Nov 30, 2013

Posted by in Ex libris

Ovidiu PECICAN – NOICA ŞI STRUCTURA OPEREI LUI

pecicanÎn exegeza de pînă astăzi a operei lui Constantin Noica s-a făcut simţit un consens tacit conform căruia opera de căpătîi a filosofului ar fi tratatul de ontologie Devenirea întru fiinţă (1981). Probabil că acest lucru s-a întîmplat în primul rînd pentru că Noica însuşi spunea, în cuvîntul înainte la Devenire…, datat 1980, că „Înlăuntrul celor treizeci de ani dintre aceste lucrări [este vorba despre partea întîi a cărţii, scrisă „în preajma lui 1980”, şi de partea a doua, Tratat de ontologie, scrisă „în preajma lui 1950” – n. O.P.], autorul a pus în joc pe mai multe planuri acelaşi gînd: în cercetarea lui Goethe, în cazul căruia i s-a părut că descifrează o devenire întru fiinţă trăită, în opoziţie cu devenirea întru devenire proclamată; în interpretarea Fenomenologiei spiritului a lui Hegel; în cercetarea cîtorva cuvinte şi expresii româneşti, ca şi în analiza sentimentului românesc al fiinţei”[1]. Cu alte cuvinte, şi Anti-Goethe (publicat cu titlul schimbat de Despărţirea de Goethe), şi Povestirile din Hegel (devenite la publicare Povestiri despre om), şi lucrările din „ciclul românesc” (apărute sub titlul comun Cuvînt împreună despre rostirea românească), şi Sentimentul românesc al fiinţei s-au născut în intervalul de timp ce separă – sau uneşte – cele două demersuri de ontologie reunite sub aceleaşi coperte de Noica, fiind, de fapt, animate de acelaşi interes pentru ontologie şi satisfăcîndu-l tot pe el, din diverse unghiuri, pe diferite niveluri. Or, dacă aşa stau lucrurile în viziunea autorului însuşi, este clar că în acest arpediu tematic, volumul I şi cel de-al II-lea din Devenirea întru fiinţă trebuie privite ca notele care închid-deschid înmănuncherea de opere trecută în revistă.

Apoi, pe un alt plan, se socoteşte că filosofii cu adevărat serioşi elaborează o ontologie. Cum Noica mărturiseşte o preocupare de decenii pentru domeniu, şi cum ei i se subsumează o serie de opere din ultimii treizeci de ani de creaţie noiciană, cum, iarăşi, gînditorul şi-a publicat ontologia spre capătul vieţii, ca pe un fel de apoteoză a întregii opere, s-a socotit mereu că aici trebuie căutat accentul filosofic major al creativităţii filosofice a autorului.

Se întîmplă însă că o serie de filosofi importanţi s-au afirmat în alte domenii ale cunoaşterii de tip filosofic, neonorînd vreun angajament în domeniul teoriei existenţei, lucru care nu le reduce importanţa în istoria filosofiei. Pe de altă parte, Devenirea întru fiinţă nu a fost scrisă tocmai înspre capătul vieţii (decît în parte), jumătate din ea datînd din anii 50, cînd Noica se afla cu domiciliu forţat la Cîmpulung. Totodată, această lucrare – alcătuită, ca altele de-ale lui, din părţi scrise în diferite intervaluri de timp[2], a precedat cu cîţiva ani – vreo şase – dispariţia autorului şi a fost urmată de alte cîteva lucrări înainte de finalul activităţii acestuia.

Desigur, în plasarea Devenirii întru fiinţă pe un loc central în creaţia filosofică a lui Noica nu au jucat un rol doar aceste argumentări. Între toate direcţiile de înaintare în filosofie, ontologia ocupă un loc privilegiat pentru numeroşi filosofi şi iubitori de filosofie. Cum însă argumentul cantitativ nu are nici prioritate absolută, şi nici ultimul cuvînt, îmi permit să avansez ipoteza că, lăsînd deoparte prejudecăţile de orice fel, importanţa unei lucrări în ansamblul operei unui filosof ar trebui stabilită după criterii calitative şi poate chiar şi după criterii exterioare textului, dar sociologic valabile, cum ar fi receptarea stîrnită de acel text. Or, din acest punct de vedere, există alte lucrări noiciene care par să fi fost mai importante decît cea menţionată deja, măcar pentru motivul că, fiind mai accesibile, au stîrnit mai mult interes, au fost citite şi comentate mai pasionat şi au rămas mai vii în memoria culturală a vremii scurse de la apariţia lor.

