Nov 30, 2013

Posted by in Actualitatea literara

Simona Modreanu – Dragostea, poveste veche…

modreanuMaratonul tomnaticelor premii literare pariziene a debutat, ca în fiecare an, pe 10 octombrie, cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei franceze. Unele voci maliţioase (cum ar fi cea a laureatului Goncourt de acum opt ani, academician de altfel, Francois Weyergans, aflat zilele trecute la Iaşi, cu prilejul primei ediţii a FILIT) susţin că Nemuritorii curăţă terenul pentru cel mai plebiscitat premiu, Goncourt (care se va decerna pe 4 noiembrie), eliminînd potenţialii candidaţi inconfortabili de pe lista scurtă a celeilalte Academii. Acelaşi ironic scriitor, care a aflat la Iaşi numele cîştigătorului din acest an, a adăugat că era firesc să i se dea un premiu lui  Christophe Ono-dit-Biot (pentru romanul Plonger, Gallimard), deoarece este director adjunct la revista „Le Point”, responsabil cu paginile culturale !

Micile înţepături între confraţi – delicioase, adesea – sunt însă uşor inadecvate în acest caz, deoarece autorul e un scriitor binecunoscut şi apreciat de-a lungul ultimilor ani. Fiu de profesori, născut la Le Havre cu 38 de ani în urmă, Ono-dit-Biot a decis foarte devreme să devină scriitor, hotărîre întărită de eşecul la examenul de agrégation, în urma căruia publică primul său roman Désagrégé(e), care îi aduce deja un prim premiu, elitist, Edmée de La Rochefoucauld, şi face obiectul unei tentative de ecranizare. În paralel, tînărul îşi face rapid un nume publicîndu-şi jurnalul intim pe blog, Le Journal de l’énervé. La următoarea încercare, reuşeşte la examen şi devine profesor la un liceu din Meaux, dar se lansează şi în publicistică, devenind critic literar la revista „Elle” şi realizînd o serie de reportaje pentru „Le Point”. Pasionat de călătorii, se inspiră dintr-o poveste trăită pe insula grecească Athos pentru romanul Interdit ŕ toute femme et ŕ toute femelle, (Plon, 2002), se cufundă în lumea feroce a editurilor şi telerealităţii, cu Génération spontanée (Plon, 2004), pentru a cîştiga premiul Interallié în 2007, cu Birmane, roman în care Christophe Ono-dit-Biot pătrunde adînc într-o ţară în plină transformare, pe care o cunoaşte bine şi de care e foarte ataşat.

Iată-l deci, în 2013, consacrat de un alt mare premiu, acordat, îndeobşte, unor texte ce răspund unor înalte exigenţe stilistice, cu iz de clasicism bine temperat. De altfel, declaraţiile proaspătului laureat întăresc aceste premize: „Plonger e un roman menit să transmită ideea că cultura lumii vechi este eternă şi necesară pentru a înţelege prezentul şi viitorul. Lupta mea e aceea a culturii şi a moştenirii”, a accentuat el, deşi refuză eticheta de „paseist”. Oricum, eroul se numeşte César şi reciteşte Iliada, iar copilul poartă numele Hector. Romanul este o tulburătoare poveste de dragoste – poveşti de dragoste, ar fi mai corect – şi mult mai mult decît atît. O femeie goală, moartă, pe o plajă arabă. Un bărbat care a iubit-o cu pasiune porneşte în descifrarea enigmei dispariţiei ei. Între ei, un copil, căruia tatăl e nevoit să-i spună că mama lui nu mai este în această lume. ?i chiar din primele pagini, o surprinzătoare declaraţie de iubire şi de moarte, în nota în care se desfăşoară întregul text:

 

Totul a început odată cu naşterea ta. Pentru tine.

Totul s-a sfîrşit odată cu naşterea ta. Pentru noi.

Eu, tatăl tău. Ea, mama ta. Viaţa ta a însemnat moartea noastră. Moartea acelui noi, a acelei entităţi de carne şi suflet care ţi-a vegheat naşterea: un bărbat şi o femeie care se iubeau.

