Jun 27, 2013

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – LIVIA STEFAN: RE.VOLVER

O carte de poezie poate avea orice titlu posibil. Însă, asa cum ne-o prezintă Felix Nicolau pe coperta patru a cărtii sale de debut – „ … în urma unei (auto)selectii dure, a răsărit o poetă complexă, exactă si minutioasă” – Livia Stefan, nu stiu dacă după „o selectie exactă si minutioasă”, alege titlul cărtii sale de poeme de parcă ar fi urmat să citim după el un roman horror. Re.volver poate fi titlul unei cărti de orice gen, numai de poezie nu! Cartea a apărut în 2012 la editura cdpl, adică pe larg casa de pariuri literare, si ea o editură tînără si insolită. Spaima ce ar fi trebuit să se instaleze în cititor în timpul lecturii sau după lectură nu există. Există în schimb luciul unei slefuiri îndelungi. Unele poeme au fost îndelung căsăpite de poetă încît din ele au mai rămas doar cîteva versuri, care, chiar si asa stinghere, spun suficient, ca de exemplu la pagina 8 poezia vreau: „un trup cald/ în mormîntul ăsta din piept”. Este suficient să ne dăm seama că poeta are talent. Poeta doreste de la început să sugrume melancolia – expresie care intră în sintagma titlului primei sectiuni (esecul melancoliei) –, dînd impresia că reuseste să inducă un usor sentiment de groază ori să creeze o emotie căutată de cititorii trilioti: „fumez e soare mă zgribulesc e frig/ suflă iarăsi vîntul tăcut si firav/ al nelinistii/ asa cum nu a mai fost de mult asa/ senin si trist/ o vrabie se spală în nisip si e fericită/ de ce vreau să o strîng de gît/ de ce vreau să o strîng de gît/ de ce vreau să o strîng de gît”. Transpare aici sentimentul unei furii înăbusite de starea de lehamite. Dar nici acest lucru nu stă în căutările poetei, care, dorind să iasă din această stare, elimină melancolia, care, totusi, răsare ca iarba din asfalt, în timp ce premonitia căutată, nu exactă ca la Valejo, elimină starea de plictiseală ce s-ar putea ivi în timpul unei crize de melancolie: „o să mor peste cinci ore/ o să mor mîine/ o să mor strivită de corpul tău noaptea/ o să mor în sedinta pentru optimizarea site-ului/ o să mor în octombrie/ cînd se va lăsa ceata/ o să mor uitîndu-mă la dr. House/ o să mor vorbind la telefon cu Gonzo/ o să mor în timp ce voi fotografia două femei goale/ o să mor cîntînd saraiman/ o să mor pentru că nu m-am sinucis/ o să mor într-o explozie de metrou/ o să mor cu trei tatuaje/ o să mor după ce mă pensez/ o să mor stînd la coadă pentru o ciocolată cu martipan/ o să mor ca o sălbăticiune în junglă/ o să mor visînd că am cel putin zece amanti/ o să mor pe un scăunel/ o să mor după cîteva beri si-un gin/ o să mor în calitate de tînără sperantă/ o să mor în calitate de artist fumător/ o să mor distrugînd totul/ o să mor urînd urlînd urmărind motanii prin casă/ o să mor înjurînd ca o tigancă/ o să mor pe cîmp ca un soldat ratat/ o să mor în timp ce voi rătăci prin marele canion/ o să mor citind un sms/ o să mor într-o secundă/ fute-mă moartă/ ce căcat”. Cu acest final starea de horror este asigurată, iar lehamitea de tot si de toate este mai mult decît evidentă. Dacă totul n-ar fi decît o joacă de cuvinte, am putea crede că în sufletul si mintea poetei se duce o bătălie din care nimeni nu iese teafăr, ci poate poezia care pluteste peste toată salvatoare.

Cu toate disperările ei, poeta observă totul în jur, iar, desi izgonită, melancolia pluteste si peste sectiunea a doua a cărtii chiar de la primul poem: „vine toamna/ nebunii se joacă/ pe autostrăzi si/ toti bătrînii cad/ cu bicicletele în timp ce pe fronturi oamenii continuă/ să-si trimită bezele/ pachete cu haine si bucăti de metal/ pe stradă merge o fetită de care nu are grijă nimeni” (privire de ansamblu).

