Nov 30, 2013

Posted by in Cronica literara

Dan Mănucă – VĂMILE ISTORIEI LITERARE

tn_Manuca DanDupă 1990, au apărut relativ numeroase istorii literare, scrise din două perspective diferite. În primul rînd, este vorba de o perspectivă didactică, chiar didacticistă, folosită pentru a veni în sprijinul elevilor de liceu, aşa cum era înţeleasă programa şcolară a acestora pînă nu de mult. Nu este vorba despre manuale, ci despre ceea ce aş numi cursuri scurte de literatură română. Onorabile la vremea lor, deoarece corectau multe din omisiunile dictate de directivele politice anterioare. Se întemeiau pe concepţii tradiţionaliste, cuminţi şi fără pretenţii de înnoire a înţelegerii unui text literar. În al doilea rînd, este vorba de istorii literare întemeiate pe o perspectivă foiletonistică, în care important nu era atît textul, cît mai mult originalitatea autorului de manual. Foiletonismul a avut însemnătatea lui, înainte de 1989, cînd s-a opus dogmatismului şi a impus o scară de valori în răspăr cu aceea a oficialităţilor politice. După 1989, însă, cînd toate barierele au cedat, impresionismul foiletonismului şi-a pierdut rostul. Cu atît mai mult, cu cît, peste tot în lume, s-au produs răsturnări spectaculoase, întemeiate pe căutări teoretice novatoare. Oricum, nu mai intra în joc „impresia” individului numit „critic”. În pofida acestei orientări pan-europene şi trans-atlantice, la noi au apărut istorii literare întemeiate pe respingerea principiului contextualizării şi pe afirmarea în continuare a păgubitorului principiu sic iubeo sic volo.Adică a unei atitudini depăşite de aproape un secol.

Dar lucrurile nu sînt atît de simple pe cît par la prima vedere, deoarece, în istoria noastră literară, s-ar observa ofensiva tot mai insistentă a ceea ce a fost numită „o tendinţă anti-estetică”. Afirmaţia îi aparţine lui Ion Simuţ şi a fost făcută recent într-un eseu din revista „Cultura”. Ilustrativ ar fi cazul lui I.D. Sîrbu, ale cărui scrieri ar fi investigate insistent din raţiuni extra-literare. Poziţia lui Ion Simuţ este categorică şi încearcă să limpezească apele. Dacă ne întoarcem în urmă cam cu trei sferturi de secol, observăm aceeaşi ofensivă a aşa numitului, atunci, „autenticism”. Doar că, în zilele noastre, jurnalul intim ori corespondenţa au ajuns să nu mai fie parte componentă a unui univers ficţional, ci să fie confundate chiar cu acesta.

Unde se afă dreapta cumpănă ? Un posibil răspuns vine tot din partea lui Ion Simuţ, propus în volumul Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012, 474 p.). Titlu care comportă o discuţie aparte, fiind semnificativ pentru înţelegerea atitudinii autorului.

Aşadar, în concepţia lui Ion Simuţ, istoria literară ar fi un punct de control suprem al valorilor estetice, constituindu-se astfel într-un fel de instanţă supremă aflată deasupra criticii literare a momentului. Nu aceasta s-ar cuveni luată în calcul pentru stabilirea valorii unui text propus drept literar, ci judecata „posterităţii”. Atitudine cu totul opusă celei a foiletoniştilor, pentru care „vama” supremă era impresia (de moment). Aşadar, pînă aici, Ion Simuţ se situează pe baricada istoriei literare, instanţa supremă de validare. Numai că, şi aici, autorul titlului discutat aici introduce o anume rezervă, vizibilă în ceea ce aş numi pluralia tantum: nu vama, ci vămile. Cu alte cuvinte, instanţa amintită posedă mai multe trepte de validare. Fireşte: de validare estetică. Astfel încît aici ar fi imposibil să aibă acces textele non-ficţionale, ci numai acelea concepute strict drept ficţiuni. Nu este foarte greu să exemplificăm aceasta. Spre exemplu, Camil Petrescu foloseşte, cum se cunoaşte, elemente din realitatea recognoscibilă (note de subsol, fragmente de corespondenţă ş.a.m.d.), zise „reale”, nu „inventate”, toate asamblate în texte numite Patul lui Procust sau Ultima noapte… În vreme ce Sorana Gurian introduce şi ea amănunte zise „reale”, nu „inventate”, însă cu totul scabroase, în nu ştiu care scriere zisă roman. Cine face diferenţierea ? Aici urmează a interveni una din „vămi”, care să distingă valoarea literară a fiecărui text. Contextul poate fi (cel mai adesea – chiar este) părtinitor, din felurite motive, ocazionate de conjunctura timpului. Pe cînd, necunoscîndu-le, posteritatea judecă prin distanţarea ocazionată de curgerea vremii. Care nu mai diferenţiază între elementele ficţionale şi acelea extrase de scriitorul respectiv din circumstanţele înconjurătoare. În aceste condiţii, posteritatea este cu adevărat o „vamă”. Aşa precum, cu îndreptăţire, afirmă Ion Simuţ.

