Nov 29, 2013

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAS – Ce mai rămîne din literatură în istoria literară? (II)

patras antonioLovinescu nu a conceput niciodată esteticul ca pe o valoare autonomă, sieşi suficientă, totuşi a subliniat importanţa delimitării lui de celelalte valori din necesităţi de metodă, fără ca prin aceasta să ignore dependenţa literaturii de factorii extraestetici. Aşa se explică aparenta contradicţie între, cum spuneam, sensul restrictiv psihologic conferit valorii estetice (plasată exclusiv în sensibilitatea empatică a receptorului, şi reductibilă în cele din urmă la senzaţie) şi semnificaţia complexă a factorilor extraestetici (intelectuali, culturali) care o predetermină, după schema unui mecanism menit să racordeze observaţia individuală, concretă, la generalitatea abstractă a noţiunilor şi conceptelor. Înţelegînd lucrurile în acest fel, şi trecutul (cu sau fără al său „schelet ideologic”) poate trăi estetic, în măsura în care ne stimulează sensibilitatea, după cum prezentul poate să ne dezamăgească şi să nu ne emoţioneze deloc, fie că posedă sau nu vreo valoare intelectuală.

Iată cum, în ciuda tuturor declaraţilor de principii (vezi opoziţia radicală dintre intelect şi sensibilitate postulată în Mutaţia valorilor estetice), în practică Lovinescu se află de aceeaşi parte a baricadei cu Ibrăileanu, mai ales prin interesul acordat psihologiei creaţiei (valorificată prin sugestii freudiene şi schopenhaueriene) şi sociologiei receptării (ce a dus la formularea teoriei despre mutaţia valorilor estetice): el găseşte rădăcinile esteticului în factorul cultural şi în psihologia rasei, conciliind astfel pe Maiorescu (care ţinea la disocierea esteticului de celelalte valori, dar de pe poziţia desuetă a idealismului filozofic) cu Gherea (adevăratul precursor al criticii moderne).

            Pe de altă parte, Nicolae Iorga, autorul Istoriei literaturii româneşti, culturalizează esteticul, citind literatura epocii sale printr-o grilă culturală, ceea ce-l determină să vadă semnele decadenţei peste tot, în acord cu viziunea sa paseist-organicistă. Tot organicistă e şi perspectiva lui G. Călinescu, numai că el procedează invers şi estetizează culturalul, citind literatura trecutului dinspre cea a prezentului, cu ochiul vînătorului de valori literare. Lui Călinescu îi datorăm abordarea sistematică (inevitabil fragmentară) a literaturii vechi din unghi strict estetic, şi tot lui, sugestiva analogie a desprinderii esteticului din cultural asemeni statuii din blocul de marmură. Numai „istoria” lovinesciană pleacă de la premisa disocierii esteticului (expresie a psihologiei individuale) de cultural, pe modelul segregării complete şi a mutaţiei revoluţionare (ce se opune modelului evoluţionist-organicist) prin imitaţie şi sincronizarea cu Occidentul. Dar nici Lovinescu, am văzut, nu scoate esteticul complet din orizontul determinărilor culturale. Pe aceleaşi urme vor merge şi Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu (în Istoria literaturii române moderne), şi Negoiţescu. Modelul organicist s-a dovedit însă mai prestigios, tulburînd apele mult timp după Călinescu.

Revenind în prezent, istoricul literar al zilelor noastre, în măsura în care e vorba de un intelectual care se respectă şi ţine cît de cît la imaginea sa, va căuta să nu revină la metodele de acum un secol, ci să-şi însuşească nişte instrumentele de lucru vădit primenite. Dacă vrea cu orice preţ să scrie o istorie a literaturii, criticul trebuie să ţină seama de ceea ce s-a consumat între timp pe piaţa ideilor şi să opteze pentru o metodă flexibilă, coerentă, neatinsă de blestemul improvizaţiilor impresioniste la care se pare că sîntem condamnaţi pe vecie. Cerinţele alcătuirii unei istorii literare sînt multiple şi descurajante – de aceea e de dorit evitarea ispitei şi alegerea unei modalităţi alternative de istorie literară, dacă nu mai obiective, măcar mai impersonale.

