Nov 29, 2013

Posted by in Actualitatea literara

Şerban Axinte – Postmodernismul şi politicile culturale

serban axinteMiza Strategiilor subversiunii de Carmen Muşat o reprezintă detectarea acelor elemente prin care se poate defini, în mod coerent, poetica postmodernismului românesc. Mai întâi o dicotomie: modernism – postmodernism. Deşi previzibilă, aceasta este totuşi de neevitat în constituirea unei solide argumentaţii ce are în vedere distingerea nuanţelor şi punerea sub semnul întrebării a universaliilor, „într-o lume în care globalizarea nu înseamnă neapărat uniformizare, ci acceptare şi integrare a diferenţei”. „Dezertarea în scriitură”, formula lui Paul Ricoeur tradusă la noi „rezistenţa prin cultură” este punctul de plecare al unei incursiuni în relaţia tensionată ce se stabileşte, în timpul regimului comunist, între ficţiune şi utopie. Confuzia dintre „ceea-ce-este” şi „ceea-ce-se-spune-că-este” dă naştere unei adevărate crize a realului. De aceea toate criteriile, toate resursele ideologice sprijină funcţionarea perfectă a unui mecanism unic ce nivelează formele şi suprimă trăsăturile. Întrebarea care se pune imediat este cum anume şi-au pus amprenta asupra literaturii condiţiile enumerate mai sus. Acestei stări de fapt scriitorul îi opune propria sa variantă de lume, pe care o reprezintă fie direct, aşa cum procedează prozatorii Şcolii de la Târgovişte, Grupul de Acţiune Banat şi optzeciştii, fie prin intermediul mitului, al parabolei sau al parodiei, cum este cazul unor romancieri precum Alexandru Ivasiuc, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă sau Augustin Buzura. Toţi aceşti scriitori sunt angajaţi, într-un fel sau altul, conştient sau nu, într-un proiect comun ce vizează reprezentarea, proiectarea altui spaţiu, fundamental diferit de cel propus/ impus de realismul socialist. Problema canonului şi a anticanonului este urmărită în contextul schimbării permanente a paradigmelor culturale. Metamorfoza continuă a romanului românesc se datorează şi felului prin care acesta îşi camuflează mesajul – dar imaginează o întreagă lume căreia acesta să-i poată fi referent – sau îl transformă în mijloc direct al dizidenţei. Pentru o mai explicită punere în pagină  Carmen Muşat apelează la o clasificare realizată de Ion Simuţ: „literatura oportunistă”, Titus Popovici, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, „literatura subversivă”, Marin Preda, Augustin Buzura, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Marin Sorescu, „literatura dizidentă”, Paul Goma, Dan Petrescu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, şi, în final, o a patra categorie reprezentată de „literatura apolitică”, Ştefan Augustin Doinaş, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Leonid Dimov. În urma unei analize bazată pe această clasificare, Carmen Muşat subliniază faptul că romanul a jucat un dublu rol: „pe de o parte îndeplinea o funcţie critică, permiţîndu-şi luxul de a dezvălui ororile sistemului, petrecute însă, exclusiv în obsedantul deceniu, iar pe de altă parte el funcţiona ca un subtil instrument de propagandă, aducând stăruitor în prim-plan figuri de activişti exemplari”. În cea de-a doua parte a lucrării, raportul narativ/ descriptiv în proza postmodernă este văzut prin prisma simultaneităţii, considerată „fundament al unei noi ontologii”, şi asta deoarece „pentru societatea contemporană, spaţiul a devenit timp încorporat, discontinuu şi fragmentar”. Postmodernismul propune, printre altele, redescoperirea acelui „eu” multiplu şi contradictoriu. Acest fapt se răsfrînge şi asupra naraţiunii care implică un anumit comportament de lectură. Descrierea anulează principiul succesiunii şi are drept rezultat imediat „mobilitatea elementelor care o compun”. Statutul autorului, biografismul şi iterabilitatea complinesc în mod substanţial analiza întemeiată pe „efectele” pluralităţii vocilor narative. În cea de-a treia secţiune a cărţii, Carmen Muşat discută raportul realitate/ ficţiune în interiorul romanului postmodernist şi asta, ca o introducere teoretică la ultima parte, consacrată în totalitate modelelor postmoderniste din proza românească, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Ştefan Agopian, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu şi Daniel Vighi. Aşadar, realul posedă un caracter eluziv, de aceea graniţa ce-l separă