Nov 29, 2013

Posted by in Varia

Iulian Costache – Contemporanul nostru – contemporanii noştri

des3Pe profesorul Vasile Fanache l-am întîlnit o singură dată, în vara lui 2012. A fost însă genul de întîlnire pe care ţi-o doreşti mereu repetată, tocmai pentru a ieşi din spectrul întîlnirilor datorate întîmplării. A fost o întîlnire presărată cu gesturi calde şi atitudini hotărîte, într-o atmosferă simplificată, lipsită de protocoale inutile. Descoperind, aşa cum mă puteam aştepta din frecventarea cărţilor semnate, un profesor de o distincţie specială, am şi plănuit întîlniri ulterioare. Îmi dau seama, cu atît mai mult azi, cît de fragile pot deveni planurile care nu se materializează imediat. Inutil să adaug că a fost o întîlnire care, acum îmi dau seama, nu ai cum să o uiţi. Profesorul făcea parte din galeria aureolată a cărturarilor, pentru care deopotrivă viaţa, dar şi profesia are rînduieli.

Era în vara lui 2012, după ce se desfăşuraseră în satul de naştere al lui I.L. Caragiale, dar şi la Tîrgovişte, capitala de judeţ, mai multe manifestări puse sub semnul centenarului dramaturgului. Avusese loc inclusiv un simpozion universitar, la care au fost prezenţi participanţi din şase centre universitare. Imposibilitatea profesorului Fanache de a fi prezent la acel simpozion, în iunie, ne-a lăsat un gust de neîmplinire, iar numele său a fost intens evocat în zilele respective. Şi asta din motive înmulţite: reputaţia studiului despre Caragiale (ajuns la a IV-a ediţie!) făcea inevitabilă referirea la profesorul Fanache, adăugîndu-se însă şi un motiv sensibil, sesizabil doar cunoscătorilor. Profesorul Fanache era de loc din Ghirdoveni, sat de centru al comunei I.L. Caragiale. La fel cum Caragiale, la vremea sa, disimulase apartenenţa la spaţiul „Haimanalelor” (în fapt, unul din cele trei sate ale comunei), profesorul a ţinut parcă să eufemizeze motivul conjunctural pe care se întemeiase, probabil, interesul liminar pentru lumea operei lui Caragiale Ca atare, biografia profesorului a marcat întotdeauna drept loc al naşterii numele satului de centru, Ghirdoveni, şi nu al comunei, actuală I.L. Caragiale. Oricum, profesorul nu era dintre cei care ar fi cedat la astfel de argumente contextuale. Era dintre aceia pentru care bătăliile cu semnificaţiile literaturii se ducea pe termen lung şi foarte lung, iar regula de aur era a de-contextualizării, a căutării sensului ce nu depindea de „buletinul meteorologic”.

Cu toţii regretaserăm imposibilitatea profesorului de a veni la simpozionul dedicat lui Caragiale, în iunie, însă cei mai mulţi universitari aflaseră abia odată ajunşi la faţa locului că şi exegetul clujean al lui Caragiale se născuse în aceeaşi comună. Au fost împărţite cărţi ale profesorului Fanache, de către oficialităţile locale, dar surpriza nu îşi consumase încă efectul. Vorbeam în satul lui Caragiale la centenarul dramaturgului, dar lipsea caragiologul pornit din aceeaşi constelaţie locală. Nu e puţin lucru ca în urma naşterii unui mare autor, aceeaşi (totuşi, restrînsă!) comunitate să ofere şi un important hermeneut al operei scriitorului. Această şansă, ce îmbogăţeşte cu adevărat un patrimoniu imaginativ, recurgînd la resursele endogame de creativitate, nu e la îndemîna oricărei comunităţi. Prin urmare, absenţa criticului de la  exerciţiul de rememorare a istoriei unei comunităţi prin raportare la eroul său civilizator („Dacă nu erai matale/ Româneam tot… Haimanale!”) echivala cu o neîmplinire. Una peste alta, fusese făcută promisiunea că ne vom întîlni şi că vom vedea cum vom putea răscumpăra acea „lacună”.

