Nov 30, 2013

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Cîteva gîturi de dimineaţă – Joseph D. Haske, traducere Liana Vrăjitoru Andreasen

E război în toată regula în faţa casei bunicului, o luptă între pasăre şi om. Bunicu’ n-are nevoie de întăriri, din cîte-mi dau eu seama. Băi da ştiu că moşu’ învîrte bine din topor. N-am mai văzut aşa ceva, cum ţîşneşte sîngele din gîturile subţirele de găină şi colorează calcarul din faţa garajului. Două-trei încă zburătăcesc, fără capete, în timp ce una e ţintuită pe butucul de ulm. Dacă găinile ar avea suflet, poate că ar arăta că aburul care le iese pe cioc şi se varsă în aerul îngheţat. Partea în care le omoară nu-i chiar aşa groaznică, deşi am stomacul gol şi de două ori mi-a venit în gît vomitatul. Mirosul de moarte e cel mai urît. Faţă de o găină moartă, o ghenă de gunoi în toiul verii e îmbietor de parfumată. Ochii mi se umezesc de la aerul rece şi de la duhoarea mortăciunilor. De cîte ori îmi vine iar la nas, mă-ngreţoşez. Da tot e ceva să-l vezi pe bunicu’ muncind să le termine pe toate, găinile.

„Fii atent la ce fac!” zice. „Că te pun la căsăpit un curcan”. L-a şi îngrămădit lîngă butuc, încercînd să-i întindă gîtlejul lung pe lemnul de ulm şi sufocînd pasărea. Vietatea dă din pulpe şi-i zgîrie pulovărul.

„Stai dreacu’ într-un loc”. E prima dată cînd îl aud pe bunicu’ înjurînd. De felul lui, el înjură cu expresia feţei, fără să spună un cuvînt. Cu bunicu’, chiar şi un ditamai curcanul şi-a găsit naşul. O bucată vineţie cu ochi şi cioc, ce-a rămas din capul păsării, cade pe pietre dintr-o lovitura neîngrijită de topor. Sudoarea se prelinge pe nasul bunicului şi respiraţia i-e greoaie. Îmi dă toporul.

„E rîndul tău, băiete”.

Apuc coada toporului. „Păi ce credeai, sigur că-i greu”, zice. Potriveşte un butuc şi mormăie ceva care suna a „Aici”.

La prima lovitură vreau să-i arăt bunicului că-s bărbat. Nu nimeresc butucul şi mai că-mi retez degetul mare de la picior.

„Uşurel, măi copil”, zice. „O lovitură curată, direct pe mijloc. Atît”.

A doua încercare nu-i mult mai bună, dar măcar dau pe lemn. Bunicu’ dă din cap şi apucă o găină de gît.

„Nu, bunicu’, nu pot”, îi spun. Mă simt ca un mucos. Bunicu’ zice, „ia-ţi avînt aşa, uşor, şi loveşte drept. Da dacă-mi tai degetele drace, aici îţi pun capul”.

Mă îndrept de spate şi ridic deasupra capului toporul, cum îmi pare mai nimerit, şi văd oţelul tăindu-şi cale prin fulgi şi vene, pînă-n butuc. Cred că s-a petrecut o minune pen’ că am închis ochii şi toporul a căzut exact pe mijloc. Tăietura e mai curată decît mă aşteptam: se prelinge doar nişte sînge aşa, încet, picurînd pe pietrele de calcar, negru ca uleiul de la ferăstrăul cu motor. Picură pe buturugă şi de acolo curge şi se amestecă pe jos cu sîngele curcanului şi găinilor tăiate de bunicu’. Bunicu’ dă din cap şi înşfacă mortăciunea.

„Micul dejun”, îmi zice.

