Nov 29, 2013

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Proza lui Spiridon Vangheli

tn_Holban IoanPusă în relaţie directă cu opera lui Ion Creangă, literatura lui Spiridon Vangheli este foarte puţin cunos­cută în spaţiul cultural românesc; deşi Spiridon Vangheli e un alt Creangă, de azi, iar Nică din Humuleşti îşi va fi descoperit fratele de peste veac în Guguţă din satul Trei Iezi, cititorului român – celui de manuale şcolare, dar şi celui pasionat de vaste construcţii epice –, opera literară a lui Spiridon Vangheli rămîne încă o lume de cucerit. În fond, preluînd termenii lui G. Călinescu, după care Creangă po­vesteşte, în Amintiri din copilărie, „istoria copilului universal”, Gu­guţă al lui Spiridon Vangheli, din satul românesc tradiţional, arhaic, purcede în „aventurile” sale la o explorare a lumii în ceea ce are ea structural, adînc, semnificativ; şi Creangă, şi Spiridon Vangheli nu scriu „literatură pentru copii” (un concept vag, confuz, trasînd o frontieră artificială): ei sînt în literatură pur şi simplu, răspund nevoii de poveste, dimensiune esenţială a omului de azi, cum o definea Mircea Eliade, încă din Aspecte ale mitului, urmărind nu atît întîmplările, cît omul, fiinţa interioară, în ordinea unor valori ale lumii ţărăneşti, ale lumii largi, în fapt. Sub căciula lui Guguţă şi sub cuşma lui Nică, plecat la urat într-o iarnă bogată, se adună realul ca pe o altă Arcă a lui Noe:  cei care caută şi îşi asumă lumea, o salvează, ne învaţă protagoniştii întîmplărilor din Humuleşti şi Trei Iezi. Între cei doi există, însă, o deosebire care ţine de lumea care îi receptea­ză: la Chişinău, Guguţă e o instituţie, un brand (el dă numele unei Edituri şi al unui Teatru), cum,  în Norvegia, de exemplu, un alt personaj literar a creat o regiune: Peer Gynt al lui Ibsen e, azi, Ţara lui Peer Gynt, cu munţi, văi, păşuni, oraşe, sate, hoteluri, gări, o în­treagă industrie. La Iaşi şi la Humuleşti, Nică al lui Ştefan a Petrei e încă reper într-un muzeu: Guguţă e „de azi”, (şi) un produs al marketing-ului, Nică e de altădată.

Ştrengaria, Pantalonia – ţara năs­truşnicilor, Tatăl lui Guguţă cînd era mic. Copii în cătuşele Siberiei, Isprăvile lui Guguţă, Împărăţia lui Ciuboţel, Băieţelul din Coliba Al­bastră, În Ţara fluturilor, Soarele, Columb în Australia, Guguţă – că­pitan de corabie, Ghiocica sînt cărţi care au făcut înconjurul lumii, cum se spune, adunînd milioane de cititori de peste tot. Astfel, pe un traseu, de care dă seamă, de pildă, o biobibliografie precum Spiridon Vangheli şi universul senin al copilăriei, din Italia, Biatrice Ma­simi; „Spiridon Vangheli a venit în literatura pentru copii cu o vi­ziune nouă”; din Germania, Otfrid Proisier: „Am citit cu mult interes povestirile despre Guguţă, acest mic român cu suflet mare. Îmi plac subiectele nuvelelor cu iz românesc şi felul de a povesti al autorului – o limbă simplă, dar plastică şi bogată în culori”; din SUA, Trina Shart Human: „Pentru Guguţă am o dragoste aparte”; din Cehia, Iaroslava Slucova: „Prin isprăvile sale, Guguţă a devenit popular în Cehia, cartea fiind reeditată”; din Japonia, Saiaca Maţuia: „Cînd l-am întîlnit pe Guguţă, am rămas uluită: povestirile astea se deosebeau de tot ce-am citit mai înainte… Am tradus imediat cartea în limba japoneză şi am citit-o mai întîi fiicelor mele. Ele l-au îndrăgit pe Guguţă ca pe un frăţior…”; din Finlanda, Ulla-Liisa Meine: „Guguţă e un veritabil român prin viziunea, gîndurile şi sentimentele sale. În el, totodată, se regăsesc copiii de pe tot globul. Naţionalul şi universalul se împletesc de minune în această fermecătoare carte, care nu mai e a lui Vangheli, ci a literaturii universale”; din Rusia, Stanislav Rassadin: „Spiridon Vangheli, cînd scrie, se preface în copil, dar căr­ţile sale sînt pentru toate vîrstele”; din  Elveţia, Francis Gurry: „Autor celebru de cărţi pentru copii, recunoscut şi tradus în toată lumea, Spiridon Vangheli este distins cu Medalia de Aur pentru Creati­vitate”; din Bulgaria, Gela Gheorghieva: „Talentul poetic luminos al lui Spiridon Vangheli a creat un nou erou. El are, fără îndoială, şansa să fie inclus, ca şi Guguţă, în familia eroilor îndrăgiţi de co­pii”; din Republica Moldova. Mihai Cimpoi;  „Adulţii trec în proza scriitorului printr-un purgatoriu al copilăriei. Isteţimea lui Guguţă şi Ciuboţel îi readuce în sfera candorilor şi a purităţii dintîi”; din România, Eugen Simion: „Prozatorul are fantezie, are o limbă fru­moasă şi umor de bună calitate. Spiridon Vangheli e un scriitor din familia lui Ion Creangă, ivit prin părţile Bălţilor, acolo unde miturile vechii lumi rurale luptă cu tragediile unei istorii sălbatice”.

