Jun 27, 2013

Posted by in Ex libris

Nicolae CRETU – Mircea Popovici – „contrabandist de vise” dat în… „urmărire”(I)

Poetul Mircea Popovici la vîrsta patriarhilor: 90 de ani, împliniti în „anotimp complice”, în acest capricios aprilie 2013. Greu de asociat adevărul de calendar cu celălalt, de fiecare zi si ceas, al omului neacrit, prezentă luminoasă si vie, ca si al poeziei sale, căreia constiinta timpului, a „trecerii”, departe de a-i lipsi, nu e nici lăsată să-i dea un aer mohorît, rămînînd „lizibilă”, dar în versatilitatea ludică a poemului, doar aparent paradoxală, aprofundare a ceea ce „fenta” stilistică si piruetele de ton, de „rol”, pe o altfel de „scenă”, practicate cu o ambiguitate jucată si ea, de fapt nu ascund si nu relativizează, doar imprimînd rostirii sale un „accent” aparte, ferit, deopotrivă, de simetrice, polarizate extreme: nici grandilocvent „patetică”, nici de o histrionică autosubminare „parodică”.

Titlul dat acestor pagini nu sugerează numai o încercare de a intra într-o minimă corespondentă si comunicare cu un anume umor al posturii lirice – obiect de studiu infra-, ci si „drumul” urmat de majoritatea cititorilor (si de mine, între ei), dinspre volumele anilor ’80 (si chiar de mai tîrziu), înapoi către prima carte (din anii ’40): o „urmărire” căreia mi s-a părut că merită să-i păstrez traseul, neliniar, „întors”, ca mai revelator de reliefuri si nuante decît unul strict istoric, în respectul cuminte al cronologiei titlurilor.

 

Cînd, după peste patru decenii de „tăcere” (de la debutul cu Izobare, din 1946), autorul reintrase în circuitul editării si lecturii cu Licente emotive (1987), la Junimea ieseană, nu arăta (ca de altfel si în Poezii, din anul următor, la Cartea românească), în acel rod al scrisului său de mai tîrziu, nici „rupt” de vîrsta începuturilor, nici, cu sigurantă, într-o deplină, liniară continuitate cu ea. Trecuseră atîtia ani între atare depărtate „borne” de calendar: al poeziei sale, ca si al „amprentei” timpului trăit, mai peste tot la vedere. „Vocea” venind din poeme spre noi se simte „mai aproape de iarnă/ la un pas de punctul polului rece” (Aproape iarnă): nici „la un pas de”, nici, relativizant, „mai aproape de” nu sînt deloc „linistitoare”, e oricum o proximitate a inevitabilului, cvasihipnotică în fond. Cel „în afara oricăror discutii”, vorbind parcă sibilinic („si bănuielile s-au risipit/ în celeste domenii ori complicate dilutii”) face din mască doar un ocol de oblică subliniere a ceea ce e îndărătul ei: „Am aerul comic dar sînt atîta de trist/ si-n lupta cu timpul nu mai insist”. „Răceala sîngelui altădată fierbinte”, „Nu mai răspund după duble ferestre/ e frigul aproape si iarna a venit fără veste”… Fantezii de Vals acvatic au în fundal monotonii pluviale: „Se scurge calendarul cu ploile pe jgheaburi”. Fluidităti de vers cantabil fac sugestia mai subtilă, dar nu o neutralizează, ca în Dorintă: „Vezi palmele coclite cum fumegă a toamnă”, încă si în „Mi-e somn de vorbe spuse, de vorbele mai vechi”. Accent obosit: „Pe targă strîng amintiri ce se revarsă/ din parasute albe căzute fără trup, fenta fantezist metaforizantă nu mai e o alternativă (Parasute fără trup). Aceasta e dominanta acum: „Zadarnic vrem ca timpul să nu dea învinsi/ merg trupurile noastre, în lut să se răsfire” (Eternitate).

