Nov 30, 2013

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

carteSvetlana Paleologu-Matta, Existenţa poetică a lui Bacovia, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2013, 256 p. Ediţia doua, revăzută şi adăugită, traducere în limba română, studiu, medalion biobibliografic şi îngrijire de ediţie: Lucia Olaru-Nenati.

Despre această carte îmi voi începe scurta prezentare cu o frază din studiul introductiv realizat de poeta şi prozatoarea Lucia Olaru-Nenati, o adevărată temerară în susţinerea acestei lucrări, pentru cunoaşterea ei de un număr cît mai mare de iubitori ai poeziei bacoviene. Voi cita chiar fraza de început, pentru că mi se pare fundamental şi relevant conţinutul: „În 1958, în plină epocă proletcultistă, pe cînd mediile culturale oficiale româneşti se străduiau să înveselească imaginea universului bacovian, departe de ţară (dar atît de aproape spiritual şi sufleteşte – n.n.) apărea pe neobservate o carte despre Bacovia”. Această carte era de fapt primul studiu amplu, temeinic şi extrem de solid despre opera lui Bacovia, care era forma dezvoltată a tezei de doctorat susţinută de Svetlana Paleologu-Matta, în 1955 – carte scrisă în limba franceză. Acest studiu amplu, în această, formă a apărut la un an după trecerea în nefiinţă, şi intrarea în eternitate a poetului, fiind de fapt, prima treaptă ce ducea în universalitate a poeziei bacoviene. Multă vreme, după apariţia acestei cărţi, ea a rămas o adevărată enigmă pentru cercetătorii literari, fiind destul de puţin citată şi mai ales citită, în studiile care i-au fost dedicate operei lui George Bacovia. Strădania şi tenacitatea poetei Lucia Olaru-Nenati au făcut să reapară şi să fie repus în circulaţie studiul acestei mari personalităţi a culturii româneşti, Svetlana Paleologu-Matta. Datorită acestei personalităţi, pentru prima dată, opera bacoviană este tratată din punct de vedere hermeneutic, într-o evoluţie analitică de remarcabilă intuiţie, reuşind să instituie un profil poetic bacovian, distinct, ferm şi original, „conturat şi, mai ales, situat în context european”. Conturînd la început peisajul poetic european, context în care G. Bacovia se încadrează cu brio, Svetlana Paleologu-Mata, susţine, cu multiple argumente ştiinţifice, bine dozate, că „Bacovia înregistrează marea dezbatere din cultură, care pune în priză întreaga Europă”, considerînd opera bacoviană drept „un fenomen Bacovia, de o originalitate totală: occidentalitatea în marginea Europei, pe care n-o cunosc alte popoare şi a cărei existenţă este contemporaneitatea naturală cu Occidentul, fără decalaj”. Se pare că apariţia acestei cărţi a declanşat un adevărat punct de pornire spre o cercetare temeinică a operei marelui poet, pentru Mihai Petrovanu, cel care a scris cartea George Bacovia, pentru Constantin Călin, cel care a deschis un adevărat Dosar Bacovia, dar şi pentru alţi critici şi istorici literari care s-au preocupat şi se preocupă de posteritatea acestui poet român universal, cum ar fi: Edgar Papu, Vasile Fanache, Mihai Cimpoi, Ion Caraion, Theodor Codreanu sau Daniel Dumitriu şi desigur Lucia Olaru-Nenati, realizatoarea acestei ediţii deosebite. Cartea editată de editura Ateneul scriitorilor din Bacău, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Bacău şi cu sprijinul poetului Dumitru Brăneanu, cel care merită toate laudele pentru gestul făcut, este importantă şi prin cele cîteva capitole din final, şi anume: Concluzii, „Şi-atunci am început să văd” (interviu acordat de Svetlana Paleologu-Matta poetei Lucia Olaru-Nenati), Anexe şi Ecourile critice, unde se pot regăsi mai multe studii despre opera bacoviană. Pentru toţi iubitorii de poezie şi mai ales de poezie bacoviană, apariţia acestei cărţi trebuie să fie o reală împlinire spirituală pentru că vor putea afla că G. Bacovia este un poet cu dimensiune europeană, şi de ce nu, universală. Întoarcerea acasă, după atîta amar de vreme de la prima apariţie, a cărţii Existenţa poetică a lui Bacovia, este mai mult decît o împlinire spirituală, este un act de dreptate făcut acestui mare poet român şi aşa cum remarcă Lucia Olaru-Nenati „Prin prezenta tălmăcire, acea primă exegeză a operei bacoviene, în mod absolut, pe care au cunoscut-o şi apreciat-o fără rezerve mari spirite ale culturii noastre, vine abia acum, cu o întîrziere de peste o jumătate de veac, la întîlnirea cu publicul românesc”. Este o întîlnire fericită pentru cititorul român cu o carte care merită să stea în fiecare dintre bibliotecile publice sau particulare.

