Jun 27, 2013

Posted by in Istorie literara

Theodor CODREANU – EMINESCU SI CARTEA (IV) (pornind de la editia N. Georgescu)

Vointa auctorială

 

Există o ambiguitate, dacă nu o ciudătenie în conditia de editor eminescian: „A fi editor al lui Eminescu a ajuns să însemne, în cultura noastră, a sti totul despre text si interpretări, fără însă a da indicii, fără a cita ori a oferi un aparat critic al variantelor anterioare, alese de alti editori – la care te raportezi în mod firesc atunci cînd refaci acelasi drum. Practic, editorii lui Eminescu sînt în continuă comunicare între ei, dar pe aceste canale ale eruditiei interioare, ca si cum s-ar transmite unul altuia prin viu grai «cheile», fără a marca reperele întîlnirilor si despărtirilor”. N. Georgescu face eforturi vizibile de a se despărti de această conditie. El tine să marcheze, de la bun început, ce-l desparte si ce-l apropie de editorii anteriori. Precursorii s-au străduit să-l publice pe poet „cum trebuie”, „în conformitate cu evolutia si tendintele limbii literare, fiecare adaptîndu-se la regulile din timpul ei”. Altfel spus, l-au actualizat mereu pe Eminescu, uitînd contextul lingvistic si istoric în care a creat poetul: „Editia de fată nu caută să adapteze textul eminescian la normele actuale ale limbii romîne, nici să flexibilizeze aceste norme după poeziile lui Eminescu”. Mai mult de atît: „Un secol si mai bine de literatură de la Eminescu încoace poate depune mărturie că gramatica, ortografia ori ortoepia n-au nevoie, pentru a exista, să se impună neapărat rigid, ca un sigiliu mecanic peste viul cuvintelor, că este suficient să fie respectate discret si în spiritul lor mai larg pentru a fi la fel de autoritare si sus, în zona fluidă a creatiei, si mai jos, în oglinzile fidele ale noastre, ale cititorilor si scriitorilor de limbă romînă”. Gramaticienii ar trebui „să fie mai circumspecti cu uniformizările, modernizările, adaptările etc.”, iar exemplul cel mai nefericit i se pare a fi reforma ortografică din 1953, prin care s-a restrîns „folosirea apostrofului” „la cazurile strict necesare”, în favoarea cratimei, încît limba romînă a devenit limba romanică cea mai săracă în ceea ce priveste apostroful, care, pe vremea lui Eminescu avea o importantă deosebită în ordinea stilistică a limbii. Or, ignorarea apostrofului în redarea vointei auctoriale eminesciene constituie unul dintre defectele evidente ale receptării textelor, aspect ignorat de majoritatea editorilor. La fel cu „actualizarea” fortată a punctuatiei, al cărei start a fost dat de Maiorescu, silind gîndirea poetului să intre într-un cadru cartezian rigid. Să mai adăugăm ignorarea, de către editori, a accentelor etic si logic si avem deja motive să ne întrebăm ce s-a ales din stilistica eminesciană, prin modernizarea silită.

Eminescu avea trei variante de utilizare a apostrofului: cu blanc, fără blanc si mediu. Uniformizarea ortografică prin înlocuirea reductionistă cu cratima a produs o sărăcire gravă si o denaturare a sensurilor, a retoricii dramatice si muzicale eminesciene. Reamintesc că poetul era un „pitagoreic” si un „platonician”, cunoscător al tuturor tainelor prozodice din antichitate pînă la el, capabil să le alchimizeze într-o modernitate divină, ca în inegalabila Odă (în metru antic), despre care Nichita Stănescu spunea că este temelia poeziei noastre moderne, iar Laurentiu Ulici – că este cea mai frumoasă piesă a liricii romînesti din toate timpurile. Unul dintre cei mai originali si mai profunzi poeti moderni ai nostri, Cezar Ivănescu, s-a considerat discipol eminescian, reîntors la „poezia silabică” si la muzica trubadurilor, delimitîndu-se de ignoranta postmodernistilor în materie de artă prozodică. Să nu ne mire că Eminescu a închinat un sonet iambului, că vorbeste familiar despre „iambii suitori, troheii, săltăretele dactile”, utilizînd, cu o măiestrie neegalată, toată gama celulelor ritmice pe care le suportă limba romînă, inclusiv septasilabicul antehipermesomacru, cum l-a numit Adrian Voica, plus că îsi crease un „dictionar de rime” etc. El a tradus, între 1868-1871, un tratat de retorică dramatică al lui Enric Theodor Rötscher, si-a trăit începuturile artistice ca sufleor, copist si actor în mijlocul unor trupe de teatru, a gîndit, cum a observat si Petru Cretia, întreaga CARTE ca pe un sistem dramatic de felul celui shakespearian, proiectatul „dodecameron dramatic” extins la întreaga operă. Numai că destinul l-a condamnat să nu termine decît texte, nu si CARTEA.