Dispozitia elegiacă nu e absentă nici din „erotica” acestei alte vîrste. În virajul neasteptat al unui vers „m-asteaptă un paznic de dorinti” si jocul fantezist ce leagă „un pieptene căzut” de o trecută, dispărută „pădure” despărtitoare poate sfîrsi în nota „cumintirii”: „si-mi umplu buzunarul cu hotărîri cuminti” (Draperie de moar). Adierea unui „sărut ce aduce mirosul vietii crude” e urmată de o „piruetă” a anticipării: „La capăt universul m-asteaptă cu ventuze” (Ferma unui sărut), limită a unei accelerate „eroziuni” a fiintei: „Azi nimeni nu mă află cum eram ieri”. Rostire „copilărită” voit: („te voi primi cu bratele-n jos/ ca la prima lectie de gimnastică”) si acrobatice răspîntii metaforice („mă strigă pe nume ca-n catalog/ după certificatul de nastere ori deces”) se amestecă, îndărătul lor accentul de final e al dezabuzării: „Nu mai am nici un fel de povesti/ cînd […] marea-i retrasă în plasa cu pesti” (Invitatie). Mai rar, persistă pe alocuri ceva din imagistica Izobarelor: „si-n portativul tremurat din televizor/ am să-ti prezint aparatul meu circulator/ stropit c-un uragan de odicolon” (Descultă prin iarbă), ori „Eu ce-am văzut dărîm si-am să ridic ce bănui” (Portret de femeie cu coc). Casa din vis e spatiu de „turneu început” („o mică balerină, un comic visător”), fantasmatică reverie: „Tu joci într-un spectacol, pe loc improvizat/ între viori tremolo de lăutari bufoni./ Eu am tocmit dorinta c-un cîntec sugrumat/ plătit pe farfurie cu-o ploaie de dubloni”. Poetul si lumea sînt într-un dialog de imagini ce-si întăresc, reciproc, deceptia, refuzul. O strigare, din nou „la catalog”: „să cadă tăcerea fără ecou/ pe numele meu ce nu spune nimic”. Iată, bilanturi de „întunecat April”, „cînd n-am în mînă glorii după-un îndelung turneu”. „Aici sfîrseste hazul, fac ultima rocadă/ prin mestecate pulberi si capete de spadă/ ajung la start pe-o roată rămasă fără spite” (Întunecatul April). La rîndu-i, timpul lumii: un secol de otel ce s-a ridicat la cub”. Saturatia de civilizatie tehnică si fenta ironică („Am să asaltez neantul cu metalice argumente”) se deschid uneori si către sugestii de vorbire „esopică”: „Eu îti ofer sentimentale spanuri/ fiindcă nu mai suport fierăria/ – ce mă inundă în axele cu came/ iar sîrma ghimpată îmi sfîsie lingeria” (Sentimentale spanuri). Crepuscularul domină: „Iubesc acum miscări ce nu se mai reiau,/ serbări de asfintit, promotii la agapă” (Semn de carte), „Cuvîntul mi se pare căzut de oboseală […] Mă iert, cu spada ruptă, e ruginit tăisul/ si ard la gura sobei un film celuloid” (Cîine în oglindă). Enunturi ambigui comunică între ele doar printr-un subteran flux ironic: „Fără ochelari, deplîng lumea pentru micimea ei/ si ar fi teribil ca nici o lege să nu mai persiste,/ din esecuri universul se alege cu reguli exacte/ dezordinea se comite senzational, numai în reviste” (Viata pe nacelă). Un „dirijabil” al imaginarului, desigur, a cărui desprindere-înăltare”,iluzorie, nu scapă evaluării lucide”. E, poate, acel „alt capitol”, si el „sters cu apă tare”, scrisul însusi? O spun recurente imagini ale inflatiei si dilutiei „coborîtoare”: „Pe scări de lemn coboară pătate de vopsea/ cărute cu viori în pagini literare”, nu fără legătură de mărturisitul umblet „mult dispers prin timp de cositor”, cu sentimentul unei proliferante precarităti („O lume călătoare e-n vodevil de bîlci”: ca în Retragerea cu torte, anticipată, dureros ironic, ca „eternizată” cîndva, într-un „atunci” poate iminent, asa, „în comun, la mese”, de „cheflii ce nu-i cunosc”. În timp ce putine, rare piese prelungesc încă, sporadic însă, linia mai vechilor viziuni si miraje fanteziste si de ceremonial galant, duse mult mai spre badinaj si semne de constiintă a „formulei” si procedeelor (Ceremonial pe roate, Casa din vis, Cinci săptămîni în balon, Descultă prin iarbă, Recitare), încrederea în cuvînt si în rostire apare tot mai vulnerabilă, mai subminată, si din lăuntrul liric, nu doar dinspre „lume” si „ceilalti”. Poate fi viziunea unei zadarnice oferte, ca În fata portii: a acelui „bolnav, se pare, de o ultimă melancolie”, lucid autoevaluat („N-am glorii, dar nu-s nici înfrînt”), minat interior de o zădărnicie a rodului („Am vorbe de miere pe sub cămasa ruptă/ dar nimeni din mine nu se înfruptă”). Este si nu e acelasi „traficant de vise si pronosticuri mari” ca si odinioară, „usa” poartă „un lacăt de amurg” si „scara” si „pragul” sînt în vecinătatea „clepsidrelor umplute cu pietre”: „Ca să-mblînzesc civila mea moarte cu viori/ măsor lătimea usii pe unde intră veacul/ de sovăi cînd cadenta mă ia de subtiori” (De sovăi). „Cuvîntu-i fecund”? Atunci de ce, „rotunjită” tocmai „ca un balon de săpun transparent”, iată, strofa „cade pe jos cu zgomot de tingire”? De ce unda sceptică, din adînc: „si prudent mă apropii cu vorbe de toti/ ca o invazie de barbari tăcuti/ însă lumea-i legată demult în volume” (Sintaxă lirică)? Mici, capricioase meandre ironice, autoironice, mai acide sau gratioase („cînd tipăm dimineata unii la altii/ să folosim totusi un limbaj literar”, ori „Tin ferecat buzunarul plin de idei”) nu pot ascunde, nici feri de „usa deschisă numai în sensuri unice” care „ne va prinde cu forta-n atele” (Dublu chenar). Fie si cvasiutopică, alegerea e clară: „prefer să dau uitarea pe un adevăr precis/iubind tot ce palpită si nu este miraj”. Puterea transfiguratoare a jocului verbal nu e atît de mare încît să nu-si aibă reversul ei prozaic si treaz: „Visez ce cred si totul se-scrie la cuvînt/ pe foi de indigo, pe cîrpele de praf” (La indigo).

