Jun 27, 2013

Posted by in Consemnari

Adrian TUDORACHI – Trei argumente pentru statistică în literatura română

Cifrele sînt suspecte în literatură. Se zice uneori cu dispret, cînd analiza poemului devine prea pedantă, că „numeri silabe”. Călinescu făcea umor de pasiunea cu care Lovinescu îsi socotea volumele, cîntărindu-si farmaceutic opera. Cîte kilograme aveti, l-ar fi întrebat doctorul – „în orice caz, mai putine decît numărul cărtilor mele”. Să îti calculezi propria operă e mic-burghez, să o calculezi pe a altora e plictisitor. De altfel, din cîte stiu, în tară nici o institutie nu finantează cercetări literare cantitative. Avem cîteva bibliografii istorice exhaustive, precum si servicii însărcinate cu monitorizarea la zi a productiei de cărti; în principiu, din aceste lungi nomenclatoare s-ar putea scoate cifre însă nimeni nu are interes să o facă. Să ne imaginăm un critic literar care în bilantul pe 2012 ar mentiona, alături de cele mai bune titluri, si statisticile editoriale: ce ar însemna pentru noi vreo două sute de romane si cîteva zeci de volume de poezii? Am avea curajul să considerăm că în ele (nu în cele trei romane geniale propuse pentru toate premiile) se exprimă literatura română? Probabil că nu. Operele singulare rămîn principala reprezentare a raportului nostru cu literatura pentru că ele ne dau siguranta că stim despre ce vorbim si încredere în creativitatea natională. Și, desigur, ele ne hrănesc speranta că într-o zi am putea cîstiga premiul Nobel.

Poate că e bine să ne reamintim că în anii ’70, la apogeul teoretizării literaturii, marile sisteme abstracte s-au sprijinit pe texte individuale. Nu întîmplător microlectura, close reading-ul s-a dezvoltat în paralel cu literatura generală si cu interesul pentru categorial. O operă era de ajuns pentru o teorie. Naratologia s-a construit pe baza unei lecturi din În căutarea timpului pierdut, filosofia poeziei moderne a plecat de la un poem mallarméan si cîteva texte rimbaldiene. De altfel, trimiterile puteau fi anticipate fără greutate, în functie de subiect. Ani de-a rîndul nu a existat reflectie despre roman care să nu se legitimeze prin Faulkner, Joyce sau Flaubert. Teoria s-a sufocat sub capodopere-poncif, autori-cult, titluri-cliseu. Niciodată în istoria modernă a literarului nu s-a dat mai multă autoritate singularitătii: dacă e să vorbim despre cunoasterea literaturii prin opere individuale, nu putem găsi un exemplu si în acelasi timp un avertisment mai bun pentru pericolul absolutizării unicitătii. Pentru că fetisizarea operei singulare si teoria au mers în tandem pînă la capăt – s-au ridicat si s-au prăbusit împreună. Cînd vechii structuralisti s-au convertit la începutul anilor 2000, ei au trecut si de la o gîndire a individualului, la una a cantitătilor. Revenind asupra genericitătii într-unul din eseurile sale tîrzii, Gérard Genette (Des genres et des œuvres, 2002) avea să se intereseze de un nou tip de obiect artistic care, chiar si atunci cînd se realizează ca fapt particular, poartă amprenta seriei. E catedrala (ai văzut-o pe una, le-ai văzut pe toate), romanul politist, serialul tv etc.. Fulgarinul lui Colombo, pijamaua cu care Jean Gabin apare în fiecare film ori profilarea ludică a figurii lui Hitchcock la începutul peliculelor lui nu se pot atribui unei singure opere. Emotia pe care o implică presupune perceptia condensată a unei repetitii: plăcerea vine din raportul privilegiat, de „cunoscător”, cu numărul mare din spatele exemplarului individual. Expresiile numerice au devenit parte a relatiei estetice. Cu riscul de a simplifica, as spune că deplasarea reflectiei contemporane dinspre efortul teoretizant spre întelegerea dimensiunii practice a faptului artistic nu numai că a diminuat rolul obiectului individual dar ne-a si făcut tot mai atenti la multitudine: experienta a impus calcularea prezentelor plurale.

Nu ar trebui să ignorăm această lectie a istoriei recente. Nici operele singulare nu sînt atît de benefice pe cît vrem să credem, nici statisticile – atît de inutile pe cît ne temem. Ne folosim de numere ca să ne orientăm în viată, ca să ne să ne facem reprezentări despre realitătile umane si sociale. De ce ne-am feri de ele în literatură?

