Nov 29, 2013

Posted by in Comentarii Critice

Vasile Spiridon – MĂICUŢA PE STIL VECHI

v spiridonA avut dreptate magistrul Mihai Ursachi să se mire, în stilul său sumeţ, în timpul unui dialog purtat cu Valentin Talpalaru, cînd acesta î-a spus unde a copilărit: „– Am copilărit […] pe Măicuţa!/ – Unde? ce nume e ăsta?/ – Aşa se numeşte strada, adică uliţa mea, Măicuţa!/ – Tu rîzi de mine…/ – Asta-i bună, cum mi-aş permite! Chiar aşa se numea strada. Acum e 16 Februarie, dar toţi au rămas pe stil vechi cu Măicuţa./ – Bătrîne, eşti un om fericit. Nu ar trebui nici să mai scrii nimic, să faci nimic; dacă te-ai născut pe Măicuţa e de ajuns!” Nu a fost de ajuns, pentru că Valentin Talpalaru s-a apucat să scrie despre trăitul pe stilul vechi (şi la propriu, şi la figurat) al celor de pe Măicuţa – o stradă din tîrguşorul în care s-a născut acum şase decenii: Tîrgu-Frumos. Iar dialogul de mai sus îl găsim transcris spre sfîrşitul primului volum de rememorări afective Povestirile de pe Măicuţa (Ed. Opera Magna, 2012).

Localitatea moldavă înconjurată de dealuri acoperite cu vii şi livezi şi de văi cu iazuri se scufunda într-o curgere monotonă a timpului, care trecea aşa cum ştie el să treacă: fără poticniri şi cu mai multă îngăduinţă faţă de oameni decît în marile oraşe. „Timpul curgea otova printre bălăriile somptuoase ale mahalalelor, care la rîndul lor curgeau din una înalta, dintr-o casă în alta, ca un pîrîu lin. Oamenii întorceau acelaşi ornic, cu o lentoare care făcea ca ziua să pară mai lungă. Timpul se pleoştea şi el sub soarele care se aşeza cloşcă peste oraş, devenea mai lung, mai fără noimă. Tîrgoveţii dispăreau de pe uliţe spre locurile unde aveau cîmpul sau spre cele cîteva locuri de unde aduceau leafa acasă./ Pe Măicuţa, oamenii mureau şi creşteau după acelaşi tipic. Rar de tot, cîte o întîmplare aducea o pată de culoare şi scuipat la furcă cumetrelor” (Mahalalele şi „cartierul”, p. 148).

Tîrguşorul situat nu departe de Paşcani (dar nici de Iaşi) era, sadovenian parcă, locul unde nu se întîmpla nimic şi te puteai plictisi în voie fără să te uiţi la ceas. Nu se întîmpla mai nimic deosebit nici pe strada Măicuţa, iar micile mari drame familiale, dacă se produceau, treceau repede prin viaţa molcomă a mahalalei sau a cartierului, lăsînd în urmă diferite versiuni ale aceleiaşi întîmplări. Bunăoară, negocierile peţitului intrau – ca peste tot în viaţa noastră tradiţională – în impas cînd se punea problema priorităţii măritişului la casa cu mai mult de o fată. Desigur că sora mai mică trebuia să-şi aştepte rîndul, pînă îi venea şi ei ceasul marital, însă dragostea avea întotdeauna argumente şi tertipuri salvatoare, aşa încît se găsea pînă la urmă bruma de înţelegere din partea celor mai mari şi se tulbura ordinea maritală. Cîteodată ieşea cu foc şi scîntei, la propriu. În bucata Xenia, o fată pe care nimeni nu o văzuse ridicîndu-şi privirea din vîrful pantofilor şi nu şi-o putea închipui gata de măritiş, odată măritată, va fi arsă de vie în urma unei neaşteptate izbucniri de gelozie a bărbatului ei. Acesta a aplecat urechea la vorbele răutăcioase şi nedrepte ale unui cinstit comesean de la cîrciumă (vreo „La pufoaica ruptă” ori „La ultimul ban”) cum că nu ar fi al lui copilul adus de ea pe lume.

Strada Măicuţa nu se prea putea lăuda cu case făţoase, arhitectura fiindu-i conturată odată cu aşezarea pribegilor şi harnicilor lipoveni aici, unde şi-au umplut curţile şi grădinile cu solarii şi straturi. După 1990, casa Domnului se cam goleşte în urma plecării enoriaşilor la lucru în străinătate (las’ că şi pînă atunci dascălii mai ţineau locul sfinţiilor lor ori mai schimbau tipicul slujbei spre uşurinţa preoţilor plini de mahmureală sau de poftă pentru fotbal). Şi casa preotului Manole rămîne printre puţinele care mai respiră aerul altui timp. Însuşi acest preot, din ceea mai reuşită povestire a volumului, Degetele, nu se conformează noilor canoane postdecembriste, părîndu-i-se peste putinţă să posede telefon sau maşină, însă păcatul îl pune să îşi cumpăre un fierăstrău electric pentru tăiatul lemnelor. Victimă a tehnicii înaintate sau paote a vreunui blestem, îşi pierde degetele de la mîna dreaptă, cu care binecuvînta şi făcea semnul smereniei faţă de icoane.

