Nov 29, 2013

Posted by in Comentarii Critice

ADRIAN DINU RACHIERU – POEŢI DANUBIENI

rachieru            Prin Angoasele de-a-ndoaselea, volum ivit la editura Prier (2012), Ileana Roman ne asigură că urbea severineană, acolo unde vieţuieşte şi „poezeşte”, este un oraş „trist şi frumos ca o femeie” (v. Străzile masculine). De fapt, poeta, animînd viaţa culturală a aşezării, face – dintr-un impuls recuperator – de toate. „Lovită” de poezie, cum, spăşită, se mărturisea odinioară, a depăşit „graniţele” ei. Se ocupă de reviste şi festivaluri, înfiinţează edituri şi fundaţii, organizează tîrguri de carte. În 2008 ctitorea, alături de alţi inimoşi, Societatea Scriitorilor Danubieni şi punea în lucrare cenaclul Orfeu. În fine, îşi gospodăreşte şi propriile creaţii. Nopţile belletriste (1996), de pildă, recupera texte de altădată, refuzate de paznicii dogmatici şi „pedagogii” defunctului regim. Generoasă, risipeşte cronici orfice în revista Amfitrion, invizibilă, de negăsit, din păcate, în alte locuri. Poeta nu suportă fixismele, vrea să respire liber şi se închină cuvîntului: „Din cuvînt vin, în cuvînt mă întorc”. Cîndva, lirismul ei, ingenuu, îmbibat de suavitate visa un „trup de aer”; azi, poeta „vînează vînt”, cuvîntul şi vîntul fiind „cîinii (ei) de vînătoare”. O zeiţă cu cîini, aşadar, trecînd prin dezvrăjire şi deconstrucţie, aspirînd la demiurgia cuvîntului („vîntură şi cuvîntură”). Desigur, „primul trup de mine sărutat/ cuvîntul mi-a fost”, recunoaşte. Sau mai convingător, decupînd un fragment amplu: „Şi mă întorc în cerul gurii mele/ unde-ncepea cuvîntul dansînd pe omuşor./ Spune ce am de spus, îi şopteam eu,/ şi poate voi scăpa cu viaţă./ Iar cuvîntul se întrupa şi spunea./ Primul trup de mine sărutat/ cuvîntul mi-a fost./ El era mai visător decît mine/ el m-a învăţat să scriu dansînd şi lunînd./ Ne întîlneam pe gînduri, pe vînturi/ pe mîini/ am făcut împreună prostii, copii, copaci/ şi încă numeroase cuvinte făceam/ cu alfazetul nostru meandru, salamandru,/ am răsărit lucruri, întîmplări/ am născocit poveşti, eram tineri”. (Cuvîntul cuvintelor).

            Se observă lesne, o neistovită poftă ludică prezidează aceste texte. Poeta, dezinhibată, dedublată, se copilăreşte, se vrea „regina jocului”, secretă un ludism maternal; re-naşte şi se reinventează, promiţînd ferm: „Eu toată viaţa mea mă nasc”. Să nu uităm că debutul editorial (1968) vestea, cu un titlu oarecum premonitoriu, Naşterea zeiţei. Evident, poezia ei s-a schimbat. Acum, survolînd o lume eclectică, se dovedeşte „jucăuşă fără lecuire”, constata Paul Aretzu. Mai mult, poetizată, se lasă „pe mîna poemului”. Acesta, „blond şi frumuşel”, în jocul de-a creaţia, „a fugit poesc în lume” (v. Poemul moftang). Alteori, brusc încercănată, „studiază” relaţia cu propriile texte nepublicate, „coclite de tăceri bătrîne”, cu viitor incert; aruncate, poate, necorespunzînd „altor aşteptări” sau, dimpotrivă, „desmototolite”, încredinţate tiparului. Onirismul îşi cere şi el tributul. „Viaţa omului vine din vis”, zice poeta şi atunci puzderia de evenimente şi călătorii oferă un spectacol halucinant. O scenă, posibil grotescă, se desfăşoară cu tandreţe. Ca în Centaura, de pildă: „Îi vedeam cum îşi vorbesc ami-cal/ Iar la despărţire cum se sărută/ Lung, sorbitor, visceral./ Ea luîndu-i capul între mîini/ Îşi aburea gura cu gura lui/ El, nechezînd doar în şoptire,/ Pielea îi vălurea rotitor cărărui./ Iar buzele alea mari lunguieţe/ Tot mai mici se făceau şi alinte/ Un fiord arzînd tremurător/ Pe gura ei la fel de fierbinte./ Nările lui se dilatau şi vibrau/ Văzduhul cînd ea se desprindea/ Ar fi putut s-o tragă-n el pe nări/ Ca pe-un fuior de vipie prea”.