Și acesta e primul meu argument. În sensul cel mai elementar cu putintă, o statistică e semn al stării de fapt. Exact în acelasi fel în care functionează în demografie, în determinarea analfabetismului sau a bunăstării sociale, ea e necesară ca discurs al realitătii, ca să stim ce „avem” în literatură. Cîtă poezie si cîtă proză, cît consum si cîtă avangardă, cîtă emotie si cîtă ratiune. Să nu ne lăsăm înselati de efervescenta dezbaterilor si de cantitatea enormă a publicisticii literare, strategiile de circumscriere a realitătii sînt putine. Dacă după 1989 a existat o ofensivă critică pe scară largă de lichidare a credintelor si miturilor literare, ea nu a fost compensată de o initiativă egal de bogată de cunoastere a situatiei de fapt: stim cum să demontăm minciunile, nu cum să aflăm adevărul. Singurul nostru proiect national, cel arhivistic, de restituire a documentelor si surselor primare, nu numai că nu acoperă toate faptele literare dar ne si impune o stare de spirit resentimentară, ne învată să anchetăm realitatea literară ca niste procurori. În rest, sărăcie. Am în minte o întrebare care s-a pus insistent în ultimii ani si s-a reluat cu ocazia uneia cărti recente a lui Bogdan Suceavă (Noaptea cînd cineva a murit pentru tine, 2011), dacă avem sau nu un roman al revolutiei. Cazul mi s-a părut simptomatic pentru că o întrebare care prin natura ei solicita un răspuns „economic” a fost sistematic rezolvată „politic”. Deci, avem sau nu avem? În nici un alt domeniu, ce „avem” nu ar fi sunat echivoc: în literatură, în loc să se ofere cifre, să ni se spună „cît si cînd”, s-a vorbit despre absenta romanelor veritabile, memorabile, valoroase. Cînd cineva întreabă cîti alegători sînt în tară nu se asteaptă să i se răspundă că abia cîteva sute de mii stiu să voteze. Un străin interesat de literatura schimbării din 1989 în fostele statele comuniste nu ar vrea să afle nici de absenta romanului „mare”, nici de motivele ei, ci doar dacă metabolizarea evenimentului s-a derulat diferit în timp, cantităti si spectru semantic la noi decît la altii. Adică o realitate.

De aici, al doilea argument: statistica merge bine la export. Nu e vorba desigur să vindem peste hotare cifre în loc de cărti, ci de ceea ce ajungem să întelegem si să explicăm prin ele. În ultimii douăzeci de ani, explozia cercetărilor transnationale au făcut din literatura română o prezentă obisnuită în bibliografia occidentală. Romantismul, problema nationalismului literar, istoria avangardelor sau a literaturilor comuniste, marele proiect al literaturii mondiale solicită constant informatii despre cultura română, asa cum cer despre cea poloneză sau maghiară. Doctoranzi străini ne citesc textele, compendiile, studiile – însă să fim constienti că în toate aceste fictiuni globale noi sîntem convocati în virtutea unor strategii cantitative. E o problemă de comunicare la mijloc: noi livrăm o istorie literară bazată pe personalităti accentuate si pe relieful unor gesturi „originale”, ei citesc serii. Literatura română nu e chemată să îsi expună inventiile. „Personalitatea” culturii noastre devine lizibilă prin ceea ce împrumutăm, folosim si prin frecventa cu care o facem, altfel spus, prin mărimi vizibile statistic. Pentru literatură, „a vorbi limba de la Bruxelles” înseamnă o capacitate de alcătuire si caracterizare a unor figuri seriale. Se zice că o literatură nu trece în traducere decît însotită de interpretare, descifrată printr-o idee – ar trebui adăugat că e vorba de ideea unui gen, de elaborarea unei identităti numerice. Nu exceptiile se traduc, ci seriile exceptionale.

În sfîrsit, statisticile sînt un seismograf cu multiple intrări. Cifrele etalează pe un plan unic, fără accente valorice ori etice, toate fortele care impresionează constiinta (si sensibilitatea) socială a unei epoci. Ca mediu sensibil, functionează asemeni unei fotografii a emotiei publice, înregistrînd indiferent, cu o dispersie egală de lumini si umbre. E desigur o neutralizare – o nivelare dacă vreti – dar cu efect de lărgire a claviaturii emotionale, nu de superficialitate. Cel mai bine se vede dacă încercăm să punem în numere literatura comunistă. Statisticile productiei literare nu vor înregistra numai propagandă, ideologie si cenzură, ci si consum, sete de senzational, frici si dorinte proiectate în spatiul public. Cifrele ne eliberează de misiunea etică, ne dispensează să facem noi alegerile „corecte”, punîndu-ne totodată în posesia unei game vaste de reactii afective. E aproape paradoxal, însă articularea neutrală a datelor, minimalismul discursului critic pare în acest caz profitabil: în raportul complex de memorie pe care l-am stabilit cu literatura română în ultimii douăzeci de ani, în tesătura de actiuni si reactiuni etice, less is more. Și e probabil că nu vom reusi să recuperăm si să facem transmisibil orizontul de trăire al deceniilor de dictatură decît printr-o „răcire” contabilă a imaginatiei si a moralei. În cele din urmă, statisticile ar putea avea pentru noi si un rol – temporar – terapeutic. Să numărăm în loc să judecăm. După o lungă perioadă de exacerbare a memoriei, de efervescentă politică si de descoperiri naive, avem nevoie să stabilim o altă relatie cu literatura noastră, mai putin pătimasă – si în acelasi timp mai bogată, cu mai multe emotii, nevoi, stiluri.

Revista indexata EBSCO