 

Prispa din faţa casei e ca vai de lume, cu gresie şi suluri smolite înşirate peste tot. Unchiul Jack bocăneşte întruna pe partea din spate a acoperişului. Pe el nu-l văd, doar pereţii de un alb murdar şi o scară de oţel argintiu. Vîntul se-nteţeşte dinspre nord, aşa că treaba cu găinile e de preferat faţă de tîrîtul pe partea aia de acoperiş. Pămîntul se-ntinde nestingherit în jurul casei, în toate părţile în afară de livadă. Bunicu’ e unul din puţinii proprietari din împrejurimi care încă mai încearcă să cultive. Are o bucată bună de cîmp, dar pămîntul pe-aici nu-i bun de recolte, iar soarele verii nu ţine destul cît să se coacă totul cît trebuie. Grîul, porumbul, ajung pe iarnă, dar altceva nu se merita. Majoritatea caselor în regiunea asta au mai mulţi copaci în jurul verandelor. Aici, la bunici, totul e spaţiu deschis. Vîntul îşi face de cap pe cîmpie şi vîjîie chiar şi pe poteca de ciment şi calcar dintre casă, grajdul roşu, livada de meri şi garajul de lucru al bunicului. Cel mai apropiat mănunchi de copaci e la vreun sfert de milă la sud. Mi se face pielea de găină unde mi-au rămas mîinile dezvelite, că am suflecat mînecile să nu le umplu de sînge. Nici măcar n-a ajutat mare lucru. Sînt pătat cu sînge peste tot şi tot ce-am reuşit să fac e să mă înfrigurez mai tare, fără mîneci. Cu o lună-n urmă, eram pîn’ la brîu în lacul Huron. Acuma parc-ar da să vină ninsoarea. Greu de crezut că doar cu două săptămîni în urmă puneam corturile pe mal la Search Bay. Am prins ştiucă de lac, mare cît văr-miu Tommi, în barca cu vîsle a lui Jack. Am fi putut să stăm acolo o lună, să ne ţinem doar cu zmeură şi ştiucă, cioplind la lemn de plută în jurul focului. Nu tu ghete, nu tu muncă, nu tu găini, doar nisipul cald la picioare şi umbrele pinilor şi molizilor la spate. Azi, doar la gîndul căldurii de atunci mă înfrigurez şi mai tare.

Îmi curăţ ghetele şi mă duc la uşa de la intrare. Uşa de plasă scîrţîie cînd o dau la o parte să apuc, cu mîna soioasă de la găini, clanţa rotundă de alamă a uşii de lemn. Cînd păşesc în pragul uşii, mă izbeşte duhoarea propriilor haine, de la căldură, înainte să simt aburii de ouă cu cîrnaţi. Ghetele lasă urme de sînge pe gresia verde, aşa că mă aplec şi şterg pe jos cu mîneca, atît cît pot. Bunica trăncăneşte oale şi tigăi prin bucătărie. La chiuvetă, apa curge în şuvoi nestingherit.

„Buck, tu eşti? Adu’ nişte pungi de gunoi. Şi ia-ţi şi ţie un suc”.

„De unde?”

„De după maşina de spălat”.

Totu-i vechi în camera din spate, dar toate încă mai merg – asta ţine bunica să-mi repete de cîte ori o tachinez despre vechiturile ei. Zice că pe vremea aia se făceau toate mai solide. Maşina de spălat şi stors, fierul de călcat, masa de stejar pentru rufe – toate tre’ să fie măcar la fel de bătrîne ca bunica. Ies din cameră cu nişte pungi şi o sticlă. Trec repede pe lînga peretele maro care duce la bucătărie, împiedicîndu-mă în bocanci vechi de lucru, mănuşi de grădină şi tenişi. Bucătăria e încinsă şi în dezordinea din ea se văd pene, pungi, cutii, ziare şi carne peste tot. Bunica face gem de zmeură. Îi dau pungile.

„Nu pot de mîini”, îmi spune şi-mi arată mîinile mozolite cu gem. „Pune-le pe bufet”.

 

Bunicu’ se aşează în capul mesei. Nu s-a spălat pe mîini de sînge, se-apucă să mănînce aşa cum e. Bunica m-a pus să mă spăl. Să-mi scot bluza. Acum bunicu-i transpirat de-a binelea, iar salopeta i-e pătată roşu-vînăt.

