Nov 29, 2013

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – CRONICAR AL NEVĂZUTULUI

Aşa se autodefineşte „eul liric” (ca să uzez de un clişeu care nu spune mare lucru) al lui Virgil Diaconu într-un text intitulat chiar Cronicar, inclus în Cartea a III-a din Prinţesă cu fluture (Floreşti – Cluj, Editura Limes, 2012): „Ce har să am/ chipul tău să-l spun pînă la capăt?// Cînd vreau să te ating –/ eu prind văzduhul în braţe.// Eu sînt cronicarul nevăzutului,/ tabla pe care scriu se şterge singură de semne.// Ce har să am/ chipul tău să-l spun pînă la capăt?”

Am citat întreg poemul, cu simetria lui interogativă, mai puţin obişnuită în verslibrism şi cu atît mai puţin obişnuită în tehnica textualistă, fatalmente verbioasă. S-a observat că Virgil Diaconu preferă şi excelează în textele ample, care dau măsura forţei sale stilistice, mai ales în poemele de atitudine. Dar şi acelea, care nu lipsesc nici din Prinţesă cu fluture, îndeobşte din Cartea a II-a, mediană, nu sînt caracteristice postmodernismului, cît, mai degrabă, literaturii „furioşilor” sau lui Eminescu şi Macedonski (după principiul străvechi Indignatio fecit versus), după cum s-a exprimat critica. În poemele ample, poetul pare cel mai apropiat, totuşi, de modernitatea „rescrisă”, cu incidenţe din „concretul” asumat de postmodernişti. Dar el nu parodiază precum confraţii de generaţie, chiar şi acolo unde indignarea se atenuează în ironie. Există un paradox în pretenţia textualiştilor de a scrie o poezie a „concretului”, fiindcă jocul simulacrelor înseamnă tocmai depărtare de adevăr, în sensul părăsirii a ceea ce Platon, bunăoară, numea alétheia, de unde şi acuza că poeţii se află în primejdia de a eşua într-o mimesis de al doilea grad. Modernii şi postmodernii şi-au acceptat condiţia, considerînd că poezia nu are a face cu adevărul. În Poetica, Aristotel l-a contrazis pe Platon, susţinînd că poezia este mai adevărată decît istoria, cu pretenţiile ei de ştiinţă. Pe această cale, va merge şi Eminescu al nostru, deşi era, în esenţă, un platonician. Numai că Eminescu lansa dramatica întrebare: Unde vei găsi cuvîntul/ Ce exprimă adevărul? Astfel, misiunea poetului devenea mai grea şi mai importantă decît a filosofului şi a omului de ştiinţă. Neînţelegînd noutatea gîndirii poetice a lui Eminescu, moderniştii şi postmoderniştii au etichetat poetica acestuia ca învechită, sub semnul a ceea ce s-a numit mimesis. Uimitor, fiindcă tocmai asta respingea Eminescu, numind epigonism ceea ce era incapacitate de ieşire din contaminările mimetice ale modelor.