Din rîndul ultimelor fac, fără îndoială, parte cele din „ciclul românesc”: Pagini despre sufletul românesc (1944), Rostirea filozofică românească (1970), Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973), Eminescu sau Gînduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan (1978). Din motive care îmbină îndrăzneala gîndului filosofic cu valorizarea originală a tradiţiei lingvistice şi filosofice româneşti, poate şi pentru că orizontul de aşteptare era mai bine pregătit, în România, pentru receptarea acestor contribuţii, datorită precedentelor existente şi a atmosferei favorabile recuperării dimensiunii naţionale a culturii noastre survenite în anii 65-70, odată cu părăsirea stalinismului şi liberalizarea relativă a actului cultural de la noi, aceste cărţi s-au bucurat de un impact mult mai mare decît tratatul de ontologie, mai „tehnic” şi mai dificil de descifrat, la vremea lui.

Se poate însă obiecta că valoarea acestor articulări ale gîndului noician este cumva subminată de legarea lor prea strînsă de idiomul şi de moştenirea culturală românească. S-ar vedea în aceasta un impas în calea universalităţii la care are dreptul filosofia să aspire, şi o prea cuminte subordonare a originalităţii hermeneutice a lui C. Noica faţă de predecesori, de la Cantemir şi iluminiştii transilvani pînă la Blaga şi Mircea Vulcănescu.

Există însă şi o altă latură a activităţii filosofice a lui Noica pe care, în succinta lui recapitulare din „cuvîntul înainte” la Devenirea întru fiinţă, nici autorul nu a lăsat-o deoparte. Este, aşa-zicînd, latura didactică a scrisului său, seria adaptărilor după gînditorii majori ai lumii, legată de visul gînditorului de a întemeia o şcoală de gîndire proprie. Vocaţia aceasta pedagogică, teoretizată încă din Jurnalul filosofic (1944) şi din publicistica interbelică, a lăsat urme adînci şi persuasive în eforturile filosofice ale autorului. Ele se pot identifica în traducerile efectuate, în ediţiile îngrijite (Nae Ionescu, Teophil Corydaleu, Platon) şi în cărţile scrise de autori faimoşi din cîmpul filosofiei, dar repovestite de el. În principal, este vorba despre două cărţi de mare originalitate, deşi ele au folosit ca pretext exegeza, explicitarea – deci „vulgarizarea” – unor capodopere ale filosofiei.

Mă refer aici la volumul încă nealcătuit, în pofida trecerii atîtor ani de la decesul filosofului, în 1987, din comentariile la dialogurile platonice; un volum la care ştim sigur că Noica însuşi visa[3]. Alături de el, am în vedere şi Povestirile despre om (după o carte a lui Hegel: „Fenomenologia spiritului“) (1980), cuprinzînd două tentative de repovestire ale aceleiaşi opere centrale a modernităţii filosofice.

În principiu, alături de traducerile lui Noica din greacă veche, cele două cărţi duc mai departe ideea „uceniciei la clasici” pe care o profesa filosoful, ilustrînd, totodată, foloasele bunei cunoaşteri a limbii eline şi a celei germane, pentru care el pleda atît de patetic, încît – cum se ştie – condiţiona accesul tinerilor potenţiali discipoli în preajma lui de buna cunoaştere a celor două[4]. Dar ele ilustrează şi ce anume trebuie înţeles în cazul lui Noica prin acţiunea de tălmăcire a marilor filosofi. Aceasta se referă nu doar la traducerea textelor lor în înţelesul riguros al transpunerii dintr-o limbă într-alta, ci şi la comentarea lor în spirit, cu o fidelitate mai marcată pentru sensul şi semnificaţia textului decît pentru „litera” lui, ca în primul caz, al traducerii. Acest lucru putea merge pînă la maxima originalitate exegetică, după cum se observă din propriile sale exemple[5].

Ceea ce leagă cu un fir roşu ambele proiecte – cel platonician şi cel hegelian – este orientarea lor idealist obiectivă. Altfel spus, deşi opinia curentă este că Noica datorează mult raţionalismului cartezian şi deşi se cunoaşte ataşamentul lui faţă de Kant[6], el însuşi un idealist (dar unul transcendentalist), în anii postbelici, după detenţia politică, la maturitate şi la senectute, Noica a găsit mijloacele de a-şi afirma opţiunile contrare sistemului de gîndire impus oficial, materialist şi ateu, într-un mod neechivoc.