„Adu-mi sticla, femeie”. Îmi face cu ochiul şi îi trage o palmă pe fund bunicii. Ea îmi aruncă o privire. Din strîmbătura gurii îmi pare că ar vrea să spună ceva. Deschide şi închide gura – şi tace. Toarnă Canadian Mist într-un pahar, ceva mai puţin de un sfert de sticlă, şi trînteşte paharul în faţa lui, pe masa albă şi ciobită, de lemn fals. Mă-ntreb dacă-l iubeşte. Chiar şi-n pozele de la nuntă are o figură acră. La fel ca acum, cînd urmăreşte din priviri cum bunicu’ aruncă pe gît tăria şi dă scurt din cap spre sticla mea de Coca-Cola.

„Bine, băiete, acum le amestecăm. Da’ să-ncepem cu-nceputul. Înainte de cocteiluri, hai să-ţi dau să-ţi crească nişte păr pe piept”. Ia alt pahar şi îl umple din nou, apoi îl împinge pe masă spre mine, ca-ntr-un film western.

„Aşa, să-ţi deschidă ochii”.

„N-are decît 12 ani, măi Eddie”. Bunica îi pregăteşte o farfurie cu mîncare.

„Aproape 13”, zic eu.

„Dă pe gît, sa-ţi ude fluierătura. Aşa, aşa. Vezi, tu? Baiatu’ are sîngele meu în vine. Seamănă cu bunica-su”.

„Gene şi Mary or sa-ţi dea ouăle prin maşina de tocat, om bătrîn ce eşti”, zice bunica.

„Eu l-am adus pe Gene în lumea asta crudă şi să mor eu dacă nu-l trimit tot eu afară din ea. Un bărbat care se teme de propria sămînţă nu-i bărbat deloc”.

Mi s-au deschis amîndoi ochii, iar bunicu’ îşi umple din nou paharul.

Bucătăria s-a înceţoşat. Totul se mişcă aşa, cu încetinitorul – bunicu’, bunica, apa din chiuvetă. Ceasul bate tot mai tare. Bunicu’ pufneşte tot mai nervos. De pe ceramica ciobită a bufetului picură sînge şi zemuri galbene de găina. Pungi mari de hîrtie, pline de pene, tremură în ritmul curentului de la ventilatorul ruginit de oţel care se clatină dintr-o parte în alta. Bunicu’ îşi muşcă buzele crăpate, cu faţa albă-roşie şi cojită. Dă din cap, pufneşte şi îşi mai toarnă un pahar. Mă uit la tabloul cu Ultima Cina de pe peretele lateral, şi-mi doresc să nu-mi mai toarne încă un pahar. Dar el tot îmi toarnă. Pe ăsta îl beau mai încet decît pe celălalt şi încep să mă înec pe la jumătatea paharului. Parc-ar fi o porcărie de sirop de tuse. Bunica îl loveşte în joacă, drăgăstos pe bunicu’ pe ceafă, apoi se aşează în dreapta lui şi aprinde o ţigară maro, cu filtru. Aproape că nu-i vad părul negru, cîrlionţat pe sub baticul roşu, identic cu baticul prins la salopeta bunicului. El îşi acoperă o nară şi suflă ceva gelatinos pe cealaltă, apoi se şterge cu mîneca de flanel. Radioul cîntă muzică western, apoi vin ştirile. Bunica mai trage un fum şi stinge ţigară într-o cutie de Hill Brothers.

„Ia pipotele şi maţele şi alte-alea la butoiul pentru ars”. Îmi dă două pungi Hefty de gunoi, şi-s mai grele decît par.

„Nu te grăbi. Termină-ţi întîi duşca, apoi du-te”, zice bunicu’.

„O termină pe dracu’”, zice bunica.

„Vezi cum vorbeşti, femeie. N-avem nevoie să ne faci tu gît, aşa-i, băiete?” îmi face cu ochiul şi îi dă din nou o palmă peste fund, de data asta mult mai cu foc.