Subtitlul volumului lui Ion Simuţ este de asemenea elocvent pentru atitudinea de ansamblu a autorului. Care este, vădit, polemică la adresa orgoliilor, susţinute de neprofesionism, ale celor care s-au tot substituit vameşilor posterităţii. Cazurile sînt mult prea cunoscute. Le-a analizat şi subsemnatul, încercînd să le releveze şubrezenia. Cine cunoaşte, cît de cît, cărările străinătăţilor ştie că pe acolo lipsesc cu desăvîrşire monstruozităţile care se lăfăiesc pe la noi. Nici un profesionist nu are ambiţia de a se substitui „vămilor posterităţii”, ci are buna cuviinţă de a respecta ca acestea să-şi spună cuvîntul. Este unul din motivele principale pentru care Ion Simuţ nu şi-a arogat dreptul de a face o „istorie literară”, ci să ne propună doar „secvenţe de istorie literară”. S-a călăuzit după următorul crez: „critica literară înregistrează valorile vitale sau (după caz) agonizante ale prezentului. Istoria literară verifică păstrarea reperelor, a valorilor şi a funcţiilor vitale ale tradiţiei naţionale.” Aşadar, istoria literară are şi un substrat profund deontologic, izvorît din rădăcinile ei culturale incontestabile. Şi încă: istoria literaturii „are de îndeplinit acţiunea unei rezistenţe culturale la uniformizare în bătălia de supravieţuire a literaturii, în contextul unei deculturalizări deprimante a vieţii sociale şi politice”. Scop extrem de ambiţios şi oarecum inhibant. Este probabil unul din motivele pentru care, din nou, Ion Simuţ s-a abţinut să scrie o „istorie”, ci ne-a propus doar „secvenţe”. Acestea îmbină criteriile monografic, tematic, valoric, într-o încercare de a oferi o imagine de ansamblu a literaturii noastre din prima jumătate a secolului al XX-lea. Cam toate capitolele sînt alcătuite din eseuri apărute anterior în diferite reviste din ţară. Nu este un lucru de condamnat, deoarece pune în lumină interesul constant arătat, de-a lungul timpului, de Ion Simuţ pentru anumiţi scriitori. Mai pune în lumină şi un alt aspect, anume perspectiva constantă a evaluărilor. Nu am întîlnit sincopele atît de caracteristice foiletonistului. Ion Simuţ cercetează opera unui scriitor controlîndu-se cu ajutorul receptărilor anterioare ale altora, fără a se teme de acuza de amalgamare. Şi pe bună dreptate, deoarece îşi păstrează, de fiecare dată, perspectiva proprie. Realizează oarecum un stadiu al „vămilor” prin care a trecut, de-a lungul vremii, opera unui scriitor. Nu este vorba de simpla trecere în revistă a receptării, ci de sublinierea punctelor de rezistenţă. Acestea sînt considerate a aparţine celor patru mari domenii: „opera, biografia, contextul şi receptarea lor”. Un exemplu abordat oarecum în amănunt îl oferă Liviu Rebreanu. Trebuie afirmat, în cazul de faţă, că Rebreanu este unul dintre scriitorii noştri discutaţi din ce în ce mai des. Să completez lista lui Ion Simuţ cu exegeza lui Constantin Cubleşan, Nuvelistul Rebreanu, apărută însă după ieşirea de sub tipar a volumului discutat aici. Concluzia generalizatoare este una optimistă: „posibilitatea unor puncte de vedere noi în legătură cu opera unui clasic se iveşte o dată la trei-patru decenii. Opera nici unuia dintre marii scriitori nu este iremediabil epuizată. Epuizarea interpretărilor înseamnă istoricizare definitivă sau perimare”.

