Nov 29, 2013

Posted by in Cronica literara

Cronica literară de Cristian Livescu – Un poet din beat pop generation: George Stanca

livescu„homeles-i pletoşi, murdari/ de pubele selenare şi pulberi stelare”

George Stanca este, din cîte ştiu, singurul scriitor care se „bate” din răsputeri pentru recunoaşterea curentului beat-pop în poezia noastră, detectabil iniţial prin anii ’67-’68 în mediile studenţeşti ale muzicii rock şi, mai tîrziu, în cele ale folk-iştilor autohtoni, curent cu o existenţă efemeră underground şi care i-ar mai putea include – dacă luăm în serios această ipoteză – autori cu totul remarcabili precum: Cezar Ivănescu, poet care a cochetat pînă tîrziu cu o trupă rock proprie, dînd spectacole stranii prin cluburile periferice ale Bucureştiului; ori Şerban Foarţă – care, se ştie, a debutat cu Texte pentru Phoenix, (1976), în colaborare cu Andrei Ujică, libretişti ai celebrei trupe timişorene; sau Dorin Liviu Zaharia, legendarul textier şi chitarist de la Olimpic 64, cu interes deosebit pentru fenomenul flower power şi pentru cultura indiană, prieten cu I.P. Culianu şi autor al celebrei piese de protest Vinovaţii fără vină, dar şi al primelor opere rock de la noi, Decameronul focului alb şi Karma Kalyoga, mai apoi al muzicii de scenă la un excepţional spectacol cu Muntele de D.R. Popescu, 1977, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde se lăuda că a transpus sonorităţi arhaic-dacice (!); ori Andrei Oişteanu (cu debutul său „furios” ca poet), Ion Drăgănoiu, Valentin Taşcu, George Ţărnea sau Ion Zubaşcu – şi lista ar putea continua cu alte cîteva nume care s-au „dedulcit” în juneţe prin lumea rocker-ilor sau a chitarelor înfierbîntate. „Revoluţia culturală” de după 1971, a minimalizat şi trimis în carantină fragilul curent, nevoit să se refugieze prin case de cultură sau în cenaclul ambulant al lui Adrian Păunescu, despre care nimeni nu mai spune azi că a apărut ca urmare a bursei primite de acesta în 1970, în SUA, la Universitatea din Iowa, unde acesta a luat contact la el acasă cu fenomenul protestatar de peste ocean, pe care l-a balcanizat ulterior şi adaptat propagandistic, prin aşa-zisa „muzică tînără”. Odată cu apariţia optzeciştilor, autointitulaţi „generaţie în blugi”, aceştia au făcut atîta caz de sincronismul lor cu poezia americană, tip Lawrence Ferlinghetti, Jack Kerouak, Allen Ginsberg, laolaltă cu înaintaşii acestora E.L. Masters, Ezra Pound şi E.E. Cummings, pe fundalul sensibilităţii impusă de cantautorii Leonard Cohen sau Bob Dylan (din care Mircea Cărtărescu avea să şi traducă cu graţie), precursori ai mişcărilor pacifiste şi antimilitariste hippy din anii ’70, încît au fost uitate, depreciate şi neantizate tot efortul şi contribuţia valului precedent, incitat de Primăvara pragheză, de a-i fi importat pe cei menţionaţi, cu tot cu haloul musical, deloc de neglijat, care să-i facă accesibili.

Prin masiva antologie de peste şapte sute de pagini, Cu tandreţe maximă. Opera poetică (Princeps Multimedia, Iaşi, 2013), din care mai bine de trei sute de pagini aparţin unui documentar de epocă, George Stanca repune în discuţie existenţa (şi identitatea) mişcării beat-pop de la noi, din deceniul opt, cîtă a fost şi cum a fost, reflectată difuz printr-o literatură vizibil diferită de cea a lunediştilor ce i-au urmat. Şi ca să ne convingem, nu avem decît să recurgem la cele cîteva poeme cu care poetul s-a impus atenţiei în Caietul debutanţilor (Ed. Albatros, 1979), unde cel puţin două titluri duc spre o altfel de provocare a imaginii, cu aglomerări citadine şi apeluri fruste despre pace şi război, în tonul unei epoci obosite de veştile întunecate din Vietnam. Notaţia nervoasă, irascibilă, uşor agitatorică, se împleteşte cu o caligrafie a ingenuităţii pacifiste, visînd la o reintegrare a artei în social: „Popa joacă table cu dascălul;/ inginerul joacă şah cu şeful serviciului/ Protecţia muncii;/ Cabanierul joacă remi cu sindicalistul venit la odihnă;/ Ministrul joacă bridge cu adjunctul;/ Marile puteri atomice joacă poker pe masa tratativelor;/ Noi sîntem paşnici şi lustruim zarurile…/ Zarul de fildeş loveşte bomba atomică;/ Asul de pică sare pe masa verde;/ Levata e deja constituită;/ Explozia mai caută cîţiva copii înainte de a se produce./ Şi atunci cineva rosteşte o formulă magică:/ Poartă în casă!/…/ Privighetoarea cîntă un blues;/ Vidanjorul adoră glasul sopranei de coloratură/ Copacul s-a îndrăgostit de fereastră…/ Cîrtiţele reclamă lipsa stereofoniei în galeriile/ de mică adîncime…/ Vîntul cîntă la moog-synthesizer…” (Poartă în casă).