 

Ce mare chestie e beţia asta. Mîinile şi picioarele se mişcă, dar parcă n-ar fi ale mele. Aburul care-mi iese pe gură e rotund ca cercurile pe care le face bunica, din fum de ţigara. Apuc să cînt un vers întreg dintr-o tîmpenie de melodie western pînă să-mi dau seama că unchiu’ Ray se rînjeşte la mine.

„Dă-mi-le mie pe-alea, Buck Owens”, zice, în timp ce mă holbez la el prosteşte. „Pungile, moacă înapoiată. Dă-o dracului de treabă, mai copchil, parcă ziceau că tu eşti ăla deştept. N-ai nici un pic de minte în cap, exact că mătuşă-ta Virginia. Cît i-a folosit toată învăţătura? Bani aruncaţi pe geam, îţi spun eu”.

Venele umflate îi pulsează pe gît. Încerc cît pot de tare să nu rîd, iar acum îmi simt degetele de la mîini cu vîrf şi îndesat. Mă înţeapă de la amorţeală, dar ce să fac, să-l vad pe Ray înfuriat e prea de rîs. Nu cred că l-am văzut vreodată pe Ray fericit. N-a ajuns în punctul ăla. Cuvintele lui nu mă ating, de parcă ar cădea direct pe dalele de piatră de sub butoiul pentru ars, ca şi scuipatul care-i zboară din gură. Nici nu-l mai ascult, îmi bag picioarele în ce spune. Trînteşte pungile cu găinării în butoiul ruginit şi exact atunci începe să plouă. Ray scoate un Zippo din buzunarul cămăşii.

„Du’ şi adu aia de-acolo. Canistra, boule. Cîţi litri-s în ea, vreo patru?”

Cu benzina pe care-am dat-o pe blugi, pe genunchi, aş putea aprinde butoiul. Îi dau canistra lui Ray şi el aprinde bricheta.

„Du-te-n garaj. Nu se-opreşete ploaia asta prea repede”.

Un capac de la vreo sticlă cade cu zgomot pe jos, în garaj. Bunicu’ îi dă lui unchiu’ Ray un Schlitz. Ray ia sticla, se uită la mine şi zice, „Vezi frigiderul ăla? Să mor io, aia-i o capcană de moarte”.

„Nu se mai fac ele, frigiderele, la fel în zilele astea”. Moşu’ îşi drege glasul şi scuipă pe podea.

„Eşti ca într-un coşciug dacă te-ai blocat într-unul din astea. Dacă te-ai băgat în el şi se-nchide uşa, gata, eşti încuiat acolo şi eşti bun de carne la congelator”.

„Pe-ăsta l-am luat în patru’ş’nouă”, zice moşu’. „La cîţiva ani după al doilea război mondial”.

„Ai fost în al doilea război mondial?” mă uit în ochii bunicului.

„Să nu te prind că faci pe viteazul şi-l bagi pe frate-tu sau pe văr-tu într-o tărăboanţă din asta de frigider”, zice unchiu’ Ray. „Dacă-ţi dă prin cap aşa ceva, se sufocă acolo. Am văzut eu la televizor. Monoxid de carbon, aşa-i zice”.

„Îhî, asta a fost şi prima cutie frigorifică pe care-am văzut-o vreodată. Cadou de aniversare, pentru baba mea”. Bunicu’ scuipă.

„Ai fost în război?” Ce urăsc cînd ăştia adulţi din familie nu m-ascultă.

„Tu ce-ai făcut, copchil, ai băut?” Ray mă măsoară din cap pînă-n picioare.

„Amîndoi am avut olecuţă, cît să ne deschidă ochii. N’aşa, băiete?”

„Isuse Cristoase! Măi tată, are doişpe ani. E doar un mucos. Să vezi ce-ţi pune pielea pe băţ mă-sa Mary cînd îl vede acasă”.

„Nu lua numele Domnului în deşert, baiete. Oricum, e irlandez ăsta mic. N-are încotro, tre’ să se facă beţiv. Îi vine din amîndouă părţile, n’aşa băiete?” Scuipă şi scoate cutia de tutun din buzunarul de la spate. „Băiatu’ vrea un vîrf de tutun”.