 

Impresia de ansamblu e sensibil alta la lectura Poezii-lor din 1988, poetul părînd a fi lăsat pentru selectia destinată «Cărtii românesti» majoritatea acelor poeme de situat, ca „sintaxă lirică”, dar si ca semantică a rostirii sale, mult mai aproape de debutul din Izobare, de felul său de a scrie pe atunci si de acel fantezism metaforic ce îi era propriu. Căci, desi întreaga lirică a lui Mircea Popovici apare ca destul de unitară în esentă, ea nu rămîne totusi nici lipsită de orice semne, oricît de discrete, deloc ostentativ „fluturate”, de miscare interioară, de devenire în timp. Si cum e sigur că multe piese lirice din Licente emotive si Poezii apăreau la o certă distantă de vremea scrierii lor, comparatia si din acest punct de vedere, merită făcută. Fără a ne putea bizui, deocamdată cel putin, pe nimic altceva mai precizat decît pe sugestii ale „tonului”, ale „formulei” de text, ca si ale procedeelor predilecte subsumate acestora se simte în Poezii o mai mare dezinvoltură în desprinderea fantezistă de „real”. E tot „prea multă seară” si „jocurile sînt făcute”, „asternuturi de nea” si viziuni de „sine ruginite dintr-o statie terminus” nu sînt deloc inocent alăturate, totusi uimirile elegiace („Ce multă lume dusă, pe unde a plecat”) si grave întrebări fără răspuns („Unde-i umbra ce se cheamă viată?”) se lasă rareori auzite, în schimb, cel mai adesea, fiorul timpului, altfel mereu prezent, capătă o anume „îndulcire”, surdinizare, aproape reflexă: „dar timpul nu se-asează-n jilturi pe obraz/ si vremea e fluidă si fumegă-n fitile” (Remember), „dar vremea ne subtire” (Ne trebuie tristete), „Numărăm ani, pe degete, pe boabe, pe stive-n grămezi sau fisicuri”, retrospectiv umblet al amintirii totodată (Miscarea inocentă), de usoară vibratie „proustiană” („zile-n sir umblăm unde am fost/ unde-i pierdută vremea sau n-am făcut nimic”, memoria se întoarce pe urme de imagini, de „multe fotosepii”, de „filme Vitagraph” (o altă Remember), înclinări pe muchie de cutit între tandra stergere de praf si, unduitor, persiflarea aceleiasi porniri.