 

„Dylan cînta refrenul profetic/ …şi o ploaie grea va fi să cadă

Asaltul vizualului, dar şi un anti-estetism comercial al poeziei, făcînd caz de noua obiectualitate serială din jur, stridentă, rebarbativă ca rostire, dar sugerînd prin asta o mică frondă, o aventură spre spaţii „interzise”, le găsim prezente la George Stanca, fireşte ca reacţie la expresionismul abstract care se instalase dominant în poezia noastră, dar şi la autohtonismul post-blagian, cu dor de strămoşi şi de ritualuri păgîne, şi el devenit vetust şi smălţuit. „Eu am venit din muzica beat, din protestul muzicii beat. De acolo vine cu adevărat poezia mea…”, va repeta obsedant poetul, voind să fie dus într-o altă companie decît aceea a optzeciştilor, deşi în amintitul Caiet al debutanţilor apărea alături de Florin Iaru, George Vulturescu şi Liviu Ioan Stoiciu. O baladă de periferie din acea perioadă nu poate trece neobservată, recurgînd la lumea pestriţă a autobuzului de navetă, ducînd spre cartiere nevoiaşe, pîndite de penurii, dar şi la un nicăieri al imaginaţiei, trecînd cu uşurinţă oceanul tuturor iluziilor spre o Lume Nouă de dincolo: „Mai avem trei staţii, iubito,/ şi totul se va termina,/ Taxatoarea ne priveşte cu tandreţe maximă;/ e o femeie grasă şi obosită ca orice mamă de copii mulţi./ Tu eşti albă şi frumoasă,/ ai un bărbat cu nume de savant/ sau descoperitor celebru: Humboldt or Harold,/ …iar Omul Negru la ora unu n-a venit!/ Maşina aleargă repede spre/ cartierul nostru aflat în plină şi armonioasă dezvoltare,/ un ţăran îşi ţine coşniţa între glezne;/ o doamnă blazată se strîmbă nobil/ de mirosurile din autobuz;/ noi mai avem doar trei staţii/ …şi Omul Negru la ora unu n-a venit!/ Lumea naşte mereu bombe cu tonusuri/ atomice/ bombe artizanale declanşate de ceasuri cu cuc:/ tunuri cu zbaturi, tancuri cu televizor în culori/ şi maşina de rîşnit cafea, bombe deloc neutre/ cu neutroni…/ Peste trei staţii, descoperitorul/ va prinde, cu dezvoltat spirit de proprietate/ mîna asta albă, pe care acum o privesc cu/ disperarea condamnatului la moarte;/ Te va duce cu el departe, în California/ ori în Colorado,/ oricum mai aproape de cuibul bombei/ cu neutroni, ascuns în arborii de sequoia…/ Desigur, mai avem trei staţii, iubito,/ şi numai un accident ne poate salva/ aruncîndu-ne definitiv într-un articol de fapt divers/ pe care un reporter grăbit îl va scrie/ după declaraţiile unei supravieţuitoare/ – ea nu trebuie să moară în poemul nostru…” (Omul Negru)

Influenţa televiziunii, a filmelor seriale, ameninţarea morţii şi a dezastrului iminent, ororile vieţii moderne, care simplifică suferinţa umană, invadată de obiecte cotidiene în dezordine, benzi desenate sau simboluri horror (Omul Negru), îşi fac loc în poezie prin acest suflu pop, adiind de aiurea şi inspirînd alegorii de consum.