            Inventariind ipostazele multiple ale singurătăţii, Ileana Roman, chiar jucăuşă fiind, nu uită că „mai sus de visul meu e Dumnezeu”. Tema creaţiei, însă, coagulează şi vectorizează aceste încercări, iscate – doar părelnic – de o prelungită relaxare. În fond, poeta îşi sublimează, astfel, angoasele şi recunoaşte public: „viaţa mea e rană caldă prin care se vede ce scriu”. Cu un alt prilej, mărturisea că viaţa ar fi „un mozaic din nimic”. Jovială, inventivă, prietenoasă, poeta nu evită „trucurile fono-lexicale” (cf. Marian Popa). Conjugînd/ nuntind hazul şi necazul, fantazînd şi insolitînd, căzînd în prozaism, livrînd, în voluptatea jocului, rime aleatorii, ea dovedeşte o „imaginaţie nărăvaşă”, nota Viorica Gligor. Dincolo de inovaţiile lexicale (precum „dumnezitudine”, „descrisărire”, cuvintele care „lumifică” ş.a.), circulă în acest ultim volum poeme-personaj, închipuind un regal stilistic. Poeta însăşi se visează o carte, după ce, fireşte, „s-a dat la tipar”. Dar spectacolul pus la cale, fără a fi o farsă, trădează, credem, un tragism disimulat.

*

            Tot din Drobeta-Turnu Severin vine şi Valeriu Armeanu, girocean, de fapt  (n. 23 mai 1946, Giroc, judeţul Timiş), ignorat (pe nedrept) în DGLR, absent chiar şi din Dicţionarul Scriitorilor din Banat, coordonat de Al. Ruja. Părelnic uitat, poetul revine în forţă printr-o relativ-recentă şarjă editorială, dublată de un proaspăt interviu, „smuls” de Robert Şerban (v. Orizont, nr. 10/2013, pp. 24-25). Din care aflăm că orice poet este „un animal bolnav”, că „minereul cuvintelor” îi rămîne în sînge şi că posibila lecuire ar fi să se povestească altora. Dar lumea de azi, constată mîhnit Valeriu Armeanu, nu mai vrea poezie. Zeiţa disperării, vai, nu citeşte. Aşa fiind, poetul, îmblînzind „herghelia de cuvinte”, înţelege poezia ca spaţiu al libertăţii, ca posibil refugiu, uitînd de „urîtul de lume”. E drept, după ce ucenicise la Ramuri (1963) ne va invita Să visăm, plachetă care marca, în 1970, intrarea sa „în decor”, developînd un erotism cu rezonanţe folclorice şi mitologice. Dincolo de receptarea capricioasă şi o biografie deloc serafică, slobod la gură, mucalit chiar, oricum nu un bun exemplu, Valeriu Armeanu îşi va croi un destin străin de ploconelile oportuniste, încrezător în cuvîntul-placentă, cu accente moraliste, mînioase, virînd spre ironie şi sarcasm: „ajută-mă, Doamne/ să scuip de pe limbă/ Cuvîntul care m-a răstignit” (v. Cuvîntul). Sau: „Eu nu sînt decît un spital/ de urgenţă/ pentru toate cuvintele/ care îmi stau pe limbă” (v. Colapsul utopic). Volumele care vor veni, purtînd titluri inspirate (Lanul cu vedenii, Azilul de cuvinte, Neguţătorii de triluri, Hoţii de fulgere, ş.a.), pregătesc descătuşarea; „acuzat”, incomod, indisciplinat, poetul înscenează, în ramă epică, propria-i execuţie: „Mă întrebaţi ce gîndesc/ acum, cînd stau sub lama/ acestei ghilotine,/ să ştiţi că nu gîndesc nimic,/ am avut vreme/ să mă gîndesc la toate,/ am fost şi eu om,/ am iubit, am urît,/ m-au strîns pantofii,/ pentru voi ţineam întotdeauna/ pieile deşertăciunii/ într-o mapă de vinilin./ Vă întrebaţi, probabil, ce caut/ sub ghilotină;/ să ştiţi că sînt acuzat/ de mai multe fapte deodată:/ am desconsiderat postulatul lui Euclid/ (am crezut toată viaţa/ că e un fel de zeamă nefiartă)/ am fugit de lozinci,/ din care cauză am fost mereu/ privit cu suspiciune,/ am ocolit oamenii guralivi,/ ca pe nişte capre rîioase,/ dar cel mai mult am desconsiderat/ legea gravitaţiei,/ drept pentru care/ această lamă/ îmi va despărţi capul de trup”. (v. Mă întrebaţi).