Aşa s-a făcut că, spre toamna aceluiaşi an, am primit un telefon din partea doamnei profesoare Tamara Năstase, rudă apropiată a criticului, care mă înştiinţa că domnul profesor avea să fie pentru cîteva zile la Ghirdoveni. Doamna Tamara, acum pensionară, fusese profesoară de română o viaţă întreagă în satul lui Caragiale, unde împreună cu doamna Maria Câmpeanu, şi-au dedicat, ca profesoare, toate puterile ridicării comunei respective. Mai trebuie, oare, să adăugăm că însuşi primarul comunei, Adrian Năstase (o omonimie demnă de satul dramaturgului!), fusese elevul doamnei profesoare Tamara Năstase? Mai mult, cînd ne-a văzut prima dată, doamna profesoară ne-a întîmpinat cu zîmbetul pe buze: „da, presupun că v-a trimis domnul primar la mine să vorbim despre satul lui Caragiale şi, aşa, aţi ajuns la mătuşa Tamara”. Pentru oricine trăieşte în intoxicaţia mediatică ale cărei victime inevitabile sîntem oricum cu toţii, o atare onomastică sună foarte cunoscut şi, desigur, insinuant. Ai crede că dramaturgul scrie în continuare: istoria localităţii de naştere, altădată desconsiderată, o istorie presus hazlie. Oamenii însă, la faţa locului, arată altceva: profesoarele Năstase şi Câmpeanu ne-au uimit, pentru că ele însele fuseseră de faţă, ca şcolăriţe, la sărbătorirea centenarului naşterii lui Caragiale, din 1952. Îşi aduceau aminte de o delegaţie a Uniunii Scriitorilor, în frunte cu Mihail Sadoveanu, şi de o delegaţie din China. La vederea unor fotografii identificate de noi în presa de epocă, doamnele profesoare au adăugat propriile comentarii, identificînd chiar şi chipurile unor săteni sau facînd presupuneri în legătură cu actualii descendenţi ai celor din fotografii.

Inutil să mai spun cît de mult am regretat absenţa profesorului Fanache, cu atît mai mult cu cît, în zilele acelea din iunie, dincolo de simpozionul academic, am avut ca invitaţi speciali pe maestrul Aurelian Octav Popa şi, de asemenea, un sextet de violoncele sub coordonarea maestrului Marin Cazacu. Desigur, toate acestea pentru că muzica bună nu putea lipsi, la centenar, din „casa lui Caragiale”. Multe lucruri cu aspect senzaţional s-au întîmplat în acele zile în satul lui Caragiale, dar nu e locul să fie evocate aici. Menţionarea lor nu are decît rostul de a explica de ce regretul că nu l-am întîlnit cu acea ocazie pe profesorul clujean era perfect întemeiat.