 

„eu m-am născut în ziua a doua a/ Procesului Antonescu”

George Stanca (n. 7 mai 1947) provine dintr-o aşezare de pe malul drept al Dîmboviţei, apartenentă cîndva comunei Chiajna, ducînd spre legendarul cartier Giuleşti, cu cele două zone ale sale bine definite, nemodificate în ultimele decenii: Giuleşti-Sîrbi, zonă şi în prezent cu un bine conturat caracter rural, locul de unde a început dezvoltarea urbanistică a nord-vestului Capitalei; şi zona de pe traseul Căii Giuleşti, trecînd pe la Institutul Pasteur, provenind din vechea moşie Ţigănia. Mama sa, Anişoara, n. Crăciun, este din Giuleşti-Sîrbi, sat de grădinari şi lăptari, în majoritate bulgari, cu o bunică din neamul Cantargiu, „români, spunea ea, dar şi ceva corcitură bulgărească. Generaţia ei a fost ultima din Sîrbi, de femei venetice din Chiajna, care mai vorbea bulgăreşte”; tatăl, Nicolae Stanca, venit din Spineni-Olt, era absolvent al şcolii de partid „Jdanov” de la Moscova, cu niscai studii economice („un oportunist, şi mă bucur că semăn cu neamul mamei, al lui Ghiţă Crăciun”). Şi-a urît din răsputeri tatăl natural, un arivist, se pare, pe care îl compară cu tatăl lui Vargas Llosa, „cvasiodios” („Tata ne-a părăsit într-o zi/ mai mult mohorîtă decît ploioasă…/ Tata a plecat prin iulie ’50,/ cînd eu aveam trei ani şi două luinişoare…”); în schimb îşi va lăudă tatăl adoptiv, pe Dumitru Marin „Chejneanul”, spre care şi-a revărsat adesea afecţiunea. A găsit în familia mamei şi în locul copilăriei, în casa bunicilor materni, un meleag frenetic, cu oameni pitoreşti şi temperamentali, demni de Groapa lui Eugen Barbu, autor de care va fi captivat în primii ani de gazetărie: „Ce avea atrăgător Giuleştiul meu pentru un copil erau măcar două obiective – balta făcută din revărsările seculare ale Dîmboviţei, transformată ulterior de comunişti în groapă de gunoi, şi ruinele mănăstirii Doamna Chiajna… Dacă şi acum sînt nişte gropi uriaşe în interiorul mănăstirii, ele sînt făcute de gaşca mea în căutare de comori… Locuiam în casele dinspre cimitir. Aici Calea Giuleşti ajungea la nr. 536, la casa bunicilor materni, unde locuiam. Era a treia din coada şoselei, apoi Calea Giuleşti, care începea taman de la b poreclit „Il Giuleştino”, Bariera din Regie, azi Orhideelor, unde primul număr, nr. 2, îl avea Miliţia…” Poreclit „Il Giuleştino”, va deveni mai tîrziu copilul teribil al acestei periferii de legendă al Bucureştiului, deşi se consideră mai degrabă un „ţăran cu buletin de Bucureşti”, din cauza ocupaţiilor agrare ale familiei. Ca student al Facultăţii de Construcţii Civile (absolvită în 1973), cîntă ca solist într-o trupă rock, dar devine mai cunoscut ca ziarist şi comentator muzical la „Săptămîna”, iar între 1973-75, la „Flacăra” lui Păunescu, unde o vreme e redactor şi secretarul cenaclului revistei. A profesat, în anii ’80, ca inginer de execuţia şi proiectant, iar la un moment dat devenise arhitectul şef (?) al Sectorului 6, funcţie în care se bucură de atenţia multor poeţi tineri din provincie, care ocolesc hotelurile Capitalei, trăgînd în ospeţie la el acasă. Primele poezii trimise pe la diverse reviste erau semnate cu pseudonimul G. G. Crăciun, cu numele de familie al mamei, semn că revanşa cu tatăl nu se încheiase în 1977 – cînd Geo Dumitrescu îi publica la „Atelierul literar” din „Luceafărul” poezia Astenie („Pe bafta mea se scriu memorii/ cosi fan tutte iluzorii/ se cern catrene de azur/ pentru dameze pompadur/ eu umblu singur ştampilat/ prin alba moarte destupat/ ca o şampanie ce curge/ spumos în zemile de sînge”). A publicat cinci volume de poezie şi două antologii: Tandreţe maximă, 1981; Poeme pricinoase, 1983; Excursie cu liftul, 1988; Angel radios (antologie), 1994; Stare de gr(e)aţie, 2001; Angel radios (antolog. bilingvă), 2007; Eroticon (2011). În afară de asta, a pus la cale, după revoluţie, tot felul de publicaţii efemere (Politichia, Fiţuica, Fairplay, Fraierul român, Infractorul, Ziarul de plajă, VIP, prima publicaţie mondenă din România, 1993 etc.), menţinîndu-şi pînă azi, la întrecere cu Mircea Dinescu, combustia şi plăcerea de a scrie pamflete politice, într-o stilistică de „afurisenie” plină de vervă, ce aminteşte de maeştrii genului, T. Arghezi şi Fănuş Neagu, şi ei „sudişti”. A publicat şi cîteva volume de pamflete: Un an cu Ciorbea, 1998; De la Marea Schimbare la Marea Dezamăgire,2001, Giuleştina şi ai mei, 2003, Eu vă sfidez pe toţi, 2005, Scrisori, 2011. Mai nou, din 2010 este doctor în istoria presei (!!) al Universităţii Valahia din Tîrgovişte, cu teza „Pamfil Şeicaru, între legendă şi adevăr”, publicată sub titlul Şantajul şi etajul, 2012. Rămîne un romantic zvăpăiat, temperamental, prietenos şi comunicativ din cale afară, intrînd în vorbă cu oricine şi împrietenindu-se pe loc, de-i dai bineţe, pe vremuri nelipsit prin mediile cenacliere, însufleţit de dragostea dintîi pentru muzică şi interpretarea ironică a lumii.