 

Leonard Gavriliu, Judecăţi critice, vol. VIII, 2012, Editura Stef, Iaşi, 160p.

„Ca şi precedentele, volumul VIII al Judecăţilor critice este o culegere de articole şi de dialoguri, de alocuţiuni, publicate iniţial în Revista „Spiritul critic” (revistă coordonată de autor şi care apare în Paşcani), de data aceasta în cele patru numere apărute din trei în trei luni pe parcursul anului 1912, inclusiv o selecţie din textele de la rubricile numite: „Punct de ochire” şi „Caruselul revistelor”, repartizate aici la selecţia Atitudinii”, spune autorul acestei cărţi în cuvîntul însoţitor, de pe coperta a patra. Articolele inserate în acest volum sînt ca şi celelalte din volumele anterioare, interesante şi incitante, adevărate luări de poziţie întru asanarea culturii naţionale contemporane, aşa cum sînt mai toate articolele scrise de Leonard Gavriliu. În volumul de faţă el include articolele: A trăit Francois Villon 58 de ani?, Bizarerii la Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu judecat de Virgil Diaconu, Păţaniile pornografului Dan Stanca sau Mihail Sadoveanu, epistolar erotic, 50 de ani de la moartea lui Mihail Sadoveanu, Mihail Sadoveanu în Delta Dunării dar şi cîteva dialoguri, nu neapărat în contradictoriu, cu Vladimir Tismăneanu sau cu Mircea Radu Iacoban în căutarea unei definiţii a societăţii civile.

Spirit ludic, extrem de coroziv, dar şi un subtil psihanalist, Leonard Gavriliu ştie să accentueze, prin şarjare, de cele mai multe ori, evidenţiind ceea ce trebuie evidenţiat, fapt care pe mulţi dintre cei „vitriolaţi” îi deranjează. Remarcabilă în acest sens mi se pare subtila analiză făcută articolului semnat de poetul Virgil Diaconu, intitulat Mircea Cărtărescu judecat de Virgil Diaconu în care spune: „Analizînd sau pur şi simplu înşirînd versuri de la sine grăitoare din cele peste o sută de pagini lătăreţe ale volumului nimic: „Ce-i mai mişto pe lume decît să te fuţi?”, „Am fost pe la CR la amici/ pe tot drumul m-am uitat după femei şi gagici/cu negri colanţi pe sub fuste şi blugi”, „Nimeni nu mă fute la cap” şi exemplele de „certă poezie” se înşiruie pe mai multe pagini, de fapt pe toate paginile acestui mare nimic. Virgil Diaconu spune în articolul său: Mircera Cărtărescu ne prezintă texte absolut prozaice, lipsite de imaginaţie poetică, vidate de lirism şi tensiune, într-un limbaj plat, un fel de jurnal al nimicului” (Un poet numai bun de susţinut, pe banii contribuabilului român, pentru premiul Nobel – n.n.).