Dedublarea, cum e si firesc la o astfel de fiintă, apare si ea si nu este spusă cu o oarecare jenă, ci direct, asa cum se vede în primul poem al sectiunii a treia, care, conform exigentelor poetei, nu si-a găsit un titlu, ci se cheamă chiar Sectiunea 3, de altfel si ea o transare în poezie cu un bisturiu neiertător: „în mine/ trăieste un bărbat frumos si tînăr/ cu tandrete îmi atinge cordul/ si delicat îmi ciuguleste ficatul/ în mine/ mîinile lui fierbinti/ îmi zdrobesc coastele/ cu infinită grijă/ în mine/ facem dragoste/ si apoi mă împuscă în cap”. Evident, acelasi horror bine exprimat, ca să spun asa. Este vorba, totusi, de poezie, iar astfel de imagini vin să conforteze nu să disconforteze cititorul. Starea de bine pe care ti-o dă o astfel de poezie justifică pre-textul si seriozitatea cu care acesta devine textul evident în post-text. Nimic nu pare aici în plus. Si astfel îi pot da, după bune pagini de lectură, dreptate lui Felix Nicolau. Majoritatea textelor din această sectiune au ca prim vers titlul, iar prezenta bărbatului, ce ar putea explica heterosexualitatea poetei, este evidentă si convingătoare: „un bărbat mi-a arătat/ astăzi fotografia lui de cînd/ era/ la fel de tînăr ca si mine acum/ semănăm/ mi-a spus/ avem acelasi păr/ răvăsit/ da/ avem acelasi păr răvăsit/ aceeasi privire dureroasă/ aceleasi buze/ întredeschise/ aceeasi ploaie/ în jur/ semănăm/ mi-a spus/ si m-am îndepărtat”. Si iarăsi imagini din categoria celor menite să înfioare: „trezeste-te/ dragostea mea/ am venit să îmi smulg dintii lîngă părul tău/ să te veghez mai fidel decît moartea/ să îti apăs pe pleoape/ degetele mele vor vedea cu adevărat/ durerea”. Bărbatii din preajma poetei, fie cei cunoscuti, fie iubiti, prieteni, ori „bărbati cu măsti de sudură pe fată”, alteori „cinci bărbati”, toti sînt ca un opus al obsesiei sexuale, dominantă peste tot în cartea Liviei Stefan.

Poeta nu trăieste într-o lume în care angoasa de acest tip, cea a disperării sau indiferentei totale fată de cine esti si ce ti se întîmplă, nu lasă sechele, dar face, desigur răni pe suflet. Poeta locuieste la Giurgiu, loc căruia îi chiar dedică ultima sectiune a cărtii. Ce se întîmplă acolo se poate lesne vedea din texte de acest fel, explicative pînă la detaliu: „orasul în care oamenii/ latră mai tare decît cîinii.// aici vietuim înghesuiti cu totii/ copacii, animalele, plantele, oamenii peste noi toate.// si nu iert./ nu trec nimic cu vederea”. (trăiesc în giurgiu). Loc din care, cum constată, mai si evadează: „am fugit din giurgiu/ printr-un tunel minuscul/ prin care doar urletul unui cîine trece/ ca de mortul întins în sufragerie/ am fugit”. Proverbiala zicală care spune că „latră cîinii-n Giurgiu de se aud în Bucuresti” este răstălmăcită în aceste poeme si dau o oarecare concretete, o anumită veridicitate. Ca să fie convingătoare, ne spune că mergînd spre casă vede „cadavre de cîini”, iar descrierea locului este în aceeasi gamă a horrorului. Aceiasi cîini „păzesc pontoanele”, iar noaptea este atît de scurtă cît îi trebuie unui cîine să treacă strada. Poemul următor este antologic si poate fi emblematic pentru poeta Livia Stefan: „eu sînt femeia ta din giurgiu/ eu sînt giurgiul tău si/ dunărea/ dragostea mea este ultima lumină aprinsă/ ultima/ răsuflare/ dragostea mea este o bucată de lemn păstrată de/ apele dulci/ părul meu ca o mahala/ ca o bandă de cutitasi/ în glasul meu ascutit/ cîinii din giurgiu urlînd/ eu sînt fetita cu pistrui/ pe care o visezi spre dimineată fetita în rosu de care îti este atît de dor” (poem de dragoste).

Poeta este (sau mai bine zis a fost) dezmierdata tatălui ei care a fost pe rînd cam de toate: lăutar diletant, adolescent posesor de scrisori divers colorate depozitate în pod, morar entuziast, patron de bodegă, iubitor de pisici, strungăreata care mă striga bubulina/ pisilîna, pătimas, violent, mos gerilă, ulterior crăciun îngrăsămînt. Din această sumă de „calităti” n-avea cum să iasă decît o poetă care scrie „sînt singură si scriu ce îmi trece prin cap”, ca de exemplu: „ies afară/ cerul/ e un cur enorm/ sub care mă sufoc”. Iar în acest text simtim lumea lui Pedro Paramo a lui Juan Rulfo: „…în frigider/ găsim doar borcane cu untură/ frigiderul e plin cu borcane cu untură/ săraci lipiti adormim mai devreme/ în somn visăm că molfăim o bucată de pîine”. Imagini tot în linia evidentiată, ca în micuta Lulu care merge „voioasă pe stradă brat la brat/ cu tatăl ei mort/ si cu celălalt tată/ tot mort”. Ceea ce explică, fără să mai accentuăm pe această idee, că talentul, dacă există, poate scoate poezie din orice, chiar si dintr-un re.volver. si Livia Stefan ne demonstrează în această carte cu asupra de măsură că are talent.

Revista indexata EBSCO