Aşa că am reacţionat repede la telefonul primit din partea doamnei profesoare Tamara Năstase şi am ajuns la Ghirdoveni, unde l-am întlnit pe profesor, în casa familiei Năstăsescu, nişte oameni discreţi, dar de mare ispravă, care aveau un gazon ireproşabil şi o curte plină de flori. Aflasem de la gazde că profesorul avea o suferinţă legată de picioare, dar atitudinea seniorială a acestuia nu a lăsat nici un semn în acest sens în conversaţia noastră. Am stat de vorbă în umbra terasei din curte, la o cupă cu îngheţată, iar profesorul povestea cu vorbe foarte precise, scutite de emfază, ce a însemnat bătălia pentru o interpretare care să schimbe ceva în percepţia operei unui clasic. Era un om cu un discernămînt extrem de precis. Nu se entuziasma uşor. A povestit despre lumea universitară şi culturală a Clujului, despre anii lectoratului de la Paris şi contactele cu exilul românesc, despre anii din cercetare, dar toate poveştile erau extrem de sobre şi lipsite de orice afectare. Era un om care căutase în cărţile sale mize mari. Dacă nu poţi schimba ceva în înţelegerea unui autor, a unei teme, mai bine nu te apuci să scrii. Nu făcea concesii de apreciere numelor intens vehiculate în mediile academice sau publice, fie aceştia din rîndul celor deja consacraţi sau dintre cei „tineri”. Era însă mereu atent la ce era nou. Aprecia mai curînd munca sistematică, cinstită şi precizia diagnosticului cultural. Era un om care avea rigoare şi pretenţii. În primul rînd de la sine, dar în chip evident, cu o eleganţă inechivocă, şi de la ceilalţi. Era un om în prezenţa căruia simţeai că viaţa şi profesia au rosturi peste care nu se poate trece. Am povestit şi despre profesorii care, la Bucureşti, ne-au obişnuit să luăm în serios ceea ce facem, precum şi despre universitarii clujeni pe care i-am întîlnit în timpul studenţiei, de la Ioana şi Liviu Petrescu, Ion Pop sau Mircea Borcilă, la mai tinerii noştri colegi de generaţie.

Dincolo de toate, rămînea o singură tristeţe, care încearcă destinele tuturor centrelor universitare: aplicarea tale quale a sistemului Bolognia în materie de pensionare a retezat practic unei generaţii întregi şansa generozităţii. În cultură nu există instituţia pensiei, iar generozitatea are sens cînd oamenii au ce oferi, adică în plină maturitate. Or, neşansa mai cu seamă a studenţilor din ciclul  scurt de 3 ani de a nu-i putea cunoaşte pe acesti seniori ai universităţii, cu care se pot întîlni totuşi, cîteodată, în holul facultăţii riscă să îi facă să creadă că sînt contemporani doar cu numele de fotbalişti care se vehiculează la televizor.

Am plănuit să ne reîntîlnim şi să punem la cale alte uneltiri culturale, legate de Caragiale sau de mizele unei ştafete universitare. Nici nu gîndeam cît de fragile sînt întîlnirile care nu se materializează curînd. Vestea plecării profesorului mi-a acutizat un sentiment de vinovăţie: adesea gîndim şi programăm proiecte ca şi cînd am avea tot timpul în faţă, uitînd că, de fapt, singura resursă care nu poate fi înmulţită este exact timpul.

Aflat eu însumi într-un fel de mic exil berlinez, mă gîndesc şi acum cu melancolie la întîlnirea cu profesorul Fanache din comuna lui Caragiale, ce avea să rămînă în unicitatea ei extrem de puternică. Am aflat cu tristeţe şi nu de la televizor sau din presă!, despre plecarea profesorului Vasile Fanache, ci de la un confrate de arme, de la mai tînărul nostru coleg Adrian Tudurachi. Am răsfoit şi eu presa pe internet, doar – doar voi găsi o infirmare a veştii triste ce o primisem: toată presa vorbea cu tristeţe despre ceea ce pierduse România – un meci de fotbal. Doar cîteva semnale izolate anunţau pierderea profesorului Fanache. Cine sînt, aşadar, contemporanii care ne fac să cîştigăm chiar şi cînd (îi) pierdem? Asta ca să nu mai vorbim de contemporanii cu care pierdem, chiar şi cînd ni se pare că am cîştigat ceva, eventual vreo calificare iluzorie.

În patria literelor române, profesorul Vasile Fanache rămîne în continuare, prin distincţia şi modelul său de eleganţă în plină austeritate, contemporanul nostru, pentru toţi cei care l-au întîlnit sau doar i-au citit cărţile.

Tot astfel, la liturghisirea literelor române, acolo unde se întîlnesc, zice-se, cei de faţă cu cei mai înainte plecaţi, profesorul va fi, desigur, din nou în obştea celor ce se îngrijesc de soarta literelor.

Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Revista indexata EBSCO