N. Georgescu apreciază că Eminescu instrumenta apostroful si accentul ca un muzician: „Practic, apostroful devine, mînuit de Eminescu, ceea ce este bemolul sau diezul în notarea notelor muzicale: indica tonuri si înăltimi”. Asta înseamnă că un actor, interpret al poeziei eminesciene, ar trebui să cunoască această specifică notatie eminesciană, ca si cititorul profesionist sau nu. Faptul poate explica de ce, dintre atîtia actori care-si exersează talentul pe texte eminesciene, majoritatea esuează, adesea penibil, în cele mai multe cazuri. Altfel spus, Eminescu este dificil pînă la ermetism (Vladimir Streinu) nu doar pentru exegeti, dar si pentru actori.

Să pornim de la versurile cu care-si începe demonstratia editorul, versiunea din Almanah a Luceafărului (vointă auctorială), diferită de ce oferă Maiorescu în editie: Dar se înaltă tot mai sus/ Ca să nu-l pot ajunge;/…/ Dar noptile ’s de-un farmec sfînt/ Ce nu ’l mai pot pricepe: „Convorbirile si editiile uniformizează: nu-l. În primul exemplu, însă, accentul cade pe pot care-si cere energia lăsînd forma conjunctă în kolonul anterior. În al doilea exemplu vrea accent puternic pe nu, din nu ’l, ca pentru uimire interioară, de aceea lasă spatiul înainte de apostrof. Ce mare lucru ar fi să uniformizăm, ca să fim pe placul gramaticii? Iată, însă, situatii cu adevărat gramaticale ce ar fi trebuit să dea mai mult de gîndit adeptilor uniformizării. În v. 29 din Luceafărul, imediat după pauza de trei stelute, găsim un apostrof fără blanc: Si pas cu pas pe urma ei/ Alunecă’n odaie, preluat de «Convorbiri» si toate editiile: Alunecă ’n odaie. Am zice că este o simplă greseală, dar privind tabelul nostru de forme ajungem imediat la Scrisoarea III, v. 21: Si cum o privea Sultanul, ea se’ntunecă… dispare, unde virgula si apostroful fără blanc marchează perfectul simplu, iar cele trei puncte atrag atentia asupra concordantei timpurilor (id est: întrerup discursul). Maiorescu preia în primele 6 editii: Si cum o privea sultanul, ea se ’ntunecă, dispare, cu apostroful distantat si virgulă ce egalează verbele la prezent, dar de la editia a saptea în sus el revine asupra apostrofului: ea se’ntunecă, întelegînd că este vorba de perfect simplu, lăsînd, însă, în suspensie concordanta”. Pentru perfectul simplu, care schimbă sensul, în context, pledează si ritmul, ca si forma conjunctă.

Numeroasele exemple oferite de N. Georgescu îl duc la constatarea: „nu există, încă, o editie critică a poeziilor antume ale lui Eminescu”.

Cu editia de fată, însă există!

Si mai surprinzătoare sînt ceea ce criticul numeste grafiile atipice. Mă voi opri doar la situatia din Mortua est!, unde o formă mutilată de Maiorescu, preluată ca atare de altii, lasă impresia unui pretins „ateism” eminescian, supraadăugat la acela al proletarului din Împărat si Proletar. Textul a apărut la 1 martie 1871, în Convorbiri literare. Iată secventa de la prima tipărire: De e sens într’asta e ’ntors si a teu/[tău];. Problematică e forma a teu. Maiorescu „îndreaptă” în ateu, formă consacrată de toate editiile, fiindcă asa pare „corect”. Numai că Eminescu foloseste si forma ateu, cunoscînd-o prea bine, ca, de exemplu, în versurile din Sărmanul Dionis. La prima vedere, ar putea fi o greseală tipografică. Travaliul maiorescian însă trece prin nesigurante. Într-o primă rectificare, pune două puncte în cezură si virgulă în final de vers: De e sensu intr’asta: e’ntorsu si ateu, pentru ca înCritice (1874) să elimine u final si să pună virgulă în loc de două puncte, iar la sfîrsitul stihului – linie de pauză, dînd din nou sensul conclusiv asigurat anterior de cele două puncte. Persistă, în schimb, forma ateu, atentînd la sensul „împotriva lui Dumnezeu” (care întăreste sensul epitetului ’ntors), coborîndu-l, finalmente, în modernul ateism. În realitate, Eminescu se apropie, în context, de sensul primar al termenului a teu – fără zeu. Primii crestini erau numiti „atei”, adică „fără zei” din punctul de vedere al religiilor păgîne oficiale. Există si în romînă expresia „om fără nici un dumnezeu”. Moartea e „fără nici un dumnezeu”, e fără noimă, împotriva ordinii divine. Maiorescu a considerat, totodată, rima a tău/Dumnezeu una „rea”, de îndreptat, ca si sensul diferit dintre a teu si ateu. Un alt exemplu, cu schimbare abuzivă de sens, este dubla grafie iobagul si iobagiul dinEpigonii, forma originară fiind Bolliac cînta iobagiul, nu iobagul. Nu mai vorbim de lectiunile deja celebre – totul si totusi, din Floare albastră, si altele.

 

 

Ibidem , p. 76.

Ibidem .

Adrian Voica, Versificatia eminesciană, Editura Junimea, Iasi, 1997, col. „Eminesciana”.

N. Georgescu, op. cit., p. 77.

Ibidem.

Revista indexata EBSCO