            După o lungă pauză, avîntul scriptic îi dă ghes; cărţile „avute în cap” se răzvrătesc, anunţînd o spectaculoasă revenire. Dar şi disponibilitatea de a exersa varii registre, pe suportul unor lecturi bogate, metabolizate. Poetul, care e şi prozator, pare a scrie în replică, oferindu-şi exerciţii de scriitură, încercînd a nu se lăsa corupt de vanitate: „O, vanitate,/ tu care eşti mai perfidă/ decît vîntul/ şi mai vicleană decît linxul,/ nu te laşi niciodată/ devorată de viermi,/ pentru că eşti forma vidului/ şi forma tăcerii,/ regat de bube, întemeiat de Iov./ O, vanitate,/ subvenţie a sunetului,/ asemeni limbii/ ce se prăbuşeşte în clopot,/ tu care îmi legi trupul de verb/ şi te iscăleşti pe pieptul meu,/ ca pe uşa unui dulap”. (v. Vanitate).

            Să amintim, în treacăt, că în chip de prozator, cu romanul Violete de Parma (Editura Prier, 2004), scris demultişor (1986), Valeriu Armeanu oferea o „surpriză de proporţii”, nota entuziast Geo Vasile, decretînd că avem de-a face cu „un romancier de raftul întîi”. Prin ştafeta naratorilor, poveştile de la Pavilion capătă o turnură digresiv-ironică, argotică, sarcastică, grotescă etc. Poetul, la rîndu-i, poate fi elegiac, baladesc sau pamfletar, încercat de lehamite; ori manevrînd dezinvolt, cu delicii filologice, limbajul cronicăresc, de speţă calofilă, aruncînd „voroave parşive” (precum în cele Şapte melanholii din Fanar, Editura Prier, 2013). Antologia Elegii (Editura MJM, Craiova, 2012) ne dezvăluia, însă, un alt chip. Într-un secol „calcinat de erori”, poetul se vrea „un flaut de lumină/ pentru fiecare păcat” (v. Paşii mei) şi are, desigur, revelaţia copilăriei: „Am să vă povestesc cîte ceva/ despre copilăria vîntului,/ pentru că, întîmplător,/ copilăria vîntului/ s-a petrecut în acelaşi timp/ cu copilăria mea./ Era iarnă în casa noastră,/ o iarnă cumplită/ umbla prin poveşti,/ în vreme ce focul din sobă/ alerga pe pereţi/ cu un alai de zîne/ risipit în caleşti/ şi erau şi cai şi pajuri/ şi atîţia feţi frumoşi./ Doamne cum goneau prin casă/ şi se ridicau din foc,/ crivăţul sufla-n cavale/ precum marea în ghioc,/ ascultam la uşă vîntul/ cum venea de peste lunci/ şi ningea cu îngeri, Doamne/ şi cu capete de prunci.” Evident, e invocată aproape basmic casa bunicilor şi fereastra „aburită cu poveşti”; atunci, departe de strigătul morţii, „fulguia cu zîne la geam”, putea asculta foşnetul/ strigătul ierbii şi descoperea „viclenia vîntului”. Ningea (bacovian), „pe clavire”, urmînd a aşterne şi poheme rebele, servind „cîteva erezii” (precum în Pohem despre cai). Într-o Ultimă elegie se strecoară şi un accent păunescian: „Şi mi s-a pus sechestru/ Pe plîns şi pe regret”.