Iubirea nu e nici ea ferită de gîndul „anotimpului” crepuscular: „Iubind sîntem forme în asteptarea miscării/ Iubind sîntem forme pentru celălalt tărîm” (poemul Licente emotive), nu fără revers „ironic”: „iubind sîntem torsuri cu înteles picant”, în acord, la distantă, cu mult mai durele Ambitii vegetale: „grădina cu mohor”. Sigur, sînt destule piese de un ambiguu fosnet liric: „O ceată triumfală ne va păzi de frig” (Cenusa), „în dragoste cu tine, eu însumi soliloc” (Sonet tainic), „amendă pentru viata noastră peste barem/ si să punem semn minus înaintea semnului plus” (Invitatie la dans). Dar multe pagini reiau parcă ceea ce era în Izobare, „design” si rostire (chiar de la liminara Poarta noptii, acolo): „pun pe sub cămasa noptii o vatelină/ revere de somn si nasturi de lemn/ dacă te perii cu genele aspre/ întunericul de la usă este un semn”. Senzualitate gratios caligrafiată: „Cu sîngele tău voi aprinde amnarul/ la răsărit cînd ne vom coagula”, emisie a acelui suflet care „printre rufe/ aburea pe funia-ntinsă”. Viziuni de cuplu, de eros coregrafiat: „Îti dau o mînă, tu aduci alta/ ca-n pasiente, încă o dată./ Înăltăm o stivă de mîini si asa ne legăm/ într-o vesnică niciodată” (Penultimul etaj), cu ceva de pereche nestiutoare de lume, de „ceilalti”: „trecem agale, cuminti/ prin mansarde, anonimi fără steaguri, fără cocarde –/ sus, uitati de trecători/ iubirile noastre sînt calme”. Desi în rama amintirii, e o revărsare de culoare senzuală, erotizantă; „noaptea-n hamac talgerul lunii/ zornăia pe pîntecul tău ca un ban”, e drept, rememorare nostalgică: „Acum plouă, umerii se preling pe mîini […] Iubito, oceanu-i secat, flotilele esuate” (Derivă, variantă la Dragoste, din Izobare). Concetto-ul („Priveste-mă duios fiindcă planez ca o batistă ce cade/ în dreptunghiul ochilor tăi sub accent circonflex”) si ironia („Sînt alte vesminte de umbră ca-n paradisul de gazon/ unde se distilă virtutile noastre liberale, sub condei” (Dorinta). Nu doar erosul, întreaga vietuire e dusă, neviolent, dimpotrivă: ludic si seducător, către praguri de alunecus ironic/ autoironic: „Duelul a fost tragic, turnirul parodie/ un vraf de oale sparte si farfurii murdare” (Turnir medieval).

Salturi si tumbe de mărturisit „saltimbanc”, fente si piruete de (usor clovnesc) Pierrot se ivesc la tot pasul. De sub suprafata ornată a ludicului răzbate sugestia intrării lucide în „rol”. „Nu trageti de mosorul ce-a comprimat pe-o ată/ iubirea mea trucată pe care-am asamblat-o/ din fisurate piese/ Întîi să-mi termin pasul, să-mi termin menuetul/ pornit din fundul curtii pe-o arietă […]” (Un capăt de ată), în ton cu „autoportretul” subliniat: „impropria figură ce-o port la adunări:/ cam tragică-n nimicuri si prea senină-n drame”. Mircea Popovici refuză orice altfel de „poză”, mai cu seamă gravă, solemnă, în afară de aceea asociată, versatil, „jocului” constient de sine ca joc: „Ce se alese oare din liricul poem/ decît un sir de ate, cuvinte prinse ghem?” El pune „violoncele” lîngă „cari de buturugă/ rontăind aroma”, tot asa cum stăpîneste o „artă a fugii” în imaginar si incantatie: „Doarme-n ureche o poezie a mirodeniilor/ la ora cînd refac, dragostea din vedenii/ iar noaptea dă greu din tîrnăcop” (Fisa de telefon). Si tocmai pe un astfel de fond al posturii ambigui se detasează mai bine, mai credibil poetic decît oricînd cristalizări de o substantială autenticitate confesivă: „Dar înteleg tot mai putin ceea ce mă înconjoară – cu viata-i sălbatică si dă buzna prin materie” (reversul, în Capăt de lume: „La ultimul etaj totul este la scară redusă/ si lumea devine încăpătoare”, dar tot acolo: „Aici visele noastre singulare/ devin statui colorate/ pentru estetica universală”), ludicul e delicată pavăză împotriva agresiunii unei asemenea lumi de o nătîngă, grosieră, „bulimie”, ca si a Omului analog, „Omul meu computer, sîrmos si analog”. Poetul „ascunde” în el un „Charlot” sentimental, vulnerabil în „ecuatia” complexei lui „formule” interioare, spusă nouă „jucat”, într-o continuă glisare, emitătoare de sugestii, de nuante: „O rană e surîsul ce l-am lipit pe gură” si nu ne îndoim, desi aceeasi „voce”: „De voi vorbi de mine, va trebui să mint”, slalom derutant de la o pagină la alta. „Vizitati-mi, chiar pliant-viata/ în afara muzeului personal de idei./ Adresa exactă: la stînga sub haină” (Bilet de intrare): mărturisire lirică netemătoare de deja écrit, deja lu. La el, în hol, „împachetate stau vrafuri sentimente/ si nimeni nu le fură si nici nu „le ascunde” (Remember), dinspre „omnibusul cu cai” oprit la poarta” privirea i se întoarce spre viată, spre germenii ei: „Din celălalt capăt al vietii priveam/ pădurile-ntoarse la sîmburi” (Revers). Poate că toată această, doar aparent nicicînd si de nimic tulburată, alchimie fantezist transformatoare, proliferantă, îsi are nucleul iradiant într-o de fapt echilibrată cunoastere de sine, undeva ŕmi-chemin între „eul liric” cu „pozele” si gesticulatia lui si celălalt eu, biografic, pe trăite, efasat, dar nu disparent: „De mă deprind cu mine, nu sînt deloc rănit./ Degeaba ambulanta încearcă să mă fure” (Neînvinsă amintire). Nu e oare acesta „secretul”, deopotrivă, din Butaforie, cu calmul ei. „Vom sta la barieră în mici singurătăti/ cînd ploi de apă dulce răstoarnă damigene” din Tainica singurătate, de mică „amnezie” gratioasă: „Să-mi amintesc pe unde-am pus acele chei/ ce merg la garderoba uitatelor idei”, din nostalgii distilate muzical: „Dragi amintiri, faceti ochii mari/ Un poet mîncat de cari/ Nu-l mai stie careva/ Hot de inimi cînd iubea/ Iarna tese, toarce fumul/ Leagănă-n privire drumul,/ Lîngă el tăcerea-i scrumul” (Strofe pe-o tigară), netemător să se „repete”: „bilantul activ al sentimentelor noastre care desi repetate, nu s-au depreciat” (Ambitii vegetale), tot el – desfăsurătorul de somptuoase „decoruri” verbale: „Luna iesită din grădinile tentaculare/ trece peste noapte-n sandale de plută” (Diapozitiv)… Si mai cu seamă, deasupra tuturor versiunilor din Poezii, ca si din celelalte volume (în afară de Izobare), mereu acelasi hîtru (daraltfel de), nou, contemporan cu noi, „Ivan Turbincă”, unul cu mult mai delicat decît cel al lui Creangă, pornit să joace renghiuri amenintărilor din „oglindă”, din „aparatul circulator”, din „calendar”: „eu rămîn singurul om ce poate s-astepte/ am gînduri încurcate la masa de montaj/ si „cufundat în frica ce m-acuză/ îmi fac din rubrica de condoleante cură” (Discurs liric). Nu, nu „discurs” e acesta: ci cu metadiscurs, chiar Metadiscursul, lizibil în filigranul tuturor celorlalte.

