Jun 27, 2013

Posted by in Ex libris

Octavian Soviany – O cronică de război

Putini autori se mai încumetă astăzi să abordeze formula pretentioasă a romanului istoric; într-o epocă în care se cultivă mai ales proza autobiografistă ce oscilează între pagina de memorial sau jurnal si romanul de fictiune, iată însă că Ion V. Strătescu (cu Marsul orb, Casa Editorială Odeon, 2012) ne oferă o solidă reconstituire a cîtorva secvente din timpul Primului Război Mondial, care se deschide cu dezastrul militar de la Turtucaia si se sfîrseste odată cu formarea guvernului Marghiloman. Total lipsit de efuziuni patriotarde si de partipri-uri, cu o răbdare si o acribie de veritabil documentarist, autorul va reconstitui astfel tabloul unei perioade istorice complexe, incomplet cunoscute, punînd capăt prejudecătii că toti oamenii politici ai epocii considerau că România trebuie să intre în război de partea Antantei, ignorînd pericolul rusesc care ameninta gurile Dunării. „Din acest război – afirmă astfel în paginile romanului P. P. Carp într-un consiliu de coroană, înfruntîndu-l pe regele Ferdinand – va iesi învingătoare sau hegemonia germană sau cea rusească. Hegemonia germană înseamnă pentru noi mîntuirea, cea rusească sfîrsitul, fiindcă vom sta în drumul Rusiei spre Constantinopol. Iată de ce nu putem, oricum ar fi si în orice împrejurări, să fim decît împotriva rusilor”.

Cu aceeasi luciditate, P. P. Carp va analiza si pozitia geo-politică a României, cu totul improprie, în opinia sa, pentru a purta un război împotriva Germaniei: „Declarînd război Austro-Ungariei, România s-a trezit în război si cu Germania. Or cu Germania nu te pui, fiindcă e o fortă economică si militară de temut a Europei. Pe cînd noi, ce sîntem? O tară mică, dezorganizată si coruptă, fără sprijinitori puternici în vecinătate, înconjurată de dusmanii traditionali: Rusia, Turcia, Ungaria, Bulgaria… Cît despre Franta, sora noastră cea bună, să nu uităm! E prea departe de noi… E un fel de fata morgana…”.

La rîndul său, Alexandru Marghiloman va medita asupra calitătilor si imperfectiunilor ostasului român, ajungînd la concluzia că acestea nu se potrivesc cu conditiile unui război ofensiv. În opinia sa, „românul nu luptă niciodată cu adevărat. Nu pune nici un pic de cruzime în meseria asta de ostas. N-are pasiunea devastatoare a altor neamuri. Războiul lui preferat este războiul de apărare… În vremuri de restriste, românul invocă toti dumnezeii cunoscuti, apoi încalecă vitejeste pe bidiviul lui îndopat cu jar si se retrage pe un aliniament mai sigur, după ce a avut grijă să otrăvească fîntînile si să pîrjolească holdele”.

În conformitate cu aceste premonitii, participarea României la război se va solda cu un dezastru de proportii: înfrîngerea de la Turtucaia, pusă pe seama incompetentei generalilor Aslan si Teodorescu, ocuparea Bucurestiului de către trupele feldmaresalului Mackensen, fuga la Iasi a regelui si a guvernului, mai bine de jumătate din teritoriul tării cucerit de armatele inamice. Si, plecînd de aici, Ion V. Strătescu va realiza un roman-frescă de factură tolstoiană, în care destinele individuale se resorb într-un mare destin colectiv, astfel încît naratiunea se va desfăsura pe mai multe planuri, iar alături de personalitătile istorice ale epocii autorul va introduce în scenă si oamenii obisnuiti de felul ostasului Gheorghe Columban, un personaj prin intermediul căruia autorul reuseste să evoce lagărele de prizonieri din Bulgaria, transeele frontului sau spitalele militare din Moldova.

În viziunea scriitorului, războiul îsi pierde în mare parte atributele eroice, e (ca si la Camil Petrescu) mai degrabă o luptă oarbă pentru supravietuire, pictată în culori sumbre, de panoramă apocaliptică. Mai numeroase decît scenele de luptă vor fi astfel secventele care înfătisează suferintele provocate de război, cum ar fi bunăoară prezentarea convoaielor de răniti, în care tragicul se amestecă (precum în tablourile de război ale lui Otto Dix) cu grotescul si cu absurdul: „Toti amărîtii din cărute sînt bandajati în fugă, provizoriu, cu superficialitatea ce-i este proprie românului. Unii au pansamente la mîini, altii la picioare, altii la cap precum niste turbane orientale, iar altii la torace si pîntece – acestea sînt mai voluminoase si cu un amestec de rupturi. Toate protejează răni produse de glont sau de schijă. Si pe front, nici un fel de rană nu produce impresie, exceptîndu-le pe cele mortale, cu mari ciuntiri ale corpului. Există si o mentalitate neobisnuită că cel rănit este favorizat fată de camaradul rămas pe front să continue războiul”.