Problema e că marii poeţii moderni n-au putut evita întrebarea lui Eminescu şi au căutat răspunsuri fiecare după talentul său. Un Nichita Stănescu, un Marin Sorescu, un Cezar Ivănescu sînt „eminescieni” în cel mai adînc sens al cuvîntului, fără nimic epigonic. În schimb, poeţii simulacrelor pretind a scrie o poezie a „concretului”. Într-adevăr, ei pot fi numiţi „cronicari” ai cotidianului, dar numai din perspectiva văzutului. Aşa se explică de ce, în realitate, au ajuns, finalmente, în înfundătura „văzutului”, scriind „poezie” pornografică şi scatofilă. Jean Baudrillard făcea distincţie între obscenitate şi seducţie: în vreme ce obscenitatea este vizibilitate maximă, seducţia este condiţia artei adevărate, prin excelenţă a poeziei, ca real învăluit (Bernard d’Espagnat). Vizibilitatea totală este forma ciudată de transparenţă negativă, ucigătoare: „Obscenitatea, altfel spus, totala vizibilitate a lucrurilor, este atît de insuportabilă, încît trebuie să aplicăm o strategie ironică pentru a supravieţui. Altfel, această transparenţă ar fi cu totul ucigătoare”[1]. Dacă optzeciştii au supravieţuit obscenităţii prin ironie, nouăzeciştii şi douămiiştii s-au înfundat în ea. Postmoderniştii n-au înţeles că poetul este cronicar al nevăzutului, neavînd nimic de scos-din-ascundere (alétheia), în luminişul fiinţei (Heidegger). Geniul lui Eminescu a fost fascinat de frumuseţea fără corp. Virgil Diaconu e mai aproape ca oricînd de condiţia eminesciană considerîndu-se cronicarul nevăzutului. Meritul său vine de acolo că a „trădat” generaţia văzutului, a concretului. Refuză sincronizarea cu moda: „Niciodată n-am putut să fiu/ în pas cu noile vremuri./ Femeia mea de Parma/ îmi dă mai multe bătăi de inimă/ decît poetica în vogă sau decît leprele/ care au cîştigat şi anul acesta alegerile.” (Sincronizare). Frumoasa fără corp a lui Eminescu devine prinţesă cu fluture sau, ca în textul citat, „femeia mea de Parma”. Sînt sigur că eminescianismul a lucrat aici la modul arheic, nu la nivelul „complexelor de cultură”.

Virgil Diaconu scrie o remarcabilă poezie a învăluirii. Eminescu numea frumuseţea fără corp proporţie de mişcări, noutate absolută în poetica vremii, de care poetul era pe deplin conştient: „S-a zis de mult că frumuseţea consistă în proporţia de forme. Nimărui (s.n.) nu i-a venit în minte că consistă în proporţia de mişcări şi, cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Frumuseţi moarte sînt cele cu proporţie de forme, frumuseţi vii cele cu proporţie de mişcări. E evident că această proporţie de mişcare unde nimic nu e prea întins, nici prea flasc, e o stare de echilibru – fericirea”[2]. O astfel de frumuseţe caută „cronicarul nevăzutului”, arhetipul jinduit de el fiind identificabil în prinţesa cu fluture, cumulînd deopotrivă erosul şi poezia, stare divină a afectivităţii (Ştefan Lupaşcu). Cartea I, care dă şi titlul volumului, se configurează ca o Cîntare a Cîntărilor în variantă diaconică, prelungire a Dimineţilor Domnului (Piteşti, Editura Paralela 45, 2004), în care, un avizat critic, Ştefan Doru Dăncuş, resimţea sonuri din versetele Cîntării Cîntărilor.[3] Dar, de precizat: nu la modul parodic.

Postmodernul se mîndreşte cu pierderea inocenţei. Declaraţia lui de iubire s-ar rescrie ca simulacru: Te iubesc precum Romeo pe Julieta! Virgil Diaconu redobîndeşte inocenţa adamică, ironia lui, cînd se manifestă, nemaifiind ostentativ raţionalistă, regăsind ritmurile inimii. Ironiei carteziene moderne şi postmoderne, se opune raţiunea inimii pe care raţiunea nu o cunoaşte (Pascal). Eminescu, înfruntîndu-şi maestrul întru filosofie, Kant, decidea: Şi eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om. Inima devine şi la Virgil Diaconu laimotivul identificării cu fiinţa iubită: „Bătăile inimii tale deja se aud la mine în piept.” (Vara ca o poveste). Îndrăgostiţii lui Eminescu sînt cei care visează acelaşi vis. Tot astfel, prinţesa lui Virgil Diaconu. „Azi-noapte te-am visat cu un fluture albastru în palmă.// Cred că eu eram fluturele acela.// Ai grijă să nu-l striveşti!// Sufletul meu albastru este în palmele tale.” (Prinţesă cu fluture). Îndrăgostiţii lui Virgil Diaconu îşi transferă unul altuia bătăile inimii: „Gîndurile mele au devenit/ dintr-o dată albastre,/ inima ta bate chiar la mine în piept.” (Liliacul albastru). Numai vederea nevăzutului, cea a inimii, face ca lumea să redevină transparentă odată cu poetul, acea lume-ca-lumen din teologia Părintelui Stăniloae, ipostaziată ca logos poetic: „Şi totuşi uneori devin transparent,/ uneori prietenii mei văd prin mine/ toate săruturile roşii, geana fiecărui surîs./ Ei deja te zăresc printre cuvintele mele şi bătăile inimii./ Ei deja văd prin mine toate manuscrisele,/ toate poemele pe care ţi le-am scris/ şi pe care ţi le voi scrie de aici înainte.// Desigur, prinţesa s-a scris în mine petală cu petală.// Ea umblă desculţă şi fără cămaşă prin inima mea.// Gîndurile mele sînt albastre.” (Manuscris).