„Soarele, cu ochiul roşu, cobora du­pă Dealul Nemţilor, da eu, cînd vedeam că mama ia doniţa, hai din ur­ma ei cu o cană mare în mînă. Aşa mă apuca seara: «tjj! tjj!» sărea laptele cînd în doniţă, cînd în cana mea, pînă se umplea ochi. Era cald încă, numai spumă, şi eu duceam repede cana la gură”; „Mînca ma­ma te miri ce, ca o pasăre, nici să doarmă n-am văzut-o vreodată. Cînd punea capul pe pernă, noi demult eram în Ţara lui Moş Ene şi ea adormea bucuroasă că ne-a împlinit poftele. Tata se culca afa­ră, în căruţa cu iarbă, cîinii îşi căutau culcuşuri, iar luna, parcă sătulă şi ea, se ridica alene în cer, dar nu-şi lua ochiul de la satul nostru”. Cine vorbeşte aici, în Tatăl lui Guguţă cînd era mic? Guguţă sau autorul însuşi? În fond, Titirică şi Singurel din Ştrengaria, piticii năstruşnici din Pantalonia – ţara năstruşnicilor, Ciuboţel din Împărăţie, băieţelul din Coliba Albastră, Guguţă cu isprăvile şi tatăl său pe cînd era mic re-prezintă fiinţa interioară a naratorului însuşi: ei cresc din şi se întorc în conştiinţa artisti­că a celui care i-a creat; Spiridon Vangheli, ca şi Creangă în alt veac, descoperă în modalitatea narativă a povestirii la persoana întîi şi în stilul specific „literaturii personale” un mijloc de a-şi exprima lăuntrul; experienţa omului şi personalitatea artistului se întîlnesc în actul scrisului. Preferinţa pentru eu nu înseamnă numai o întoarcere la sine, o ancorare în subiectivitate, ci şi o experienţă dificilă a unui raport cu sine trăit ca distanţă, raport care simbolizează această semi-omonimie subtextuală a eroilor, naratoru­lui şi autorului din Isprăvile lui Guguţă, Tatăl lui Guguţă cînd era mic, Ştrengaria. Pantalonia – ţara năstruşnicilor, Împărăţia lui Ciuboţel, Băieţelul din Coliba Albastră. Ritmurile existenţei naratorului şi eroului constituie tema centrală a cărţilor lui Spiridon Vangheli, iar punctul final al demersului său este eul, adică – scria Louis Lavelle în Les puissances du moi – „fiinţa care se face şi ca­re constă tocmai în această relaţie mobilă şi vie dintre o natură de unde provine, care îi furnizează toate resursele de care dispune şi a cărei bogăţie nu o va epuiza niciodată, şi un act de libertate şi de raţiune prin care îşi asumă o anumită responsabilitate”. Darul pe care ni-l fac frumoasele cărţi ale lui Spiridon Vangheli (ilustraţii­le mereu bogate sînt o încîntare!) îl constituie tocmai autorul lor care, pe măsură ce îşi scrie povestirile, îşi creează propriul eu. Trecutul, vizat de efortul cognitiv al eului este reconstituit pe do­uă căi: una pe care o parcurge naratorul şi cealaltă, aparţinînd eroilor Guguţă, Titirică, Singurel, Ciuboţel… Din perspectivă estetică, cele două componente nu pot fi separate, întrucît experienţa furniza­tă de erou este obiect al reflecţiei şi condiţie a verificării gîndirii naratorului, iar gîndirea constituie un rezultat al interpretării experienţei directe din spaţiul amintirii. Întîlnirea şi confrun­tarea celor două modalităţi de reconstituire a trecutului stau sub semnul figurii cunoscute în retorică sub denumirea de hipotipoză, pe care Pierre Fontanier, fondatorul retoricii moderne, o defineşte astfel: „Hipotipoza zugrăveşte lucrurile într-un mod atît de viu şi de energic, încît ni le expune, într-un fel, privirii şi face dintr-o po­vestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scenă ani­mată”. Hipotipoza uneşte cele două voci care organizează discursul narativ astfel încît autorul nu suprapune două stadii cronologice şi afective separate; nu este un prezent care vorbeşte despre trecut, ci un trecut care vorbeşte în prezent. Naratorul e pasivitate, plon­jare în trecut. Eroii sînt activitate, eveniment. Hipotipoza pune în legătură aceşti doi „actanţi”, asigură trecerea de la un nivel la altul şi reprezintă, într-o experienţă totală, coerenţa universului psihic, proiecţie el însuşi a universului social.