Leonard Gavriliu încheie articolul său astfel: „Desigur, trăind în interiorul vieţii noastre literare, Virgil Diaconu ştie prea bine cum se confecţionează celebritatea antumă a scriitorilor. Să-i dăm crezare”. Pe alt scriitor de bazaconii scatologice, Dan Stanca îl consideră „maestru al pornografiei”, fapt care îl irită la maximum pe acesta şi îl consideră pe Leonard Gavriliu, securist, vîndut ruşilor, etc., deşi cartea sa este plină de trivialităţi, pe care Serena Ghiţeanu le numeşte „sexualitatea frenetică, exasperant duhnitoare”, Tania Radu spune: „coboară toate treptele abjecţiei” iar Tudorel Urianu cataloghează carte astfel: : „limbajul trivial, sexul devenit principala unitate de măsură (a valorii) în viaţa publică existenţa sordidă, animalică, decerebrarea, vulgaritatea şi pornografia”. Atitudinea celor care alături de Leonard Gavriliu reacţionează faţă de veleitarii prezentaţi drept mari scriitori mă face să cred că nu e totul pierdut şi că abjecţiile şi vulgaritatea vor ajunge acolo unde le este locul, cu adevărat, adică la lada de gunoi împreună cu „propăvăduitorii” acestei modalităţi de a se căţăra printre valorile autentice. Leonard Gavriliu este unul dintre scriitorii care ştiu să preţuiască moralitatea cititorului şi asta nu este deloc puţin lucru.

 

Dumitru Brăneanu, Condamnat la dragoste, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2013, 112p.

Poet din născare, cum ar spune poetul Horia Zilieru, Dumitru Brăneanu a reuşit să se impună tot mai mult printre scriitorii băcăuani şi nu mai, mai ales în ultimii ani, cînd a publicat mai multe cărţi de poezie. Alegîndu-şi drept motto un proverb suedez care spune: „Viaţa fără dragoste e ca anul fără primăvară”, Dumitru Brăneanu îşi deconspiră, încă din start, motivaţia lirică : „Se naşte în noi fior necunoscut/ Stă limba în cuvinte să se îngroape/ Înotăm în genunea de început/ Ca într-un pămînt de ape”. În acest pămînt de ape, acest tărîm al nedefinitului el simte „Omida dragostei nou început” ca fior al primelor iubiri, al primelor zvîcniri adolescentine. Se simte că poetul Dumitru Brăneanu este coborîtor din zodia şi zona lui Nicolae Labiş. El, eternul adolescent, adună un veac de singurătăţi între două clepsidre pentru a putea să asculte ritmul vieţii la focul înserării. Acest foc al înserării este marea lui dragoste, aşa cum mărturiseşte chiar poetul în poemul „Alegorie”. În confesiunea sa, de la finalul cărţii, Dumitru Brăneanu ne avertizează: „Am scris aceste versuri sub presiunea timpului şi a transcenderii prin această lume, către o alta, eternă. Vremelnicia noastră, Dumnezeu a înnobilat-o cu ceea ce se numeşte dragoste, o trăire unică, tulburătoare, fărîmă din trăirea divină”.

Sub aura acestei trăiri divine se construiesc, încetul cu încetul, poemele lui Dumitru Brăneanu, cel care spune despre această trăire că pare mai degrabă virtuală, pentru că nu mai comunicăm, demult, faţă în faţă. Poemele sale propun chiar această comunicare de la inimă la inimă, această comunicare goethiană, pentru a îndepărta, pe cît posibil, singurătatea care ne înconjoară. „De cînd te-aştept!/ sînt ani/ şi anii cei lungi par să fie/ de nerăbdare răscolitori/ ce-nfiorări plutesc în zare/ şi umplu ochii cu amăgiri de rouă”. Şi poemul continuă, astfel ca în final să spună: „întîmplarea spre tine mă abate/ spre marginea desăvîrşirii”. Margine desăvîrşirii find împlinirea acelei iubiri spre care aleargă, spre care tinde „împovărat de tristeţea nopţii”. „de cînd te-aştept/ sînt ani/ şi anii ce lungi par să fie”, concluzionează ştiind că atunci „cînd vei veni leac pentru suflet/ te vei înălţa armonie peste furtună”. Dumitru Brăneanu nu face parte din categoria poeţilor care încearcă prin toate mijloacele să devină vizibili, să se impună brutal în peisajul liric, ci este mai degrabă un însingurat, un adevărat cioplitor de cuvinte şi de gînduri, fără a face paradă, fără a obstrucţiona pe cititor. Alura sa de luptător se simte, se face vizibilă chiar şi de pe acel eşafod imaginar de unde îşi construieşte soclul de …condamnat la dragoste. Poamele din această carte sînt un balsam pentru condamnat, ştiind că numai prin dragoste se poate supravieţui cu adevărat.