Frumuseţea iubitei, în ordinea nevăzutului, este de esenţă muzicală, armonia proporţiei de mişcări eminesciene: „De fapt, o salvare secretă/ am încercat încă din sala de concert,/ cînd privirile mele te-au luat fără voie în braţe./ Atunci eram convins că simfonia este trupul tău blond/ şi că mîinile reci mă aşteaptă în spatele partiturii.” (Floarea soarelui). Sau: „Desigur, eu n-am ştiut niciodată/ să-mi ascund bătăile inimii/ şi am stricat întotdeauna ordinea lucrurilor fixe./ Chiar şi liniştea din sala de concert am făcut-o ţăndări/ cînd ţi-am văzut privirile verzi printre bemoli şi diezi./ Şi te-am scos din partitură cu simfonie cu tot.” (Nelinişte). Chipul prinţesei ascunde, panteistic, armonia cosmică, într-un contur învăluit, metonimic şi metaforic, cu cireşele prinse de urechi în loc de cercei, cu bătaia de aripă a fluturelui şi a vrăbiei, cu invazia sălciei pe fereastră sau poate cu aşteptarea într-o nucă. Virgil Diaconu are revelaţia înălţării imnice, a poeziei ca sărbătoare a mirării şi admirării: „Alfabetul mirării începe cu tine.” (Lecţia de citire). Într-o carte fondatoare de poetică transmodernă, Horia Bădescu scrie: „Mirarea poetică este mirare şi, în acelaşi timp, ad-mirare, poetul se miră şi se minunează, descoperă minunea, sacrul şi, totodată, ad-miră lumea înconjurătoare, o aduce ad mirum, în mirarea-i. Adevărata mirare este o ad-mirare a minunii şi a înminunării celui ce se minunează. Ea aşează eu-l poetic şi lumea în orizontul sacrului. Iată de ce o admirare narcisistă este un păcat capital care duce la moartea minunii dar şi a celui implicat într-o falsă înminunare. Mirarea poetică este ad-mirarea lumii şi nu a mirării în sine.”[4] Din infinită mirare şi ad-mirare se arată fiinţa iubită, învăluită în sacru, în Cîntarea Cîntărilor, mantie pe care nu ezită s-o poarte şi imnele inimii lui Virgil Diaconu. Nevăzutul vine din vederea prinţesei „cu o mie de ochi”, prin care curge trupul în transparenţa purităţii copilului: „Prinţesă! Ce simplu şi curat este trupul tău!/ Ca un copil care habar nu are de minunea lui.// Tu alungi întunericul din celulele mele;// Fireşte, nu ţi-aş amintit nimic din toate acestea/ dacă salcia din grădină nu ar fi dat în dimineaţa aceasta/ buzna în casă, cînd am deschis fereastra…/ Dacă salcia nu s-ar fi prăvălit peste pragul ferestrei cu braţele,/ cu frunzele ei verzi, pline de ploaia de azi-noapte.// Nici nu mai ştiu ce să cred,/ aşa cum te uiţi la mine cu o mie de ochi…/ aşa cum te uiţi verde la mine şi cu o mie de ochi deodată.” (Salcie).