Pentru Tudor Olteanu, „ruralitatea, ca spaţiu de emisie al povestirii, face să se întîlnească realitatea basmului şi contemporaneitatea post-mitică, dezgolind romantizarea”. Ruralismul crea, altădată, sămănătorismul şi, în a doua jumătate a se­colului trecut, dezvolta, pe o proiecţie idilică, specifică realismu­lui socialist, ceea ce s-a numit „neo-sămănătorism”. Perspectiva lui Spiridon Vangheli din Isprăvile lui Guguţă ori Pantalonia – ţara năstruşnicilor produce o mutaţie substanţială; pentru scriitorul din Trei Iezi, satul, matricea sa fizică şi spirituală, reprezintă ca­drul re-cunoaşterii sinelui, un continuum geografic şi cultural, re­constituit în toată autenticitatea sa, în care Titirică, Singurel, Ciuboţel şi Guguţă îşi construiesc personalitatea şi filtrul de percepere a lumii. Perspectiva narativă care creşte din această dorinţă de a se retrăi în timpul şi spaţiul rememorat, caracteristică autorului lui Guguţă, se afirmă astfel ca un joc perpetuu între viziunea eroului „de la faţa locului” şi aceea a naratorului în instanţa memo­riei. Prin convergenţa acestor două moduri de povestire şi prezenta­re a vieţii, Spiridon Vangheli oferă o imagine a sinelui, a fiinţei în toată complexitatea şi istoria sa. Recrearea sinelui prin intermediul celor două coduri, aparţinînd naratorului şi eroului, îl apro­pie pe scriitorul român de experienţele lui Marcel Proust şi André

Gide. Într-o scrisoare din 7 februarie 1914, Proust mărturisea intenţia unei reconstituiri autentice, verosimile, a evoluţiei unei gîndiri pe care „n-am vrut să o analizez la modul abstract, ci să o re­creez, să o fac să trăiască”: proiectul lui Gide era de a reface o imagine a sinelui cu ajutorul celor mai diverse texte, fapt care 1-a făcut pe Philippe Lejeune să vorbească despre un „spaţiu autobiografic” gidian. Comună lui Proust, Gide, Creangă şi, iată, Spiridon Vangheli este dorinţa recunoaşterii de sine convertită într-un proiect literar; orientarea naratorului spre el însuşi determină apariţia unei funcţii omologe celei pe care Roman Jakobson o numeşte „funcţie emotivă”, iar Gérard Genette, „funcţie de atestare”: ea dezvăluie participarea naratorului la evenimentele pe care le povesteşte, dar şi raportul afectiv, moral şi intelectual al celui care povesteşte cu universul recreat.