„Hai că eşti bine, Buck. Da orice-ai face, nu te apuca să te pişi. Că dacă rupi pecetea, după aia toată ziua numai asta ai să faci”.

Imediat ce-a zis Ray de asta, mă şi trece.

„Ia du-te şi revino-ţi din beţie, s-o ajuţi pe a’ bătrînă”, îmi mai zice.

 

Merg pe urmele de sînge care duc de la garaj pînă la casă, încercînd să nu calc pe capete de curcan sau alte bucăţi roşiatice. Ploaia s-a oprit, dar acum sînt bălţi pe toată porţiunea din faţa garajului. Bunicu’ şi unchiu’ Ray pun în funcţiune tocătorul cu motor. Îl aud din garaj. Nu poa’ să fie mai tîrziu de miezul zilei, dar cerul e mai întunecat decît ar trebui. Aerul îmi amorţeşte degetele, chiar şi cu soarele care se iţeşte pe sub cenuşiul norilor. Gheata dreaptă se înfundă în noroi pînă peste gleznă. Acum chiar trebuie să urinez, şi clipocesc cu gheata pînă-n labirintul de pomi din partea de vest a casei. Mă deschei deja la nasturi în timp ce mă pitesc printre copaci. Ultimul nasture nu vrea să se deschidă, dar căldura dintre picioare îmi încălzeşte bine mîinile, aşa că mă opresc din descheiat să-mi dezmorţesc degetele cîteva secunde, apoi o scot uşurel din pantaloni. E plăcut să dau afară otrava. E galbenă bine. Am auzit-o pe mama odată spunîndu-i lu’ ăl’ bătrîn că dacă urina-i închisă la culoare înseamnă că nu bei destule lichide. Ce tîmpenie! Moşu’ şi cu mine am băut de-a lichide toată dimineaţa. Nu m-apuc să mă joc cu scula, dar îmi mai ţin mîinile puţin pe lîngă ea după ce mi-am tras izmenele, doar cît să mă mai încălzesc oleacă. Mă simt chiar bine acum, aşa călduţ e acolo jos, şi încep să scot nişte zgomote ciudate cînd simt o mînă pe umăr. Care-o fi ăla, are mîini mici, de fată. Mă întorc, cu nasturii descheiaţi, să-i fac un scandal monstru.

„Ce faci poponaru’ dracu’?” Şi pe cine văd, pe Părintele Pierre cu chipul lui atotputernic. Ce n-aş da să-mi pot băga cuvintele înapoi în gură.

„Foarte şarmant. O căutam pe bunică-ta, fiule”.

„E acolo, în bucătărie”. Întotdeauna mă intimidez şi spun idioţenii cînd sînt cu persoane ca Parintele Pierre, care spun mereu exact ce trebuie, chestii inteligente de cîte ori vorbesc. Gîturile alea de whiskey nici că m-ajută.

„Profanităţile sînt un păcat, fiule. Gîndeşte-te la sufletul tău nemuritor. Separă-te de cei din lumea asta care te ademenesc pe calea pierzaniei: ‘Dar dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să-l pedepsească pe cel ce face rău”.

„Părinte, dumneata nu se presupune că trebuie să ierţi?”

Îmi aruncă o privire de sus, ca de om plin de sine, dar îşi muşcă limba pentru că tocmai atunci vine bunica dinspre pridvor. Bunica îmi mai dă o pungă cu resturi de găina.

„Bună ziua, Părinte”. Faţa i se luminează ca prin farmec la vederea mierosului ăsta. „Hei Buck, ia astea şi dă-le la ars”. Bunica se opreşte, oftează şi îşi pune mîinile pe şolduri. Mă mîngîie pe cap şi îşi aprinde o ţigară. Amîndoi aşteaptă să mă îndepărtez, ca să poată vorbi.

 

Bunicu’ ascute nişte topoare în garaj. Butoiul de gunoi e plin vîrf aşa că las punga la uşa garajului. Ray probabil s-a dus pe undeva cîteva minute. Tocmai cînd mă socotesc că poate a plecat acasă, îl vad întorcîndu-se cu o puşcă de vînătoare.