Dar reluările după alţi autori – înfăptuite, ambele, după război – nu au fost inventate de Noica. Lăsînd deoparte obiceiul pictorilor de a efectua copii după maeştri[7], în domeniul literaturii copiile după alţi autori nu lipsesc nici din literatura română. Unele poeme (dintre care şi cîteva semnate de Eminescu, Miron Radu Paraschivescu după Federico Garcia Lorca, Vasile Voiculescu în formula sonetelor lui Shakespeare ş.a.) adaptări ale unor piese de teatru ori repovestirile (I.L. Caragiale preia Abu-Hasan din O mie şi una de nopţi, Sadoveanu reia Alexandria şi basmul despre Genoveva de Brabant etc.) au creat o adevărată tradiţie a acestui obicei de a adapta în română opere din creaţia universală. C. Noica vine, astfel, într-un context cultural în care, în principiu, a-l repovesti pe Hegel nu însemna o noutate absolută, chiar dacă, dat fiind faptul că era vorba despre o lucrare filosofică de complexitatea Fenomenologiei spiritului, pariul lui dobora, într-un anume sens, miza recordurilor anterioare. La fel, a-l repune în circulaţie culturală pe Platon, nu doar prin traducerile din dialogurile lui, ci şi prin comentarea personalizată a acestora, era tot o operă de anvergură notabilă, promiţătoare de mari celebrări spirituale.



[1] Constantin Noica, „Cuvînt înainte”, în Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 5.

[2] Cuvînt împreună despre rostirea românească este o lucrare alcătuită din trei părţi scrise şi publicate iniţial ca volume independente: Rostirea filosofică românească (1970) şi Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973). Trei introduceri la devenirea întru fiinţă (1984) sînt, şi ele, reuniri ale unor texte scrise cu diverse prilejuri, fără a fi dintru început premeditate ca atare, dar puse de autor, cu intenţia vădită de a da coerenţă sistematică întregului, tot sub semnul tratatului în două volume apărut în 1981.

[3] Mircea Handoca, „C. Noica în corespondenţă cu M. Eliade”, în Jurnalul literar, serie nouă, an. XXIV, nr. 13-18, iulie – septembrie 2013, p. 1, 8-9, 16: C. Noica către Mircea Eliade, 27 mai 1975, Sibiu: „… lucrez acum la introducerea la vol. III [din dialogurile lui Platon – n. O.P.] şi mă pregătesc pentru vol. IV, unde sînt marile dialoguri: Fedru, Fedon, Banchetul. Abia apoi mă voi putea gîndi să adun într-un volum interpretările mele (subl. O.P.)”. Rămîne de neînţeles ezitarea deţinătorului drepturilor de reproducere pentru opera lui C. Noica de a da la iveală introducerile noiciene reunite într-un singur volum, aşa cum premeditase, de fapt, autorul lor.

[4] Exigenţa celor „zece lecţii de greacă” a fost discutată întîi de Mircea Scarlat, într-un articol. Dar ea revine şi în paginile Jurnalului de la Păltiniş. Depun, în plus, şi eu mărturie despre importanţa pe care o acorda Noica acestui tip de cunoaştere filologică, prealabil abordărilor filosofice. În vara lui 1981 m-a chestionat, cu prilejul întîlnirii la care mă invitase – în timpul staţionării în gara Arad a personalului de Timişoara – Oradea –, asupra statutului meu şi a raporturilor mele cu cele două limbi. Cum în acea toamnă urma să încep studiul istoriei şi al filosofiei la Universitatea clujeană, m-a îndemnat stăruitor să folosesc anii care urmau pentru a deprinde elina şi germana, limbi pe care nu le cunoşteam.

[5] Din acest punct de vedere, listei clasicilor „tălmăciţi” de Noica se cuvine să li se adauge şi Descartes şi Goethe, cărora le-a dedicat alte cărţi. Mă refer la Viaţa şi filozofia lui René Descartes (1937) şi la Despărţirea de Goethe (1975; o primă versiune a fost elaborată în domiciliul forţat de la Cîmpulung: Anti-Goethe, în anii 50).

[6] Într-o carte de tinereţe, aceste ataşamente sînt mărturisite încă din titlu: Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936), iar într-alta Kant revine în atenţie Două introduceri şi o trecere spre idealism (cu traducerea primei Introduceri kantiene a „Criticei Judecării“) (1943), aşa cum s-a întîmplat ulterior şi în Douăzeci şi şapte trepte ale realului (1969). Despre cele două cărţi interbelice – dar şi despre Viaţa şi filozofia lui René Descartes (1937) şi Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou (1940) – Sorin Lavric crede că „Sînt cărţi de palmares, şi nu de spovedanie, iar paginile lor, nefiind unele de viaţă interioară, nu te pot ajuta să-l intuieşti pe omul Noica. Sînt cărţi de etalare a unei virtuozităţi tehnice, ele pot cel mult să-ţi spună cîte ceva despre teoreticianul Noica, dar nu sînt în nici un caz lucrări de mărturisire a unei tensiuni psihice” (Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007, p. 173). Că Sorin Lavric se înşală atunci cînd socoteşte că titlurile în cauză nu spun mare lucru despre autorul lor o dovedeşte tocmai această fidelitate faţă de Kant pe care o mărturisesc titlurile la care mă refer.

[7] Rămîn memorabile, de pildă, copiile lui Rubens după renascentiştii italieni.

Revista indexata EBSCO