Una peste alta, „În Măicuţa, oamenii deveneau amintiri, dar ritualurile nu se schimbau. Aceleaşi drumuri spre locurile de unde începea şi se termina viaţa, cu prietenii mei de copilărie aşezaţi la solariile lor, cu tabieturile şi metehnele părinţilor preluate într-o tacită şi inevitabilă continuitate, încît ajunsesem să mă frec la ochi, pentru că nu mai ştiam cu cine stau de vorbă, cu tatăl sau fiul!/ Se răriseră oamenii. Trifan, Iftei, Pavel, Filat, Sidor, Misa deveniseră nume pe crucile din deal./ Femeile duceau trena timpului, mai viguroase şi longevive. Ele nu au plecat. S-au topit fără semn şi fără prea multe bocete. Unele au rămas să pomenească bărbaţii şi să scormonească pămîntul cu rîvnă sporită” (Întoarcerea, p. 176).

În orice caz, haturile „administrativ-teritoriale” erau mai severe decît o graniţă statală, iar delimitarea dintre cartiere şi mahalale o făceau cele cîteva blocuri construite în anii puterii populare şi îi îndreptăţeau pe tîrgfrumuşeni să aspire la statutul de orăşeni. O experienţă interesantă legată de ceea ce însemna viaţa la bloc în timpul construirii „societăţii socialiste multilateral dezvoltate” a fost aceea trăită de tînărul narator în timpul vizitei la foşti colegi de facultate repartizaţi la Hunedoara. Avînd cu toţii locuinţe pe acelaşi palier al blocului şi la acelaşi etaj, invitatul fusese nevoit să doarmă la unul, să facă duş la altul şi să mănînce la al treilea.

Era vremea cînd, predestinal parcă, aproape toţi congenerii de care protagonistul se ataşase afectiv plecau înspre alte zări, urmînd să trăiască experienţe şi farse neştiute lui. Acesta se simte din ce în ce mai incapabil în a reface cercul prietenilor săi de un sfert de viaţă. „Mi se părea o siluire nemaiauzită a universului meu, care dădea semne de destrămare. Nici prin gînd nu-mi trecea că putea ceva să zdruncine lumea aceasta ce era ideală, şi din care nu puteai mişca un pai” (Casa Damian, p. 41). Trecuse deja de încercările primelor experienţe dincolo de tîrgul copilăriei şi al adolescenţei: armata uniformizatoare de identităţi, facultatea cu frecventările cenacliere, profesoratul la seral.

Pentru copilul ale cărui imagini mentale, diversitate de percepţii şi saturaţie senzitivă vin în contact brutal cu lumea maturilor, regulile şi normele de care se loveşte sînt resimţite doar ca nişte constrîngeri. Dacă nu putea ridica privirea înspre cei mari (şi, chiar dacă o ridica, nimeni nu îl băga în seamă), o arunca înspre alte zări, deocamdată cunoscute doar prin numele citite pe bărcile din iarmaroc (Galaţi, Brăila, Constanţa). În dorul lor, construia armade de corăbii din strujeni pentru „caraibele” din iazul situat în apropiere. Şi numele de persoane aveau farmecul lor plin de înţelesuri şi de exotism, însăşi strigarea catalogului la liceu părînd nefirească în lipsa folosirii poreclelor. Cunoscută în psihologie şi sub numele de biblioterapie, educarea prin regimul oblic al ficţionalizării vieţiii este atît o metodă ce determină schimbări pozitive în comportament, cît şi un instrument graţie căruia se întăreşte nucleul psihologic al relaţiilor cu lumea. „De undeva, mintea mea necoaptă şi nepregătită pentru un veac scurs demult, intrau cu picurişul vorbe, portrete, tabieturi, clişee care mă descumpăneau mai ceva decît cărţile mai grele, citite pe furiş şi fără lămuriri” (Ibidem, p. 34).

În anii cînd se contabilizau cu mare interes puţinele mărci de automobil existente pe drumurile noastre, adolescentul iubitor de limbă franceză parcurge şi el stadiul hedonismului naiv. Ceea ce înseamnă că se putea considera a avea o bună stimă de sine în măsura în care îşi satisfăcea orgoliul… bărbătesc doar dacă era apreciat şi recunoscut unanim: „Aşa că, oprirea în faţă la «geamuri mari» a unui Citroen, cu număr străin, chiar în faţa mea, care nu ştiu la ce mai căscam gura pe acolo, fără martori, era un chilipir. Aveam să adaug cît îmi poftea inima. Dar uluirea mea nu s-a oprit aici. Maşina s-a oprit, iar din spatele geamului lăsat, o voce m-a dezmeticit:/ – La route vers Soutcheava, vous savez?/ – Ăăăă, oui… par la… am întins degetul./ – On peut manger ici? a continuat delirul./ – Evidemment, voici le restaurant – am adăugat, folosindu-mi din nou degetul./ La naiba, în jur nu era nimeni, şi toată acea nebunie se consuma într-un anonimat nedrept!” (Moartea dirigintei, p. 83).

Caracterul mobil al naraţiunilor, modificarea intensităţii şi timbrului vocii odată cu parcurgerea vîrstelor, focalizarea privirii asupra aspectelor semnificative din trecutul personal şi colectiv, plasticizarea limbajului plin de umor şi (auto)ironie fixează reuşitele lui Valentin Talpalaru de-a lungul Povestirilor de pe Măicuţa într-un timp plin de nostalgie al evocării. Încărcătura afectivă înfrumuseţează tîrgul frumos, ficţiunea capătînd formă de (re)trăire.

 

Revista indexata EBSCO