 

„vă iubesc şi pe voi, scumpe cutii de conserve, ca mame/ ale copiilor mei”

Ceea ce explică, într-un fel, asimilarea lui George Stanca valului optzecist, enumerat laolaltă cu acesta, ba asemuit cu Mircea Cărtărescu, apreciere şicanatorie, desigur, şi fără temei. Citit atent, volumul său propriu-zis de debut, Tandreţe maximă (Ed. Albatros, 1981) divulgă două voci ale poetului, care îl confirmă precursor al optzecismului: una aparţine protestului, criticii modernităţii, cu acumulările ei agresive de clădiri etajate şi mase umane alienate, invadate de un sentiment profund al insecurităţii, al neliniştii, cu munci birocratizate, mecanice, înecate în rutină, la care se adaugă invazia imaginilor şi a consumului de platitudini media, îndepărtînd definitiv natura umană de reperele ei originare; cealaltă voce ţine de o spontaneitate ludică, de plăcerea de a risca pe seama plasticităţii cuvintelor, cu arlechinade senzuale şi feerii sintactice, într-o gestică pur muntenească, atentă la stil şi la revărsări vetust-decadente de sentiment, împinse în lacrimogen. Dintre aceste direcţii, prima a fost aproape neglijată – în general „înţepăturile” anarhice, fie şi cu iz ecologist, nu prea erau luate în seamă înainte de ’89 –, sau luată în răspăr, deşi rezona cu tonul sarcastic şi vocativ-grotesc al lui Ferlinghetti, modelul primar al poetului nostru, rău de gură cînd ceva îl scoate din sărite: „Vopsiţi crematoriile în culori vii./ Fumaţi pipă din spumă de mare/ sau din spumă de drojdie./ Îngrădiţi ce a mai rămas de îngrădit/ înverziţi ce a mai rămas de înverzit./. Mîncaţi fără să plescăiţi,/ dar lăsaţi-vă neapărat burtă./ Adulaţi-l pe Marcuse./ Inventaţi romanele-conductă,/ popularizaţi muzica de garaj./ Sporiţi-vă cultura generală/ prin băi repetate în spumanţi bituminoşi./ Daţi cu pietre lacrimogene/ în populaţiile de pigmei./ Dar, vă rog, nu-mi divulgaţi finalul!/ Umpleţi cimitirele cu invalizi de război./ Difuzaţi la chioşcuri ziare-trotil./…/ Decretaţi Ziua Asfaltului, Ziua Vibrochenului,/ aniversaţi Centenarul Buldozerului…/ Detronaţi dinastii de fluturi./ Plîngeţi alături de îngerii cosiţi de fum./ Iată, v-am dat destule idei generoase.” (Megalopolis); sau: „Aprind zilnic candela/ în cimitirul limuzinelor/ de lux/ şi depun jerbe de şpan spiralat/ pe capota celui dispărut./ Zefirul miroase a benzen/ rulmenţi ruginiţi/ plîng/ la poalele crucii…” (De profundis)