Exodul spre Moldova al refugiatilor din zonele ocupate este prezentat, la rîndul său, nu doar cu un remarcabil simt al scenelor de masă, ci si în imagini terifiante de comedie dantescă: „Nenumărati refugiati de ambele sexe si de toate vîrstele umpleau întreg carosabilul si nu numai. Înaintarea avea ritm de melc. Iar uneori, cînd vreun cal epuizat cădea din picioare, se oprea si vehiculul tras de animal si circulatia. Pentru un observator în miscare (…) tabloul era unul de infern terestru. Dar mult mai expresiv si mai dramatic decît un cîmp de luptă, fiindcă neputinta umană ce precede sfîrsitul întrece sfîrsitul propriu-zis (moartea). Se distingeau de-a valma: orăseni si tărani, femei, copii, bătrîni, bolnavi, chiar si schilozi, în cărute, în trăsuri, pe jos, care înaintau prin frig, mînati din spate de ceva mai înspăimîntător decît moartea”.

Relatiile armatei române precum si ale localnicilor cu trupele rusesti sînt percepute în aceeasi lumină violent demistificatoare: „Impulsionati de mentalitatea lor imperială, rusii puseseră stăpînire pe orase si sate, pe clădirile oficiale si pe cele private mai arătoase, pe toate aprovizionamentele si căile ferate. Invocînd secretul operatiunilor militare, au impus trupelor românesti să se deplaseze numai pe jos si numai pe anumite drumuri si să cantoneze doar în asezări sărăcăcioase. În acea perioadă, toate operatiunile lor militare se reduceau la a jefui si a teroriza populatia civilă, la a dezonora femeile si fetele, la a prădui avutia noastră natională”.

Pe fundalul unei asemenea catastrofe istorice este valorificat mitul politic al Salvatorului, care dobîndeste însă în romanul lui Ion V. Strătescu conotatii specifice, determinate de viziunea scriitorului asupra istoriei. Căci dacă pe de o parte Marsul orb urmează traditia romanului realist, modernitatea lui este dată de perspectiva demistificatoare a autorului, care reduce în permanentă personalitătile de seamă ale istoriei la dimensiunile omului comun si transformă unele pagini ale cărtii în veritabile pagini de comedie politică.

În consecintă, Salvatorul, el însusi, îsi pierde dimensiunile monumentale, devine un om ca oricare altul, pe care întîmplarea (un alt element preluat din gîndirea lui Tolstoi) îl împinge în prim-planul istoriei.

Acest Salvator apare în romanul lui Ion V. Strătescu într-o dublă ipostază: politicianul (controversatul Alexandru Marghiloman) si militarul (tînărul ofiter de stat major Ion Antonescu).

Desi etalează aerul unui lord desprins parcă din paginile unui roman din epoca victoriană, Marghiloman posedă totusi în prea mică măsură datele unei personalităti carismatice, e un politician abil, uneori versatil, însetat de putere, dar lipsit în totalitate de orice tentă eroică.

Antonescu, la rîndul său, e construit la aceeasi scară a omului obisnuit, obsedat de ideea că n-a reusit (în ciuda excelentelor sale calităti militare) să organizeze apărarea Bucurestiului, frămîntat uneori de gînduri anxioase, alteori gustînd, în bratele Olgăi Prezan, plăcerile amorului pămîntesc.

În jurul acestor doi protagonisti ai romanului (cărora li s-ar mai putea adăuga si soldatul Gheorghe Columban) gravitează întreaga viată politică a epocii, cu toti actorii ei mai însemnati, prezentati de autor cîteodată în usoare tente caricaturale, cu atît mai mult cu cît existenta acestora (cu cancanurile sale politice si amoroase) nu constituie, în fond, decît contrapunctul ironic al suferintei si al mizeriei din transee.

Juxtapunerea acestor planuri narative, pe care Ion V. Strătescu o realizează firesc, cu mîna sigură a unui prozator încercat, reuseste să creeze impresia de totalitate, de tablou atotcuprinzător al societătii românesti dintr-o epocă istorică bine determinată. Iar rezultatul este un roman excelent construit, cu personaje memorabile si cu o actiune bine condusă, care ne revelează în persoana autorului un prozator ajuns în faza deplină a maturitătii sale artistice.

Revista indexata EBSCO