            Dar poetul, îngînînd un Vaier, va constata că „ninge/ pe solfegii mute,/ din lumi duioase şi pierdute”, înstrunînd coarda baladescului, propunînd – pe tipar folclorizant – un Cîntec de izbăvire, cules în Hoţii de fulgere (ediţie revăzută, 2013): „Verde-am zis/ la lemn de cruce,/ că n-am vrut/ să se usuce,/ verde-am zis/ şi s-a uscat,/ cît pe drumuri/ am umblat/ ca să caut/ în saltire/ doar lumina/ din iubire/ şi-un cuvînt/ de izbăvire./ Verde-am zis/ la lemn de cruce,/ iarba de pe deal/ e dulce,/ ar putea vîntul/ s-o-ncurce,/ cînd trece tăcut/ şi plînge”.

            Alteori, acest pohet delicat (cum se recomandă în Vînare de vînt, Editura Tipo Radical, 2013), însoţit de Phiphi, cea „divină şi foanfă”, îşi cere dreptul la lehamite. E gata, aflăm, de „a trece pe curat sărutul lui Iuda/ într-un poem congelat”. Încît armele pamfletarului ies la iveală, îndeosebi în ciclul Marx contra Marx. În lungi poeme (redistribuite), lansînd, cu dicţie energică şi arţag polemic, rafale de imprecaţii şi sudalme indigene, Valeriu Armeanu, „sufocat de lozinci” şi „fraze senile”, se distanţează reprobator de „corul lătrăilor”, părăsind „uterul unei mari utopii”. Cum gura îi „forfoteşte”, aruncînd „rufele spaimei”, el denunţă, în Drumul spre Emaus (Editura MJM, Craiova, 2012), „cuvîntzarea” Marelui Cîrpaci, coşmarul bolşevic, hoitul ideologic (un „testicol opărit”) şi încearcă a afla „faţa palidă a libertăţii”. Pentru ca în pomenitele Şapte melanholii din Fanar să reconstituie transparent, „în spirit” (sîntem atenţionaţi), o epocă-viespar, „o prăsilă de hoţi”, forfotind de uneltiri, pornind de la personaje reale, cum ar fi acel „cuplu de toată greaţa”. Scufundîndu-se – aparent – în Istorie, el se eliberează, iese  dintr-un vis urît, întrebîndu-se cum a ajuns „Pazvante Chioru/ mai mare peste valahi”. Cu tresăriri argotice şi mîncărimi filosoficeşti, cu modulaţii elegiace, rulîndu-şi obsesiile, înviorînd stocul tematic în cărţi corpolente, de format mare, poetul pare a-şi estompa timbrul îngîndurat: „Doamne, ce fel de moarte/ este moartea aceasta/ care seamănă cu un rîu/ ce mă fură încet?” (v. Decembrie). Iată, într-o înfăţişare rezumativă, desenul imagistic al unui poet care ar merita o mai dreaptă considerare.

Revista indexata EBSCO