 

Culiţă Ioan Uşurelu, Jurnalul unui singuratic, Editura Salonul literar, Odobeşti, 2013, 324 p.

Aventura epică propusă de Culiţă Ioan Uşurelu prin scrierea şi publicarea acestui „jurnal”, de fapt un fals jurnal devenit un roman, este una aproape temerară. De fapt, aşa cum am spus, autorul publică un fals jurnal, un jurnal care nu respectă canoanele cunoscute ale jurnalului, şi anume acelea de a consemna, cu lux de amănunte, întîmplările cotidiene sau nu, zilnic sau în fracţiuni de timp, ci publică o rememorare a unor fapte şi întîmplări ce se derulează, destul de lejer, în timp, nerespectînd derularea cronologică. Sînt unele reveniri la fapte deja întîmplate sau sînt prevestite unele întîmplări din imediata apropiere, şi astfel jurnalul devine un veritabil roman. Acţiunea se derulează într-un mediu foarte cunoscut autorului şi anume acela al scriitorimii, al lansărilor de carte, al comportamentului şi caracterului unuia sau altuia dintre actanţi. Eroul romanului, un inginer de mare notorietate într-un oraş vrîncean, ajuns director, rememorează fapte din imediata trecere de la comunism la aşa zisa democratizare, de la „marea înghesuială” la „marele furt”, cu toate avatarurile. Romanul lui Culiţă Ioan Uşurelu devine astfel o adevărată radiografie a unor stări, a unor atitudini şi a unor locuri. Apariţia unei reviste, imediat după revoluţie, scoate la iveală caractere umane, greu de bănuit în alte condiţii. Figuri de politicieni, de oameni fără o valoare morală deosebită, dar buni căţărători pe scara istoriei, sînt figuri proeminente de parvenitism şi de îndoire a coloanei vertebrale în faţa şefilor de sus, în romanul lui Culiţă Ioan Uşurelu iar autorul nu are nici un pic de milă pentru ei şi pentru cei asemenea lor. Naratorul din roman, scriitor de real succes în zonă, membru al Uniunii Scriitorilor din România, îşi trece în revistă în paginile romanului viaţa familială (iluminarea asupra comportamentului soţiei şi fiicei sale, atunci cînd el nu mai are nici bani nici funcţie) şi viaţa sa de scriitor, de om al introspecţiei în sufletele celor din jur, pe care îi re-descoperă după un număr de ani. Cele două laturi ale naratorului sînt atent construite şi prezentate de autor şi prin prisma scriitorului care este. „Filele de jurnal” care întregesc această carte se împlinesc prin suprapunerea evenimentelor şi se referă la viaţa de dinainte şi de după „marea înghesuială” din 1989. Personajele, mai mult sau mai puţin morale îşi schimbă , ca sub puterea unei baghete magice, comportamentul încît multe dintre ele devin aproape de nerecunoscut pentru narator. După cum reiese din desfăşurarea acţiunii acestui Jurnal al unui singuratic, doar tragedia, destinul crud, mai reuşesc să ţină în frîu comportamentele umane. În toată această fojgăială de personaje care se vor personalităţi apare şi o oază de lumină, un personaj feminin, bine construit de autor, un personaj curat şi sincer, dezinteresat, cu o moralitate cu totul specială, aproape aşa cum ar trebui să aibă toţi oamenii, un medic veterinar, Maria, femeia de care naratorul se îndrăgosteşte. Modul ei de a privi lumea aduce în inima naratorului dar şi în paginile romanului o adevărată oază de curăţenie şi de lumină dînd cititorului speranţa că nu totul este pierdut şi că dacă: dragoste e, înseamnă că sînt şi speranţe în mai bine. Romanul lui Culiţă Ioan Uşurelu propune astfel şi o adevărată posibilitate de asanare a societăţii româneşti accentuînd latura morală a personajelor.