 

Dar cum arăta poezia lui Mircea Popovici la începuturile ei, în Izobare? Nota cea mai apăsat distinctivă, afisată încă din primele pagini ale volumului, era cea a libertătii fanteziei, neîngrădită de nimic: plastică, de atmosferă si dictiune, de reactie transfiguratoare (versus „real”), capricios asociativă în „tiparele” ei dominante si „simptomatice”. „Printesa cu ochi de cenuse si părul de scrum” e o aparitie emblematic introductivă, metaforă simulant „narativă” (cînd toată „miscarea” e una de ceremonial evanescent) a poeticii tînărului autor de atunci, timpul ciclic („venea seară de seară”) e al unei reverii induse prin ricoseu (de „teutonicul fort”, „muta cetate”, cu „somnul apelor moarte”, ce fictionalizează orasul) în care tot ce pare să se „întîmple” (ivirea: „Deschidea portile mari cu chivere grele”, prezentările: „în prag o primeau crispati cavaleri”, „toti mortii din cripte”, plecarea: „anuntată prin zarvă de flinte”, lăsînd în urmă „mirosul tortelor arse”) e desfăsurarea unei viziuni, ritmată ca parada de figurine a unui orologiu baroc si o întreaga recuzită de visătorie proliferant revărsată în „logica” imaginativă a unei ample métaphore filée de ansamblu („purta o rochie cu ace de brad,/ chipul ei era o emblemă de mort”, „mîna de iască…”) răsare din impulsul unei alegorice replici, paradoxal – chiar oximoronic-„însufletitoare”: „păsea peste moarte, neînteleasă regină” (Cetatea moartă). Acestei înclinări, ubicuă disponibilitate interioară către o „rescriere” fantezist eliberatoare dată realului „lumii” si cotidianului vietuirii în ea, printr-o necontenită nevoie de desprindere de „litera” ei, de evadare din ea, cu complicitatea si gustul unei metamorfozări „în lant”, ilimitate, îi răspunde nu numai textul de „prag”, ci de fapt tot ce este în Izobare.