pe acesta de fictiv este din ce în ce mai greu de stabilit: „Câtă realitate, atâta ficţiune şi câtă ficţiune atîta interpretare”, iată un postulat care certifică faptul că lumea ce ne înconjoară nu este altceva decît un reflex al ficţiunii, reciproca nefiind însă valabilă. Subcapitolele Prestigiul ficţiunii şi „iluzia realistă”, Teorii ale realismului literar, Romanul postmodernist: radicalitate şi provocare întăresc ideea exprimată mai sus şi o face să iradieze în contexte diferite, ceea ce constituie un argument în plus pentru organicitatea cărţii. Canonul şi tarotul este o culegere de articole publicate iniţial în „Observator cultural”. Ele demonstrează coerenţa unui anumit tip de gândire, conectat în permanenţă la provocările prezentului. Cititorii devin martori la istoria unei idei, materializate prin apariţia unei noi reviste (O provocare culturală şi „Observator cultural” în al doilea an bisect), înţeleg de ce prezenţa spiritului critic e o condiţie obligatorie pentru maturizarea şi responsabilizarea societăţii civile (Dreptul la diferenţă), află că una dintre greşelile societăţii civile este aceea „de a judeca oamenii în funcţie de tabăra din care fac parte şi mai puţin în funcţie de faptele lor” (Ispita reflectoarelor), îşi amintesc de faptul că „regimul comunist nu avea nevoie de biografii, ci de legende, putându-se lesne dispensa de oamenii concreţi, imperfecţi deoarece erau mult prea umani, pentru a-i înlocui cu ficţiuni eroice ireproşabile”. Exemplele de mai sus fac parte din secţiunea Oglinda spartă care cuprinde şi alte articole foarte interesante, dintre care amintesc Pentru o cultură a dialogului, După doar doi ani (unde sunt amintite unele dintre principiile de funcţionare ale revistei conduse de autoarea cărţii de faţă) şi Pentru o periodică redefinire a identităţii culturale, unde se apreciază că violenţa şi spiritul combativ a unora dintre cei care fac parte din generaţiile mai tinere „n-ar trebui să supere şi nici să sperie pe nimeni” pentru că reprezintă dovada  despărţirii de clişeele de gândire ale trecutului şi garanţia reconfigurării culturii noastre. Pentru Carmen Muşat între literatură (cultură) şi politică există o legătură indisolubulă, fapt imposibil de negat dacă citim articolele din secţiunea a doua a cărţii, Politică şi delicatese. Majoritatea textelor discută modul de acţiune viciat al unor personalităţi ale vieţii publice (sau instituţii), marcate de mentalităţile trecutului ce se doresc a fi în curs de depăşire. În plus, avem şi o radiografie minuţioasă a unor evenimente politice care au reţinut la vremea respectivă atenţia mass-media. Aceeaşi tematică generală o aflăm şi în capitolul Vulnerabilităţile celei de-a patra puteri. Autoare exprimă anumite puncte de vedere şi în ceea ce priveşte învăţământul românesc, pe care îl sondează din mai multe perspective, de la rolul absolut necesar  ce trebuie să-l aibă societatea civilă în reforma sistemului românesc de învăţământ, până la atribuţiile pe care MEC-un este dator să şi le asume. Predominantă în secţiunea Învăţământ şi tranziţie e problema plagiatului, un fenomen generalizat, practicat fără scrupule la scară naţională şi la toate nivelurile, fie că vorbim despre anumite „contribuţii” ale unor personalităţi cu ştaif din lumea academică, fie că vorbim despre autorii de manuale şcolare. În astfel de condiţii, pe ce bază ar mai putea fi sancţionaţi elevii şi studenţii care copie la examene sau întocmesc referate mult prea „inspirate”? Alături de Oglinda spartă, cea mai percutantă secţiune a volumului Canonul şi tarotul îmi pare ultima, Puncte de vedere. Aici componenta social-politică e mai estompată, se procedează la o întoarcere la cultură şi la problemele ei cotidiene. Mai ales aici Carmen Muşat îşi dovedeşte pe deplin spiritul combativ, aplicat la zona de care este interesată totuşi cel mai mult. „Spiritul critic în acţiune” este deviza ei şi a revistei „Observator cultural”. Citind prima şi ultima parte a cărţii, observăm o coerenţă demnă de toată lauda între ideile exprimate la apariţia primului număr al revistei (pentrucută la 29 februarie 2000) şi cele din articol final selectat în carte. Canonul şi tarotul este atât oglinda unui spirit lucid, aplicat şi pătrunzător, cât şi istoria unei reviste care a marcat şi marchează prezentul continuu al culturii româneşti.

 

Revista indexata EBSCO