Statutul personajului din cărţile lui Spiridon Vangheli este acela al punerii în situaţie a individului în funcţie de o textură a civilizaţiei; dinamicul ce caracterizează căuta­rea sensului într-o manieră progresivă, prin acumulări succesive de fapte, se opune staticului care defineşte enunţarea unui sens prin in­termediul unui portret realist, în tradiţia prozei clasice. Astfel, eroul lui Spiridon Vangheli, privit de narator ca obiect al naraţiunii, face parte din universul recreat şi se constituie prin raportare la acesta, iar ca agent al naraţiunii, organizează secvenţele cărţilor şi defineşte celelalte personaje prin raportare la sine; eroul, obiect şi agent al naraţiunii, se re-descoperă în narator, subiectul ultim al li­teraturii lui Spiridon Vangheli. Pendularea neîntreruptă între viziu­nea eroului şi aceea a naratorului este o mişcare de la particular la universal, de la sine la sinele mai profund. Naratorul nu numai că ştie mai mult decît personajul cărţii, el ştie în absolut, el cunoaşte Ade­vărul, pe care eroul îl află în chip progresiv. Autorul, naratorul şi personajul literaturii lui Spiridon Vangheli se întîlnesc în acest eu care îşi pierde consistenţa materială, nu mai trimite la o persoană, ci devine o metaforă a fiinţei interioare; eul artistic al prozatorului se apropie, astfel, prin chiar demersul său, de eul liric eminescian.

„Cînd mă uitam în oglindă, parcă nu eram chiar urît, dar de mă întîlneam cu Oltiţa, scăpam amîndoi ochii în pămînt şi eram mut ca ciutura fîntînii”; „Cîte un nasture alb pe ici-acolo era tot ce a rămas din cojocul iernii, dar nu mai aveam răbdare. Pîndim cînd nu e mama acasă şi o tulim pe poartă”; „Acum să-mi fi dat mama soarele de pe cer, că nu rămâneam pe noapte acasă; la coliba din Sărături, acolo îmi curgea mucul”; „Tata ne făcea scrînciob, cînd a ve­nit mama tot o fugă din sat: – Ruşii bombardează Bălţii, Ştefane. Ce facem? – Donuţ, ajută-mă, a scos tata caii din grajd. Îi înhămăm şi el se duce după pălărie, da mama nu mai rabdă, se azvîrle în căruţă. N-o mai văzusem aşa: cu hăţurile în mîini, sta în picioare şi mîna caii, nici nu auzeam ce striga tata în urma noastră”; „Cine eram eu? Ia, acolo, un băieţaş zgribulit, cu o cuşmă ţuguiată, într-un paltonaş subţire cu un singur nasture şi cu un sac de merinde în spate, gol-goluţ, iar în picioare nişte ciubote mari, cu carîmbii roşii şi gurguie, măcar fă săniuţă din ele. Erau ciubotele tatei în care a fost mire hăt pe vre­mea lui Papură-Vodă”. Repetarea acestor momente, purtătoare ale pactu­lui autobiografic, trimite la o conştiinţă fascinată, pierdută în lumea contemplată: copilăria. Eul autobiografic se apropie, încă o dată, de cel liric în acest discurs totalizator care împleteşte şi acordă sens suitei de închideri şi deschideri din care este format nucleul de evenimente al fiecărui capitol din carte şi al cărţilor în ansam­blul lor. Dincolo de funcţiile acestor secvenţe în cadrul complexului narativ, frecvenţa mare a fragmentelor de acest tip, mai ales, în Tatăl lui Guguţă cînd era mic, arată o anumită preferinţă a scriitorului pentru întrebuinţarea imperfectului; pe acest teren, al semnificaţiei particulare pe care o generează utilizarea acestei forme temporale a verbului, Spiridon Vangheli se întîlneşte, iarăşi, cu Ion Creangă şi Marcel Proust: „Mărturisesc, scria acesta, că o anume utilizare a im­perfectului indicativului – a acestui timp crud care ne prezintă via­ţa ca pe ceva efemer, trecător, care, în momentul în care trasează acţiunile noastre, le şi loveşte cu iluzia, le cufundă în trecut fără a ne lăsa, ca perfectul, consolarea pe care o oferă activitatea împlinită – a rămas pentru mine o sursă inepuizabilă de misterioase tristeţi”. Fără a depăşi graniţele unei filosofii a eve­nimentului, care îl defineşte pe Spiridon Vangheli, dar şi pe Creangă, aceste secvenţe, organizate prin imperfect, introduc o notă de tris­teţe, de melancolie, pe care o presupune, în fapt, chiar demersul au­torului; aceste matrici narative conturează spaţiul fluxului de conştiinţă, parte integrantă a trunchiului structural al literaturii lui Spiridon Vangheli.

Revista indexata EBSCO