 

Sorin Coadă, Şarpele de aramă, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 164 p. , 2013. Prefaţă semnată de Constantin Blănaru.

Prozatorul Sorin Coadă, un nume nou în galeria, destul de vastă, a prozatorilor băcăuani, publică în anul de graţie, 2013, un roman de o sensibilitate specială, un roman în care elementele tradiţionale îşi găsesc un loc aparte, un roman despre patimă şi iubire, despre pătimire pentru ideal, un roman care se citeşte cu mare interes livresc şi cu o bucurie deosebită aşa cum ai călători cu privirea peste un strat de flori de toamnă, cu o coloristică aparte, o coloristică violentă aproape, în spatele căreia se ascunde, dar nu foarte bine, aerul ciudat al morţii. Cu un spirit de observaţie acut, bine strunit, pînă la detaliu, prozatorul Sorin Coadă creează o multitudine de tablouri în miniatură, care apoi alcătuiesc tabloul cel mare al romanului Şarpele de aramă. Voi cita un scurt pasaj din care se poate observa lesne spiritul de observaţie al prozatorului: „Ochii ei de căprioară plîng acum, buzele-i dulci se ofilesc, dinţii de fildeş nu mai oglindesc chemarea zburdălniciei….. Gheaţa morţii se întinde; sîngele n-o mai topeşte, nu-i mai îmbujorează obrajii stinşi”. Iată unul dintre miniaturalele tablouri din care se dezvoltă acest roman al lui Sorin Coadă, un roman despre viaţă şi moarte, despre o pasiune sau o sumă de pasiuni şi aşa cum spune discretul prozator Constantin Blănaru, el însuşi un fin alcătuitor de portrete psihologice ale personajelor din cărţile sale, cel care semnează prefaţa, cu multă acuitate critică, aşa cum ne-a obişnuit prin cronicile sale deosebit de pertinente, care spune că: „Şarpele de aramă este şi o carte de iubire tragică, emoţionînd prin însuşi acest aspect, dar şi încîntînd prin descrieri revelatorii (în sensul maxim al cuvîntului), pline şi de subtextual. Totul decurge în excepţionalitatea tînărului protagonist, tip polivalent, aspirant, imperturbabil (şi perdant în societate) la absurd într-o vreme a absurdului care desfigurează şi ucide (înspre final se consemnează un val de sinucideri) în satul lui. Prozatorul Constantin Blănaru reuşeşte să construiască în această prefaţă o adevărată fişă biobibliografică a personajului din roman, personaj care, se pare ar fi chiar autorul însuşi. În romanul lui Sorin Coadă, Şarpele de aramă, epicul face casă bună cu liricul, mai ales prin acea continuă plonjare în lumea copilăriei, ştiind să «stoarcă» latura emoţională trăită şi pătimită de un copil. Iubirile pentru Imdiola rodesc toate sinuciderile care «ar rodi monştrii selecţiei naturale»”. Şarpele de aramă se înscrie pe linia romanului neorealist sud-american dar şi românesc, în care mitologia satului devine, într-un anume fel, parte din roman, chiar personaj, aproape principal în acest tablou votiv. De aceea dar şi datorită limpezimii stilului, romanul Şarpele de aramă se citeşte cu interes şi chiar cu o plăcere specială.

Revista indexata EBSCO