 

Ea, femeia dispărută, e o fotografă spaniolă extrem de talentată, cu un temperament de foc şi umori imprevizibile, numită Paz (pace), deşi, aşa cum precizează scriitorul, „un cuplu înseamnă război”. Solară şi neastîmpărată, Paz se sufocă în Europa, în vreme ce el, César, jurnalist, se agaţă de bătrînul continent, traumatizat de nişte reportaje teribile, care îi clătinaseră adînc rădăcinile umane. Cufundarea lor în iubire începe cu pasiune, senzualitate, minunarea în faţa artei, a literaturii… şi cu doi ani de fericire înainte de izbucnirea certurilor. La Veneţia, Paz îl anunţă că nu doreşte copii şi că a adoptat deja un… rechin. Hector se naşte ceva mai tîrziu, dar va marca moartea iubirii lor, căci ea dorea intensitate şi fior, iar el, linişte, siguranţă, împăcare cu sine. Găsirea cadavrului femeii îl face pe César să simtă imperativul adevărului şi să-i povestească copilului întreaga lor viaţă împreună, încercînd în acest mod şi să elucideze misterul morţii. Din Europa pînă în lumea lui Aladin, din muzee în adîncuri maritime, Plonger e povestea unui cuplu în căutare de absolut într-o epocă în care, aşa cum o afirmă autorul în toate interviurile sale, e tot mai greu să iubeşti şi să te scuturi de tot ce nu este esenţial.

Poate că nu e lipsit de interes să privim puţin şi cealaltă jumătate (sau sfert) a paharului. De obicei, un roman recompensat cu un mare premiu are parte de critici elogioase, entuziaste, sau măcar politicoase. Dar iată că în cazul de faţă, a existat şi cel puţin o cronică deosebit de acidă şi tranşantă, apărută într-o revistă de certă notorietate – „Express”. Autoarea, Delphine Pera, îşi justifică opinia clar defavorabilă punctînd trei deficienţe majore ale romanului, care ar fi „logoreic, stîngaci şi înţepenit în clişee” ! Dezvoltarea argumentaţiei e necruţătoare; potrivit criticului, idila chinuită pe firul căreia se construieşte romanul sună fals de la bun început, atît pe fond cît şi în formă. Asturiana Paz e caricaturală la maximum: frumoasă, rebelă, răsfăţată a aristocraţiei pariziene, dar permiţîndu-şi să deteste confortul burghez şi mondenităţile. César nu îi pare defel mai credibil. Trecut prin toate ororile imaginabile (după reportaje făcute în Tailanda, în urma tsunami-ului din 2004, sau în timpul războiului din Liban), nu-şi mai găseşte fericirea decît în lectura clasicilor şi în perspectiva unui copil, pe care îl obţine, cu preţul pierderii femeii iubite. Delphine Pera consideră că, dincolo de unele elemente interesante sau tragice ale poveştii, aceasta păcătuieşte prin dezlînare, dialoguri inepte şi evocări interminabile…

Iată că un mare „premiant” nu face neapărat unanimitate în privinţa originalităţii narative, drept e însă că majoritatea opiniilor, inclusiv de pe numeroasele bloguri literare pe care francezii de cultivă cu asiduitate, converg spre ideea că tînărul scriitor cu nume ciudat le-a oferit unul din cele mai frumoase şi profunde romane de iubire ale ultimilor ani. Dar şi o reflecţie amară asupra involuţiei societăţii contemporane şi a tot mai sistematicei îndepărtări a omului de frumos, de bine, de adevăr.

Să trimiţi SMS-uri devenise gestul universal. Semnul de recunoaştere a fiinţei umane. Revoluţionarii de la ‘68, care ne-au îndatorat, cîştigaseră: oamenii nu mai aveau nimic să-şi spună, dar comunicau. Pe Facebook, găseai grupuri de discuţie precum „Îmi plac cartofii prăjiţi” şi „Nu-mi plac evreii” şi era aproape acelaşi lucru.

Involuntar aproape, din (S)cufundarea (posibilă traducere în limba română a titlului) lui Ono-dit-Biot ajungem la o radicalizare a punctelor de fugă în perspectiva postmodernă în care vieţuim. Avem, pe de o parte, tendinţa securinzantă de racroşare la lucruri şi valori consacrate, la mituri şi eroi, la cărţi fundamentale şi frumuseţe naturală, senină, chiar cu riscul unei înţepeniri într-o durată nemişcată şi într-un spaţiu tot mai fosilizat; este cea pe care o adoptă César care, după periplul său disturbator prin lume nu mai doreşte decît previzibilitatea, fie ea şi muzeificată, a Vechiului continent. De cealaltă parte, cu Paz, avem o necontenită şi veşnic neîndestulătoare căutare a noului, a palpitantului, a exoticului, a pericolului, pînă la atingerea frontierelor animalităţii şi a căutării absolutului în adîncurile obscure ale lumii acvatice. Unul caută lumina pe culmile Olimpului, celălalt se sufocă şi se cufundă în abisuri neumblate. Trist e că fiecare dintre ei îşi dă seama ca lumea, aşa cum a ajuns astăzi, e insuficientă, bolnavă şi mortiferă. Minunat e că fiecare dintre ei se raportează la singura energie nesecată şi nealterabilă: iubirea.

Revista indexata EBSCO