De observat că Ion Simuţ respectă promisiunea din titlul volumului referitoare la statutul de „secvenţe” istorico-literare. Dacă observ corect, „secvenţa” se confundă cu interesul pentru un anume autor. Pentru început, alegerea lui Ion Simuţ s-a oprit asupra unor vîrfuri, precum Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Lovinescu, abordaţi în capitole separate. Să le zic nominale şi vom vedea pentru care motiv. Am amintit, în rîndurile anterioare, despre modul de discutare a lui Rebreanu, care este caracteristic tuturor celorlalte părţi care compun capitolul prim. Exegetul nu tinde spre eseuri micromonografice, ci caută punctele de maxim interes ale cercetărilor anterioare. Plecînd de la acestea, el îşi expune, de cele mai multe ori, opiniile proprii. Acesta este, între altele, şi cazul eseului Cum iubesc personajele sadoveniene. Aici, Ion Simuţ porneşte de la o antologie cu un titlu asemănător şi, pentru a scoate şi mai mult în relief particularităţile sadoveniene, recurge la compararea acestora cu situaţiile narative asemănătoare tematic din volumul De ce iubim femeile, al lui Mircea Cărtărescu. Antologia respectivă fiind una bine structurată, compararea celor doi scriitori a dus la concluzii revelatoare. În cazul lui Sadoveanu, „violenţa carnală a pasiunii, abia sugerată, se ascunde după o expresie a pudorii”, iar descrierea corpului feminin „nu coboară mai jos de gît”. În ceea ce priveşte eseul despre masoneria sadoveniană, se cuvine să citim mai cu atenţie discursurile sadoveniene în materie publicate şi în volumul Pagini de jurnal şi documente inedite (2005; volum comentat de altfel de Ion Simuţ) extrem de importante deoarece aduc precizări clare, limpezind speculaţiile nu ştiu cărei „istorii oculte”. Sub vămile posterităţii se află aşadar atît biografia, cît şi opera. Ion Simuţ se opune astfel tendinţei de marginalizare a unor scriitori precum Sadoveanu sau Arghezi, care ar trece printr-un nemeritat con de umbră. Cel de al doilea nu ar fi fost cercetat îndeajuns sub raportul afinităţilor sale cu experienţele avangardiste. De unde şi necesitatea „reinterpretării” operei sale din perspectiva proteismului „eului poetic” specific. Acesta ar rezulta dintr-o profundă atitudine ironică şi metafizică, palidă la începuturi, accentuată cu timpul şi care oferă un „spectacol de contradicţii”.

Numele invocate pînă acum aparţin unor vîrfuri incontestabile, abordate în capitole distincte de Ion Simuţ, ceea ce presupune marcarea unuia dintre criteriile „vămuirii”, care ar fi, probabil, consensul aprecierilor valorice. Urmează capitolul Turbulenţe în canon, în care sînt incluşi autori precum Goga, Agârbiceanu, Blecher, Eliade, Topîrceanu şi alţii. Demne de semnalat sînt în special aprecierile despre proza lui Nicolae Iorga, („oscilînd între înclinaţiile romantice şi virtuţile realiste”), precum şi acelea despre un volum dedicat de istoric „neamului românesc din Basarabia”. Nu poate fi trecut cu vederea nici eseul despre romanul Arhanghelii, repus în drepturi după o ignorare nemeritată. Aş fi adăugat, aici, romanele Jandarmul şi Strigoiul, în care Agârbiceanu propune o răscolire a abisurilor psihologice. Este limpede că Ion Simuţ urmăreşte nu numai aspectele oarecum clasicizate ale unor scriitori, dar şi laturile mai puţin abordate, pînă acum, ale operei lor. Este cazul nuvelelor lui Gib I. Mihăescu, lăsate la o parte de editori şi care însă nu ar modifica substanţial trăsăturile fundamentale ale epicii scriitorului.

Ion Simuţ este atras, în primul rînd, desigur, de textul literar, dar nu trece cu vederea nici implicaţiile sociale ori politice atît ale acestuia, cît şi ale biografiilor. Un exemplu îl oferă comentariile pe marginea unei antologii din eseurile lui Fundoianu, prilej de a semnala atitudinea politică a acestuia: ostilitatea deschisă faţă de fascism şi, totodată, rezervele serioase faţă de sovietism. Implicit, faţă de atitudinea poetului şi eseistului în ceea ce priveşte implicarea brutală a culturii, impusă de bolşevici, în luptele ideologico-politice. În aceeaşi tonalitate se situează şi paginile despre Aron Cotruş, în care se operează distincţii subtile privitoare la atitudinea ideologico-politică a poetului, dar care nu are implicaţii defavorabile asupra operei.

Respectîndu-şi statutul de istoric literar, Ion Simuţ nu îşi permite să-i omită pe autorii ale căror opere nu au intrat nici măcar în registrul mediu al clasificărilor, înregistrîndu-i pe cîţiva dintre aceştia în capitole oarecum tematice (literatură confesivă, scriitori minori, „figurine” ş.a.m.d.). Unii autori sînt de-a binelea ignoraţi, precum Victor Valeriu Martinescu ori Teodor Scorţescu, T. C. Stan ori Stejar Ionescu.

 

Revista indexata EBSCO