„Veveriţele dracului” e tot ce zice. Bunicu’ e transpirat şi se opreşte să şteargă lama toporului. Apoi mai ia un topor, unul mai mic. Cu ele se duce spre coteţul găinilor, cu pumnii strînşi, aşa că n-am încotro, trebuie să-l întreb:

„De ce-ai luat două topoare?”

„Unu-i topor de lucru, celălalt e bardă.

„Şi la ce le-ai luat?”

„Unu-i pentru găini, celălalt e pentru păsări mai mari. Gîşte, curcani şi alte alea”, zice unchiu’ Ray, rînjind, încărcînd gloanţele în puşca de calibrul doişpe.

„A”, zic, cu privirea în jos. Nu prea mă dumiresc care topor e care, dar trebuie că ăla cu mînerul mai mare şi cu mai mult metal e barda. Ştiu ce înseamnă să hăcuieşti cu barda. Am învăţat dintr-o carte pe care am citit-o pentru ora lui Doamna Miller. Ăla mai mare ar fi mai potrivit pentru hăcuit, aşa că rămîn la părerea iniţială.

„Hei, treci încoace băiete!” strigă unchiu’ Ray din toţi bojocii, în faţa garajului. „Ia şi împuşcă şi tu nişte veveriţe. Eu deja am pocnit două jigodii”. Bunicu’ dă din cap către uşă şi către unchiu’ Ray, aşa că mă duc. Bunicu’ mereu zice că nu strică niciodată nişte antrenament la trageri. N-ai cum să ghiceşti cînd o să se işte vreo chestie, dar măcar ştii că dacă se iveşte ceva, poţi să te bazezi pe familie. „Sîngele apă nu se face”. Aşa zice el. „Legea nu te apără, biserica nu te salvează, iar guvernul nici pe-atît nu te are la inimă”. Niciodată nu l-am auzit să aibă el la inimă pe cineva, dar mereu spune că s-ar arunca în faţa glontelui chiar şi pentru „cei mai mojici din familie”. Şi nu mă-ndoiesc că ar face-o. Toţi am face-o.

Ray ţine puşca în poziţie de tragere şi mă ajută să o ţin nemişcată. Aliniez cătarea cu animalul. Prima împuşcătură mai că mă dă pe spate. Parcă m-a muşcat de umăr, aşa tare-a fost reculul. Eu-s obişnuit doar cu un pistol cu glonte de 410. M-a făcut să greşesc puţin ţinta, dar tot am nimerit veveriţa grasă şi roşie, atît cît s-o ameţesc. Stă pe pietriş şi nu face nici o mişcare. Unchiu’ Ray se duce la ea, o ia de picioarele din spate şi îi zdrobeşte capul de o buturugă.

„Nu se merită să mai prăpădeşti un glonte. Ia, mai ţinteşte una”.

De data asta, nimeresc o veveriţă direct în gît, aşa că am ras-o de-a binelea. Aud glontele oprindu-se în peretele vestic al grajdului.

„Bună-mpuşcătura. Du-te şi culege jigodia”.

Trec pe lîngă coteţul curcanilor în drum spre magazia cu unelte de lîngă grajd şi mă aplec să văd dacă mai trăieşte veveriţa. O iau de picioare şi mă uit în ochii ei negri, aşa, cu capul bălăngănind. E greuţ animalul, nemişcat cum e, mort în palma mea înmănuşată. Unchiul Ray îmi întinde cuţitul de vînătoare.

„Ia de-aici, taie-i coada şi păstreaz-o. Restul aruncă-l în pungă cu celelalte. Le curăţ eu şi le prăjim mîine la cină”.

Încă nu mă dumiresc ce vrea să fac cu coada de veveriţă, dar o pun deocamdată în buzunar la haină. Ray vede şi zîmbeşte. Capul mi se învîrte tot mai tare, ca la gripă.

Tot ce reuşesc să bîngui e, „Cred că mă duc să văd ce face bunica”.