Criteriile selecţiei scriitorilor într-o istorie literară trebuie să vizeze, în primul rînd, valoarea în sine, cum şi importanţa operei respective. Nicolae Manolescu îl omite de pildă în Istoria… domniei sale pe Caracostea şi minimalizează rolul criticii universitare în genere (e totuşi greu de înţeles cum poţi să-l treci pe Adrian Marino „printre alţii”) din simplul motiv că domnia-sa ţine să se revendice de la tradiţia foiletonisticii, a criticii de întîmpinare, care pariază totul pe gust şi pe intuiţie, într-un dispreţ suveran faţă de „metodă”. În schimb, cu toate că în epistolele către Rosetti emite o serie de caracterizări infamante despre omul Caracostea, lui Călinescu năduful nu-i întunecă judecata şi în Istorie… autorul studiilor capitale despre creativitatea eminesciană îşi află locul binemeritat.

Din păcate, tradiţia criticii universitare din interbelic a fost la noi îngropată de inflaţia impresionismului girat de nume mari, de la Lovinescu la Nicolae Manolescu. Prin urmare, deşi Caracostea practica o foarte modernă critică genetică, fiind la curent cu teoriile formaliştilor ruşi; deşi Mihail Dragomirescu, autorul unei originale opere teoretice, era invitat alături de Croce şi de alte somităţi academice la congresele internaţionale de estetică şi literatură comparată; deşi Liviu Rusu obţinea doctoratul la Sorbona cu un foarte ingenios studiu despre creaţia artistică (apreciat, spre exemplu, de un scriitor italian de faimă mondială precum Cesare Pavese, care-l menţionează în jurnal) – memoria colectivă nu a reţinut decît o sumă de anecdote menite a evidenţia lipsa de intuiţie şi de gust a acestor universitari fără organ pentru critica de întîmpinare. Ce mai ştim, bunăoară, azi, despre Mihail Dragomirescu? Că era ridicol cînd exalta drept capodoperă banala producţie eminesciană Somnoroase păsărele? Că amicul Caragiale, aproximîndu-i alura de om robust şi bine hrănit, îl trimitea înapoi la coarnele plugului? Şi percepţia aceasta ridicolă pare să se perpetueze la nesfîrşit, cu toate că au început să apară şi studiile serioase. Dar atîta timp cît pretinşii făuritori de canon continuă să ignore astfel de cărţi, nu ne rămîne decît să privim neputincioşi la perpetuarea improvizaţiilor neserioase, servite publicului larg drept opere cu pretenţii de sinteză, vai!, monumentală.

Cît priveşte importanţa „gustului” în evaluarea operei literare, trebuie precizat că lui Kant i se datorează ideea analogiei dintre judecata de gust şi cea estetică. În Critica facultăţii de judecare filozoful atribuie mai întîi judecăţii de gust (care „nu se întemeiază pe concepte şi nici nu tinde spre ele”) un caracter subiectiv, echivalînd esteticul cu plăcerea senzorială, în afara oricărei forme de cunoaştere. Citez din ediţia Immanuel Kant, Critica facultăţii de judecare, traducere de Vasile Dem. Zamfirescu şi Alexandru Surdu, Editura Trei, Bucureşti, 1995: „Judecata de gust nu este deci o judecată de cunoaştere, aşadar logică, ci una estetică, adică o judecată al cărei factor determinat nu poate fi decît subiectiv” (p.44). La operaţia de evaluare a obiectului estetic (şi, implicit, a operei literare) nu participă în mod obligatoriu şi intelectul, ci numai imaginaţia şi sentimentul de plăcere sau neplăcere, care se raportează doar la subiectul evaluator, şi nu la obiectul evaluat. Sau, cu vorbele ilustrului filozof, „pentru a stabili dacă ceva este sau nu este frumos, raportăm reprezentarea nu prin intelect la obiect în vederea cunoaşterii, ci prin imaginaţie (asociată poate cu intelectul) la subiect şi la sentimentul său de plăcere şi de neplăcere” (p.44).