Ca un veritabil rocker sau pop-hippie ce se credea, George Stanca visează într-un poem că participă la marea aglomeraţie anuală a festivalului de la Woodstock, Isle of Wight, înghiţit de lumea pestriţă şi de „vibraţiile” instrumentelor amplificate la maxim, dar o face aşternînd viziunea în alternanţă cu „tăieturi” de reverie din cotidianul neaoş de acasă, cu ţigănci „balaoacheşe”, ţărani evadaţi în munţi, cai rătăciţi prin păduri şi plutaşi ameţiţi de păstrăvi – o atmosferă de invazie barbară: „Cuadrofonie, un negru cu priviri obscene./ Solistul pop balansîndu-se pe sub păru-i/ mare şi buclat, cu ochii străvezii/ văzînd totul rotund şi frumos/ prin ochelarii drogurilor:/ Marijuana – H – Canabis!/ and Good vibrations/ Ladies and Gentlemens!/ Doamnelor şi Domnilor…/ Cutiile de bere şi juice se ciocnesc evocînd infernul/ megawaţilor, megahertzilor, megadecibelilor./ Visul se plimbă tehnicolor prin/ bisericile vechi de lemn/ şi prin staţiile de amplificare./ Clopotele sună straniu peste văi/ chemînd destinul la luptă./ Ţăranul şi-ascute coasa în bătătură…/ Invadatorii vin cu urlete preistorice/ în care toba mare bate o/ măsură combinată de cinci-a-patra/ cu şase-a-opta./ Chitara plînge amarnic soarta negrului;/ bateristul asudă prin tricoul multicolor/ căutînd cu disperare Timpul Primar./ Solista blondă şi reuşită urlă a pustiu/ peste mulţimea excitată:/ Good vibrations!/ Ţăranii fug în munţi cu vacile muribunde/ cu desagii puşi degrabă în care, cu cergile pe cai./ Negrul cîntă un blues din Delta fluviului său/ cu nume sîsîit;/ cîmpiile de bumbac se leagănă./ Vîntul duce spre ocean un gospel/ despre Jesus şi Bethleem:/ I’ve got the blues in my soul./ Mi-e dor, strigă ţăranul ascuns în munte/ şi dorul de vatră trece prin/ vitraliile morţii/…/ Ascultaţi protestul lui Dylan/ uralele şi ovaţiile prelungite/ freamătul cailor aşteptînd atacul de noapte./ Cîntăreaţa mai plînge transpirat/ cry – cry – baby!/ acum după ce a murit smulgîndu-şi corzile vocale…” Va plînge cu amărăciune la moartea lui Allan Ginsberg, în aprilie 1997, închinîndu-i o elegie: „Ginsberg, zbanghiul cu ochi mari/ şi barba albă ca a lui Dumnezeu,/ nebunul cu sexul mare cît Long Island/ pe care şi-l exhiba pe coperta unei cărţi de poeme./ Ginsgerg, evreul catolic, patriarhul poeziei beat,/ ieşit din mamă comunistă şi tată poet,/ iconoclastul eşuat în buddhism,/ cancerosul retras într-un bloc din Long Island./ Cine e acesta de se face atîta zarvă/ se întrebau poliţiştii din zonă./ E un poet nebun, bolnav şi bătrîn,/ îl cheamă Allan Ginsberg, are 71 de ani./ Un moşulică de loc din New Jersey/ cu un jerseu jegos/ mereu cu praf de poezie/ şi scame de metafore pe el…/ s-a dus şi fratele Ginsberg!”