Mă îndrept spre casă. Pariu că mîine mîncăm ori veveriţă ori găină la cină. N-am nimic împotriva gustului de veveriţă – nu e prea rău cînd ştii cum s-o prepari: cu ceva unt, felii de ceapă şi sare – problema e să nu dai de alice. Nimic nu-i mai rău decît să mănînci, ca omu’, iepure sau veveriţă sau potîrniche şi să te-alegi cu un dinte rupt de la alice. Dar s-ar zice că n-ai ce-i face, decît dacă te apuci să împuşti vînat mic cu puşca de calibrul 22. Dacă mă gîndesc mai bine, multă lume nu ştie nici să scoată oasele din peşte cum trebuie. De cîte ori n-a fost cît pe-aci să mă înec cu un os de peşte! Bunica scoate oasele impecabil, de cele mai multe ori. Cea mai bună bucătăreasă pe care-o ştiu. Întotdeauna se oboseşte să scoată oasele din peşte. La fel şi cu veveriţele, îşi dă toată silinţa să scoată alicele. Acum tocmai pune la uscat nişte şosete şi desuuri pe sîrmă cînd trec pe lîngă ea, ameţit, în drum spre casă. Se opreşte din treabă şi-l văd pe Părintele Pierre spunîndu-i ceva şi punîndu-i mîna pe umăr. Şi-o retrage repede, încurcat, cînd vede că mă uit.

„Arăţi că naiba, fiule. Şi ce ne facem noi cu bătrînul, ei? Ia, tu du-te şi te întinde. Ai făcut destul pe ziua de azi”. Părintele Pierre îmi evită privirea. Iar eu nu mă supăr, aşa că mă îndrept direct spre casă, cu ghetele mele însîngerate cu tot. Mă spăl în bucătărie şi apoi mă încolăcesc pe covorul vechi şi maro din camera de zi. Nu vad nici o pernă în jur, aşa că fac jacheta sul. Aerul cald venind dinspre sobă mă toropeşte urgent. Burta nu prea mă mai doare, aşa cum stau pe-o parte.

 

Mă trezesc speriat în zgomot de sticlă spartă. Camera încă se mai învîrte, aşa că îmi ia ceva pînă să mă dezmeticesc şi să mă ridic. Nu-i aşa tîrziu, că văd încă soarele prin geamul de lîngă canapea. Bunica intră în cameră, se proţăpeşte lîngă sobă. Ochiul drept îi e vînăt şi umflat.

„Vine poliţia”, zice. „Tîmpiţii de vecini, se bagă în borşul altuia. Unchi-tu Jack e cu bătrînu’, îl ajută să se cureţe. Cînd întreabă poliţia, spui că jucai fotbal cu Jack şi ai dat mingea prin geam. Geamul s-a spart. Asta a fost”.

„Şi de fapt ce s-a-ntîmplat?”

„Unchi-tu Ray l-a împins pe bătrîn prin geam”.

„De ce? Că doar Ray nu băuse”.

„Ca să mă apere pe mine, de-aia. Dar i-am zis şi lui, n-am nevoie de ajutorul nimănui. Un fiu bun îşi vede dracului de treaba lui”.

„Şi cu ochiul ce-i, bunica?”

„Ei, aia nu-i nimic, auzi tu? A fost un accident. Puneam la uscat nişte pantaloni şi am dat cu faţa în stîlpul de care-i legată sîrma”.

 

Haina neagră a Părintelui Pierre şi gulerul alb sînt atîrnate pe spătarul unui scaun de bucătărie, dar pe el nu-l vad pe nicăieri – tare ciudată drăcovenie. Sînt urme de roşu pe gulerul alb. Tot ce ştiu e că trebuie să-l găsesc pe bunicu’, aşa că mă grăbesc să ies pe prispa din faţa casei. Îl văd acolo, cu părul alb stropit cu roşu. Îşi culege sticlă din pielea capului, bucată cu bucată. E greu să-mi dau seama care-i sînge de găină, care-i al lui bunicu’, decît unde-s petele mai stacojii pe cap. Se uită drept în ochii mei, pe jumate lăcrimînd, pe jumate gata să facă moarte de om. Cineva tre’ să facă ceva. Numai nu bunicu’. Nu acum. Fug la garaj să caut puşca de doişpe a lui Ray, dar probabil că a luat-o el. Prin pădure e juma’ de milă pînă la mine acasă, de la ferma bunicilor. Pot să fug pîn-acolo în două minute şi zece secunde. M-a cronometrat Unchiul Jack şi a zis că nimeni nu fuge pe distanţa asta mai repede ca mine, aşa că mă duc să-mi iau puşca de 410. Singura chestie e că în momentul ăsta parcă n-aş fi eu, mă împiedic prin găurile din lanul de grîu secerat şi iau în picioare toate rădăcinile de cedru pe poteca udă care duce la dealul cu molizi şi mesteceni.