Frecvente sînt „dezertările” în spatii visate si albia gîndului de „evadare” poate fi dezvăluită fără ocol, asociată unei nostalgii înalte si împrospătătoare: „strîngeam în brate cerul cu miros de molid/ si reflectam la drumul galerelor cu pînze/ pe-oceanele spumoase spre tărmuri de torid”. Dar ele, „galerele”, ecou livresc convertit metaforic, si „oceanele”, „prova” si „cîrma”, „catargul înalt cît azimutul”, „taifunul”…, toate acestea nu sînt decît un soi de „domino” de imagini nălucite în day-dreaming-ul unui „contrabandist de vise”, colindător pe „albastre ape”, cu atîtea semne ale visării la vedere: „si fumul de tigare ca un odgon sucit”, „La provă, răstignită, iubita mea o algă/ întoarce cîrma iute spre est sau asfintit” (Călătorie). Poate fi, alteori, în tonalitatea unui badinaj dezinvolt, iată, o surîzătoare Piraterie, înseninată sudic („În ochi mai joacă apele cercuri vii/ si, peste noi, cerul, răsturnată Mediterană”), deliberat „trădată”, dincolo de umorul copilăririi de „aventură” iarăsi livrescă, si de recuzită lexicală în risipă („catarge” si „briza”, „ancore”, „vele”, „parîme”, „cabestane”…), de conturul voit „miscat” al vreunui comparant ludic, de vreun detaliu de „decor” cu intentie „subminat”: „presiunea creste-n cazane ca-n ceainic/ Uite cum rîde pe pînză capul de mort”. Ba chiar si ceva mai prozaicul drum de fier devine „matcă”-pretext al unei figuratii în expansiune („Voi pleca în noaptea trenului, însiruind gări,/ pe linii trase scolăreste în vîrf de creion”) către spaime, „manevre”, emotii (si tipătul locomotivei construind noaptea/ în ochii speriati ai copilului cu breton”); imagerie a vitezei („si cîti plopi luneca-vor afară/ dintr-un colt al ochiului spre celălalt”), deschisă notatiei de amănunt, deloc plată, totul subordonat aceleiasi surse, generatoare de viziune impetuos amplificată: „Un singur bagaj: contrabandă de gînduri” (o altă Călătorie). Nu numai din spatiul banal, comun, ci si din timpul acestuia se produce evadarea, ca în Medievală, pură proiectie de „gotic” decor: „Pecetile seniorului cresc./ Umbrele scrise pleacă sub fapte/ cu zimbrii răgusiti printre văi –/ crenelurile sînt guri mucede peste noapte”. Rotunjire de tablou static: „Portile se-nchid avar,/ Ochiul turnului clipeste la zece/ Cu halebardele tolănite-n perete/ Inscriptia gotică mă petrece”. Altceva, dar în acelasi filon sînt supradimensionarea, hiperbolicul din Cvaternar: „Prietenul meu a venit cu noaptea în pumni[…] si-mi arată pieptul tatuat de morene./ stia să arunce cu silex în turme/ căci se bătuse-nainte cu o sută de hiene”. „Povestea spusă de dînsul”? Ea „toarce”, ni se spune, „milenii după milenii”, se întoarce la „vremea cînd stepa fusese pădure”: nu-i alta decît „povestea” geologicelor „vîrste”, sursa livrescă a fantazării nu e ascunsă: „mă privea mirat dintr-o stampă mesteră/ frecînd grăbit două lemne de paltin:/ îmi povestea un cataclism petrecut în pesteră”. Gratuitatea întregii „developări” nu anulează fiorul efectului de extrapolare pe axa „mileniilor”: „Spre ziuă a plecat, era mare cît casa/ ducînd în spinare o blană de linx…/ Prietenul meu era mai vechi decît focul/ mai senin decît enigmaticul sfinx”. Impulsul originar, venind din adînc , rămîne în fapt mereu acelasi, de refugiere a „gîndului”, a viziunii, într-o „alternativă” – reactie la platitudinea realului imediat, de care se „fuge” într-un „departe” fantasmatic, în spatiu ori timp, „mecanism” generator si sursă mai mereu dezvăluite de finalul „voiajului”, mărturisire de sine a „contrabandistului” acestuia aparte: „Tîrziu voi sterge cu batista, pe ochelari/ plictiseala unei călătorii de hoinari”. În fond, si o recurent reluată „călătorie” a fanteziei eliberatoare, al cărei „decolare”, desprindere, rămîne, ilimitat, virtual iminentă disponibilitate implicită, organic înscrisă în codul „genetic” al metaforei/ metaforizării – visătorie (si nu dexteritate): „Luna era jos, căzută ca o monedă din buzunar” e un enunt-nucleu, de potentială amplificare în „salturi” asociative: „mă aplecam să ridic într-un gest elegant,/ precum odinioară ridicam ancora pentru o călătorie lungă,/ cu vapoarele societătii în drum spre Levant”. „Portul”, „farul”, „baloturile de bumbac”, sirena-tatuaj, „romul” si „geamandura”, „naufragiul”-vedenie, „marinarul înjunghiat pe vapor” vs. reversul însumării lor: „Dimineata lăsam plictiseala cu un gest elegant/ si ne-mbarcam pe vasele unei societăti de navigatie spre Neant” (Escala). Dar „licitatia” fantezist-metaforică nu era decît iluzia – „alternativă” la voiajul „spre Neant” al cotidianului real, „formulă” a unui demers poetic – definitoriu.