Dar Kant nu se mulţumeşte să definească esteticul doar ca un factor ce ţine de gust şi de senzaţia de plăcere sau neplăcere. Plecînd de la ideea că gustul e un fel de sensus communis, autorul Criticii raţiunii pure consideră de fapt gustul/ simţul comun „o condiţie necesară a comunicabilităţii universale a cunoştinţelor noastre” (s.n., p. 79). Această subtilă observaţie scoate de fapt gustul din cercul strîmt al unei subiectivităţi fără rezonanţă, pentru a-l asocia ideii morale. Astfel, „adevărata propedeutică pentru întemeierea gustului este dezvoltarea ideilor morale şi cultura sentimentului moral; căci doar atunci cînd sensibilitatea este pusă de acord cu acesta, gustul adevărat poate să îmbrace o formă determinată şi neschimbătoare”. În concluzie, opera de artă veritabilă ar trebui să aibă în vedere numai plăcerea (morală şi estetică deopotrivă) declarată de simţul comun (gustul) drept specifică umanităţii în genere, şi nu unui sentiment oarecare, de natură individuală, particulară. Pe scurt: arta e o îndeletnicire creatoare ale cărei produse generează plăcere (resimţită de gust/ simţul comun), o plăcere de esenţă general umană, comunicabilă şi cu adevărat semnificativă numai în conjuncţie cu ideea morală.

            De la Kant încoace, numeroşi gînditori au asociat, în modalităţi şi cu intenţii dintre cele mai diverse, eticul cu esteticul (Schiller, Vaihinger, Hartmann etc.). Ideea etică scoate de fapt literatura din zona artificiului steril, incapabil să spună ceva semnificativ despre om. De aceea, odată îndepărtat de orizontul eticului şi chiar de al oricărei preocupări morale, prin acţiunea concertată a majorităţii criticilor noştri de întîmpinare, „gustul” a ajuns să fie perceput ca sinonim cu bunul plac şi cu arbitrariul pur, fiind atribuit în exclusivitate predispoziţiilor subiective. Or, numai în joncţiune cu eticul şi cu socialul (funcţia de comunicare) poate deveni gustul un operator critic eficient, menit să valideze sau să infirme valorile percepute intuitiv. Altfel, termenul trebuie exclus din orice dezbatere serioasă privind critica literară.

            Dacă gustul unui istoric literar e perimat nu vom renunţa, desigur, la autorii care nu-i sînt pe plac. Vom ignora pe istoric, şi nu pe autorii excluşi în mod arbitrar. Cît priveşte atitudinea scriitorilor înşişi, contestatarii ierarhiilor de ieri nu pot intra în canon decît dovedind că i-au întrecut sau măcar că i-au ajuns din urmă pe antecesori. Prezentul trebuie judecat cu o grilă severă şi dreaptă, fără complicităţi interesate, şi avînd mereu sub ochi drept termen de comparaţie valorile tradiţionale, clasicizate. Postulatul că există atîtea perspective axiologice cîţi autori de istorii ale literaturii pleacă, am impresia, dintr-o greşită interpretare a binecunoscutei afirmaţii călinesciene potrivit căreia istoria literaturii trebuie să fie opera unui singur autor, şi nu a unui „colectiv”. Greşeala constă în lectura ŕ la lettre, care atribuie personalităţii singulare a criticului ce scrie istoria unei literaturi o notă relativizantă, meschin subiectivă. În viziunea lui Călinescu însă, istoricul literar trebuie să devină un creator anonim şi să dispară, precum Meşterul Manole, în propria operă. Acesta e de fapt sensul clasicismului vizat obsesiv de genialul critic: un sens obiectiv al subiectivităţii. Pentru că nu autorul e cel chemat să-şi legitimeze opera, ci opera e cea care-l legitimează şi-i conferă sau îi retrage autoritatea.

            Omologarea valorilor literare se face prin consensul criticilor şi al publicului avizat. Aşadar, criteriul cel mai eficient de omologare rămîne acela empiric, singurul în măsură să valideze drept obiective rezultatele interpretării şi evaluării literaturii, din unghiuri, în modalităţi şi cu metode dintre cele mai variate. Subiectivitatea, dacă depăşeşte limitele admise tacit, poate compromite autoritatea criticului, sau poate să-i confirme, la nişte proporţii considerabile, lipsa de credibilitate. Nu are rost să exemplific acum, trecînd pe răboj omisiunile grave sau adaosurile neavenite. E vorba de un principiu. Pe de altă parte, chiar dacă „istoriile literaturii române” din ultimul timp ar fi, toate, nişte eşecuri, nu cred că „genul” e sortit dispariţiei, fie şi pentru banalul motiv că se vinde bine. Bineînţeles, istoria literară ar avea numai de cîştigat dacă s-ar înmulţi producţia de „genuri” alternative, de dicţionare, enciclopedii şi ediţii critice, mult mai puţin supuse hazardului şi improvizaţiei fără frînă.

Revista indexata EBSCO