„citesc poeme beat mîzgîlite/ pe şerveţele de la McDonald”

Poemul acesta Good vibrations, din care am transcris cîteva secvenţe, produce destule argumente ca să autentifice mişcarea pop în poezia noastră şi poate fi considerat un manifest al acesteia, cu cîteva aspiraţii distincte faţă de acţiunea textualistă: tehnica colajului (sau asamblajului) şi un vocabular propriu acestui tip de sensibilitate, dezgustată de tehnologii; de-simbolizarea lumii din jur, care trebuie doar privită, nu şi idealizată („ce simboluri vedeţi voi acolo/ aţi înnebunit de atîtea simboluri!”, va clama Stanca), efort de a impune clarul vieţii, printr-o cultură reziduală, a zgomotului şi parodiei, scăldate într-un sentimentalism dulceag; pătrunderea informaţiei de presă în poezie şi a mediului ambiant degradat de invazia deşeului. Urmînd principiul enunţat de John Cage, că fiecare ieşire în public înseamnă „a pune la cale o experienţă”, iată cum arată un asemenea Pastel rezidual: „Adie o boare festivă peste groapa de gunoi/ anunţînd fără rezerve/ că azi aniversăm Ziua cutiilor de conserve;/ panseluţe de velur negru răsar brusc/ în curatul aprilie/ decorînd splendid crestele semeţe ale/ muntelui de steril;/ strungul-carusel/ mii de armonii închină/ ca un imn divin despre pasărea colibri…/ reziduuri florale şi-au pus peste redingota/ albastră/ un/ colan de şpan/ dîndu-şi pe freză/ ulei maro de raboteză/ e o feeeriiiieee şi o buuucuuuriiieee/ în întreaga natură/ oamenii cîntă şi rîd/ cu pansamente sterile la gură.”

Două lucruri apar aici: aerul să-i spunem ecologist al poemului, care ia apărarea naturii, a mediului, copleşite de invazia deşeurilor nocive; şi menţiunea cu pasărea colibri, codul secret al folk-rockeri-lor noştri, introdus de actorul (viitor mason) Florian Pittiş; tot aşa cum rosa canina avea să devină codul secret al „frăţiei” optzeciste. Sînt elemente pe care le identificăm la George Stanca şi trebuie să-i recunoaştem meritul de a le fi utilizat cu consecvenţă în poezia sa de început, cu prelungiri ulterioare, în felul de crea feerii ale clişeelor sau expresiilor gata făcute, dar şi de a monumentaliza vulgarul. De altfel, în antologia de care aminteam, unde poemele sînt orînduite nu cronologic, în ordinea apariţiei volumelor, ci tematic, o secţiune iniţială destul de consistentă (35 de titluri) aparţine „vocii” sociale şi originalitatea poetului pe ea mizează acum, cînd valurile istoriei literare s-au mai decantat. Nu se putea merge cu ea prea departe, pe mulţi dintre artiştii pop înspăimîntîndu-i întrebarea obsesivă a unei exegete în materie, Dorothy Sekler, dacă acestora chiar le plac subiectele pe care şi le aleg, ŕ propos de criticismul de tip ecologic. De aceea poetul a îmbrăţişat cu voluptate alternativa ludică, împreunată sentimentului de tandreţe „maximă” cu care îşi reglează de fapt practica exploziei semantice din poemele sale de după experienţa beat pop. Scăpărările de semnificare abundă în creaţia lui Stanca, mare meşter de voroave, uimind prin dezinvoltura jocului sprinten al melancoliei, fapt ce denotă un viciu barochist, dar şi plăcere de a împleti coregrafii lexicale („Doamne, Sfînt Părinte, nu ne mai iubeşti/ Pe pămîntul secet nu vrei să ploieşti…/ Clujnici sîntem astăzi la zarafi străini/ Pielea de pe băţ ni se-aruncă la cîini”; „Iubito, hai prin rodne şi ceahlăi/ Să fim oieri, codane şi flăcăi./ Cu pălării pe cap şi bîte mari/ să paştem turmele de gospodari!// Apoi fugim doi făgăraşi la stînă/ doi ciobănei stresaţi şi mînă-n mînă/ Să ne amestecăm parşivi printre cornute/ Cîntînd doine de stress în vîrf de munte”; „mă crezi belgrade nu mă crezi/ atenizez prin stele verzi/ sădind efigii străinez/ istambulit pe veci în crez/ lovit cu trefla sa de zid/ nu mă mai vrea să ne madrid…”; „căci paterni vin duprin aorte/ ulcerotraţii în cohorte/ visînd polen pe-aripi de brusturi/ lepidoptînd în aşternuturi…” etc.)

Din competiţia între cele două „voci”, s-ar putea ca tocmai versantul pop să constituie secţiunea „de aur”, cea mai rezistentă în timp, mai căutată de istoria literară, a poeziei sale.

 

 

Revista indexata EBSCO