Asa stînd lucrurile, „levitatia”-evadare, cautionată de conventia internă a unui „discurs” fantezist, poate fi indusă, declansată pornind de oriunde, din orice „punct” al realului, nocturnul de pildă, prielnic unor nălucinde peisaje fabuloase, onirice, parcă ducînd cu gîndul la Rousseau-vamesul: „Prin somnul nostru ferigi înalte cît adîncul, ne risipeau fiinta. Simteam cum nu ne-ncape/ întreaga ameteală ce flutura sub frunti”, orizont de „cutreier bizar” („aveam doar case-n munte, ogrăzile pe cer/ si linistea-n pădurea de paltin si stejar”), distantare de „aici” si de „mersul vremii”: „Porneam prin somn si nimeni nu ne găsea aici, –absenti din mersul vremii treceam pe sub o punte […]” (Somn). Gîndul poate urca „scara” unei luxuriant-caleidoscopice retele de ipoteze ale unui imaginar Destin, poate de „beduin”, cum altfel, „cu trupu-n nisip presărat de sahare întinse”, eventual „între dune, tîlhar” de caravane, poate de descoperitor faimos al polului magnetic, „rătăcind pe banchize”, bolnav de „friguri, degerături si scorbut”, culegător de „licheni” si nepăsător de „aurore boreale”, ca din toată rotirea de visate „destine” să se cadă înapoi în dezamăgitoarea, mărginita realitate: „Vezi însă, am apărut într-o lume prea veche,/ unde totul se stie si nimic nu poate să fie mister,/ cu arbori ce seamănă unul cu altul si oameni clisee/ ce stiu doar să moară de cald, sau să se plîngă de ger”. Acelasi gen de compensatie asadar, una iluzorie, „fantasmatică”. O Liniste de noapte „dusmană somnului”, cu ecouri livresti („mă topeam în sfesnice mari de salon/ cu eroinele moarte pe ultima filă-a romanelor”) si incertitudini ce „picurau din burlane, ca ploile”, temporar refugiu, iesire din monotonii insomniace, în loc de a număra „la infinit secunda, minutul si ora”, oare ce fel de „leac” sui generis se poate găsi, o cît de excentrică „solutie”? „Trimiteam scrisori mortilor din oras/ în scris caligrafic, cu vîrf de cometă./ Cine-i nebunul care-a pierdut soarele/ si-l caută-n ape c-un ciob de lunetă?”. Resimtită ca invazivă, chiar agresivă, în proliferarea formelor ei moderne, civilizatia tehnică e departe de a mai inspira elanuri si de altfel de „progres” decît material ori, încă mai putin, exaltări futuriste gen Marinetti. Nu i se contestă, nici „paseist”, nici pătimas, rezultatele, dar nu i se ignoră, nici iartă, tiparele uniformizatoare, standardizarea, o rece „geometrie” de habitat: „Străzile se desirau pe stampă, prea uniforme./ Metroul aducea din eter pasagerii la fix/ si case transatlantice veneau să zgîrie cerul” (Veac), „prin tunel, expresul lega două puncte la antipozi;/ omul nu mai murea – roboti suportau războiul si otrava/ cu detectoare precise si lămpi cu patru catozi” (Progres). „Înlocuisem cerul cu becuri de neon […] si soarele banalul, cu sapte reflectoare/ întepenite-n cuie, de boltă si de grinzi” (Catalize), „Civilizatori coceam sub meninge cantităti de idee”, „Un singur fel de ocupatie-n starea civilă: inovatori/ desi se pare că nu mai aveam nimic de făcut” (Arhitectură), „prea mesteri în formule de sinusi si abscise”, „Si seară după seară înseriam motoare” (Veac XX) sînt notate ca într-o „foaie de observatie”, mereu îmbogătită, asupra unor excese deformante (după Izobare vor fi „tabla” si „tuciul”, atenuant ludic, dar nu „iertător”, nici atunci).

Inginer de formatie, Mircea Popovici nu denigrează progresul tehnic, dar deplînge „defensiva” culturii în fata invaziei de „macarale” si „reofori” (si altele asemenea), poet citadin, prin excelentă, le regretă unidimensionalitatea: „Nu existau coloane, foruri sau temple/ si-n librării se vindeau numai plăci imprimate”. „Gravitatea era un cuvînt proscris ca si ignoranta;/ era o minciună tot ce s-a scris pîn-atunci în vreo carte”. O lume si un omenesc infirme, pe cale de a fi mutilate în suflet si spirit, în „ameteala noastră cea de toate zilele”, cu „ideile” functionînd „si ele la priză”. E o umanitate – „ucenic vrăjitor”, dominată, ea, de ce-a declansat, imprudentă. „Străzi prea simetric pavate cu fier”, industrie, arhitectură „rece”: „Numai omul murea de blesteme, de urît sau de ciudă/ la fiecare sfîrsit de activitate omenească/ bătrîn si zbîrcit ca o neîntelegere a lumii si a progresului ce surîdeau pe ecran ca o mască”. Timp de a cărui deformare barbară se produce o saturatie, rampă si ea a „fugii” spre altceva.