Cartea a II-a (Secol) reia, antinomic şi contrapunctic, retorica mîniei împotriva veacului căzut, pentru a da, ca în satirele/scrisorile eminesciene, consistenţa de Weltanschauung a poeticii aflate în răspăr cu vremurile „dobermanilor bicamerali” şi a bordelinelor, simptome ale „acestei democraţii purulente” (Strada 2012), salvarea fiind întoarcerea în copilărie: „Astăzi am întîlnire cu floarea de cireş,/ care îmi va aduce înapoi copilăria.” (Secol). E o întoarcere şi în tinereţea poetului, desăvîrşită în Cartea a III-a (Schimnic), interesantă recuperare a unei experienţe de samizdat. Se pare că este o modalitate a lui Virgil Diaconu de a-şi arhitectura cărţile, sub semnul mitologic al feţelor lui Ianus, sugerînd o sincronizare ŕ rebours cu tăriile arheice ale creaţiei. Cîndva, Edgar Papu a publicat o carte cu titlul Feţele lui Ianus (1970), care ar fi trebuit să fie temelie pentru renaşterea noastră culturală după hibridarea culturală răsăriteană din „obsedantul deceniu”, dacă, între timp, Nicolae Ceauşescu n-ar fi luat exemplul „revoluţiei culturale” din China. Adevărata literatură se naşte ca în mitul lui Ianus, ipostaziat de Edgar Papu în exemplul atletului săritor în lungime: pentru a realiza o mare performanţă, atletul trebuie să facă mulţi paşi înapoi, ca să-şi ia avînt. De pragul chino-coreean se va ciocni şi Virgil Diaconu în tinereţe, cînd a scris Schimnic, în 1981, tipărind-o într-un singur exemplar, la maşina de scris Erika. Era cartea unui însingurat, al unui „nebun”, căutător al „pietrei filozofale”: „Numai eu strig la lume cu tot verdele,/ cu toate vrăbiile.// Eu sînt Nebunul, sufletul meu cînd trece/ de la un capăt la altul al lumilor/ răstoarnă stelele.” El deja în 1981 s-a arătat în ipostaza „cronicarului nevăzutului”: „Din singurătatea mea/ se înalţă pădurea.// În curînd voi vorbi în afara vorbirii/ şi voi zări în afara vederii.” (Din singurătatea mea).

Iar acest Nebun şi-a rămas fidel sieşi pînă în anul de graţie 2012 (şi mai departe), convins că „singurătatea ridică piramidă” (Răsplată), de unde poate să-L vadă pe Cel din Lumină: „Atît de singur,/ că am început să-L văd.// Nici muntele nu adaugă mai mult munte,/ nici marea mai multă mare.// În sufletul meu se întîmplă/ o lume mai mare ca lumea.// Se şterge de pe pietre faţa mea!// Fără nici un nume intru în lumină.” (În lumină).

Narcis învăţînd să moară („se şterge de pe pietre faţa mea”, vers memorabil) şi, ca în Odă (în metru antic), renăscînd „anonim” în lumina Învierii, redîndu-se sieşi.

 



[1] Jean Baudrillard, Cuvinte de acces, trad. şi prefaţă de Bogdan Ghiu, Grupul Editorial ART, Bucureşti, 2008, p. 37.
[2] M. Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 332.
[3] Ştefan Doru Dăncuş, Cărţile României, în „Caiete Silvane, nr. 79-80/2012.
[4] Horia Bădescu, Memoria Fiinţei. Poezia şi sacrul, Iaşi, Editura Junimea, 2008, col. „Ananta. Studii transdisciplinare”, p. 38.
Revista indexata EBSCO