Bunicu’ ştie el ce mişcare să facă. Eu doar să fiu pregătit, cu o pungă de gloanţe, un cuţit şi puşca la îndemînă – cea cu armare manuală. Doar că nu reuşesc să ajung înaintea poliţiei înapoi la casa bunicilor. M-au întrecut cel puţin cu un minut. Toată lumea a dispărut. Bunicu’ şi Ray au dat drumul găinilor, care acum pigulesc în grădiniţa bunicii, departe de maţele celorlalte găini. De-acum au dat iama în varză şi dezgroapă cartofi şi morcovi. Împuşc una cu puşca de 410 şi restul o iau la fugă înnebunite. O iau pe potecă spre casa unchiului Ray, împuşcînd în geamuri la toate maşinile paradite de pe marginea drumeagului. Încarc, trag cocoşul puştii şi spulber tot ce-mi iese în cale: maşina Woody din ’40, Buick-ul din ’55, T-Birdul albastru din ’71, camioneta Ford alb-portocalie. Puşca îmi zdruncină umărul pînă-l amorţeşte. Cu ultimul glonte, împuşc semnul galben cu căprioare pe care l-a furat unchiu’ Jack şi l-a atîrnat de un mesteacăn. Alicele ricoşează şi mă împroaşcă pe bărbie, pe urechea stîngă, pe piept şi apoi se împrăştie pe jos, în nisipul în care m-am proptit cu ghetele. Mă doare de mor, dar nu văd sînge. Scot cuţitul şi încep să dau cu el în ce apuc, în timp ce fug cu viteză la vale, pe potecă. Unchiul Ray o să fie negru de supărare cînd o să vadă ce i-am făcut la T-Bird. Chiar deunăzi cumpărase nişte piese, să lucreze la ea la vara. Cred c-am să-i spun mîine că l-am văzut pe vecin, pe băiatul lui Esther, fugind pe potecă cu o puşca. Sau poate n-am să zic nimica.

Ar trebui să fug înapoi acasă şi să-mi iau cortul ăla mic – cel pe care l-a adus tata din Vietnam. Am să-mi iau rucsacul şi-am să merg pe jos pînă la Hessel. Acum e noapte şi mi-e foame: n-am nici un ban şi nu mai am gloanţe pentru puşcă. Mama şi tata sigur nu se-ntorc azi. Era vorba să-mi dea bunica să mănînc, şi de-acum mi se face gaură în stomac. Trec pe lîngă cîmp, pe lîngă maşinile vechi, pe lîngă coteţ şi o iau spre nord pe lîngă garaj, unde parchează bunicii. Aproape toate resturile de găina au dispărut, dar se mai vede încă sînge pe cărarea spre uşa din faţă. Chiar şi pe-ntuneric, e uşor să-ţi dai seama. Nu se-aude nici un zgomot din casă. Bucătăria e întunecată şi tăcută, doar cu o luminiţă deasupra chiuvetei. Şi de-aici au dispărut resturile de găină şi totul miroase tare a clor. Sticla lui bunicu’, cu cîteva gîturi rămase, e pe masă, la locul unde stă el întotdeauna. Bunica e întoarsă cu spatele. Se întinde să dea mai tare aragazul în timp ce spală la vase. Din oală vine un miros de ghiveci.

„Acu’ stai jos dacă tot ai venit”, îmi zice fără să se întoarcă.

Revista indexata EBSCO