Lumea însăsi, epoca (modernă, a noastră) au ceva crepuscular, un deficit de naturalete si autenticitate, chiar de la treapta modestă, de toate zilele, a unei minime comunicări: „oamenii se salută din fotografii cu manechine seara […] Pe trotuar, ca prin circuite, ne schimonosim în vitrine” (Mozaic). Informatia standardizată, de ziar („Ultima oră avea aceleasi comunicate de pretutindeni:/ – o ciocnire de trenuri, un asasin cu douăzeci si patru de victime/ – cîte una pe oră – inundatii splendide-n Argentina […]” e „conspectată” ironic, monotonia rubricilor culturale nu scapă nici ea persiflată (vernisaje, best-sellers), dramele Capitalei „sună” caragialesc („vitriol, incendii sau sinucideri de la etaj”), „mirosul de tipar” si „rubrica mortilor”, „ultima croială de frac” converg grotesc în „lectura” piezisă a gazetei, vinovată de schemele si cliseele aducerii „universului” la măsura artificială a unuia, de aceea, „rotund si mic cît o gămălie de ac” (Caleidoscop). Cu nimic mai bună, mai consistentă nu e, la fel, nici o lume-„teatru”, inflatii de „Hamleti” si „Regi Leari” de un „rang” calp, evoluînd în fata „plebei cu gurile căscate”, goyescă viziune de Final cabotin, aflat la (alegoric oare?) „ultimul aplauz”.

Cum să nu se nască, dintr-un atare „montaj” de perspective convergent dezamăgite, nevoia evadării, a metamorfozării fanteziste? Un singur îndemn la Trezire, prin apropiere de „pămînt”, fie si de „bordura trotuarelor” (vs. „antenele urcate pe case”), distantare de vacarmul „tachetilor” si de gazetă („închide ziarul informatiilor plate”), revenire la o simplitate fraternă („Suntem de atîtea secole la fel sub epoletii Soarelui”, uitînd astfel, poate, „nelinistea ce-o rupem zilnic din calendar”, a „trecerii”, desigur. Izobare e dominat de un vitalism tineresc, unul sensibil si delicat, înarmat cu „vise” si „zîmbet” (umor) în confruntarea cu „lumea”, cu bătaia timpului – durată trăită. Apetit de Primăvară, cu aerul ei navigînd „spre goeletele sîngelui” si „odăile” ce „se dădeau înapoi – de lumină învinse”, cu Zori ai „dezbrăcării” de voievodala mantie a noptii „în fata noului Soare”, climat de regalitate a Dragostei, cu „voiajurile” ei în doi, imaginare, către fabulos exotice „geografii” si răsfături fantezist-ludice, la vîrsta primei iubiri, pentru cea cu „ochi albastri, climă temperată si părul culoarea tutunului de calitatea întîi”, nostalgii de ceasuri cînd „între noi”, pe atunci, „nu era decît pielea/ tremurătoare ca un fiord; între sînul tău stîng si pulpa ca o volută,/ căutam cu privirea atentă directia noastră spre Nord” (o altă Dragoste, reluată si în variante ulterioare debutului). Chiar trepidatia grotescă de „oras minune” se poate apoliniza, sub acelasi semn reînfrăgezitor: „Pîinea noastră: «Iubirea»” (Simulacru). Cum tinerească e si „lumina” din Atelier-ul mansardei, „alergam după lumină ca un smintit”. Livrescul? Mai curînd „cearcănul cărtii” – si el prag de „zbor” fantezist. Cărtile sînt văzute cu o ironie tandră, dar nu mai putin ironie: „Eroinele ne sărutau violent la pagina nouăzeci […]/ Închideam cartea, lăsam dragostea-n raft/ Si-apoi nu mai credeam despre nimeni nimic” (Literatură). Nu-i lipsea autorului, încă de la debut, constiinta lucidă a conventiei literare. O stia „adunînd”, cum scrie, „orasul pe hîrtie” si „transformîndu-i” oamenii „în semne de întrebare”, ca tot el să destrame iluzia (Destăinuire). Izobare-le lui Mircea Popovici replicau, constient fantezist, „învîrtirii” ideii „într-un cerc de zăbrele”, punînd în comunicare, „sinuos ca liana”, acel „joc nebunesc de-a împunge atlasul cu acul” (sigur, „exotismul” evadărilor-„salturi” în imaginar) cu o metaforică „hartă”, de altfel a „sîngelui circulînd cu o presiune constantă”, cum mărturiseste (autoreflexiv si metatextual) poemul titular (Izobare), de final, al volumului din 1946.

Revista indexata EBSCO