Jun 27, 2013

Posted by in Actualitatea literara

Adrian Romila – Agora cuvintelor esentiale

Dincolo de „obligatiile” unui critic de serviciu, cronici, eseuri si sinteze, adică, Daniel Cristea-Enache pare a-si fi găsit o frecventă metaliterară proprie: dialogul. Cărtile sale de interviuri cu scriitori importanti au creat un coridor specific de întelegere a literaturii contemporane. De la Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hîrtie (2005), trecînd prin Convorbiri cu Octavian Paler (2007), autorul a ajuns recent la consistentul Literatura de azi. Di@loguri pe net(Polirom, 2013). E vorba de provocări internautice adresate unui număr de 12 nume-reper ale lumii scriitoricesti, somate să răspundă unor întrebări legate de artă si de viată. Răspunsurile nu s-au lăsat mai prejos decît interpelările. Curajul de a arunca mingi puternice în terenul operei si al biografiei, de pe pozitiile unor competente istorico-literare indiscutabile, s-a soldat cu temerarităti pe măsură. Subiectii nu doar au răspuns, pur si simplu, ci au făcut dezvăluiri incitante, au parat abil lovituri neasteptate, au emis apoftegmatic teorii proprii, au teoretizat ad hoc în formule memorabile. Elanul confesiv a fost completat, adesea, de puseuri autoironice si de impulsuri fictional-conjecturale. Dialogul literar a devenit, astfel, în practica lui Daniel Cristea-Enache, un gen mai mult decît stimabil.

As remarca, mai întîi, diversitatea generationistă si categorială a tabloului de intervievati. Avem lideri saizecisti-saptezecisti ca Norman Manea, Emil Brumaru si Livius Ciocârlie, avem optzecisti clasicizati/întîrziati ca Răzvan Petrescu, nouăzecisti ca Ioan Es. Pop, Dan Lungu si Radu Pavel Gheo, douămiisti ca Lucian Dan Teodorovici, Radu Vancu si Vasile Ernu. Dacă împărtirea mea cronologică e discutabilă, nu la fel e delimitarea între dialogurile cu fictionari/poeti sui generis, pe de o parte, si alti actanti ai literaturii, de cealaltă. Criticul universitar Carmen Musat si editorul profesionist Silviu Lupescu constituie, sigur, alte genuri de „personaje” ale literaturii de azi, care merită toată atentia, dar care trebuie priviti cumva separat decît ceilalti, în cîmpul larg al scriitorilor de profesie. Directorul „Observatorului cultural” si cel al editurii Polirom nu pot avea acelasi receptacul de întrebări si nici acelasi joc de răspunsuri precum beletristii, desi autorul îi plasează printre ei, fără nici o precizare, dar cu setul diferentiat de probleme.

Mecanismul tuturor dialogurilor din volum e dezvăluit explicit în interviul cu Emil Brumaru. Spune Daniel Cristea-Enache: „Mă gîndesc că, asa cum intervievatorul studiază si analizează atent personalitatea celui pe care-l «încolteste» cu întrebări, si cel intervievat este interesat de persoana celui care întreabă. E o «lectură» reciprocă, încrucisată”. Asadar, în conditiile unei cunoasteri reciproce, asimilarea interviurilor e dublu focalizată: pe cel ce provoacă si pe cel ce răspunde. Sclipiri sînt de ambele părti si nu trebuie urmărite doar lungile replici ale celor vizati, cum se face, de obicei, în interviul de presă. În ce-l priveste pe cel dintîi, se observă atitudinea unui critic literar atent nu doar la estetica si la poietica personală, la coerenta si la desfăsurarea răspunsurilor, ci si la aventura biografică, la intersectia ei cu opera subiectului, mai precis. Înterpelările despre relatia dintre timpul acordat familiei si timpul de scris, de pildă (Dan Lungu), despre eros (Emil Brumaru), despre prietenie (Radu Vancu), despre rolul social-politic al literaturii (Vasile Ernu) sau despre compromisurile politice de dinainte de 1989 (Ioan Es. Pop) dau ocazia unor memorabile pagini de eseisticăsaint-beuveană, semi-spontană si profund extimă. La mijloc e si avantajul întrebărilor trimise pe net, adică acordarea unui răgaz de a răspunde si, astfel, de a obtine răspunsuri elaborate (ba chiar cu insertii textuale consistente – reproducerea unor poeme întinse întîlnim la Ioan Es. Pop). Scriitorii întrebati se umanizează, capătă contur, coboară din textele lor în intimitate si înapoi, afară, solutionînd subtilchestiunile puse pe neasteptate. Am selectat sever cîteva răspunsuri emblematice la capitolele eros, familie si prietenie. Dan Lungu: „cred că există o tensiune constantă între timpul pe care scriitorul îl acordă scrisului si cel pe care îl dedică familiei, tensiune pe care fiecare o gestionează cum poate”; Emil Brumaru: „Maternitatea sampanizează femeia, o face mai gingasă, mai accesibilă, mai «animalică» în instincte. Alăptarea dă o strălucire divină pielii, o feminizează intens, capul aplecat spre prunc pluteste-ntr-o aură lată de iubire matlasată mătăsos”; Radu Vancu: „de asta apăsăm compulsiv, minut după minut si oră după oră, săgetica din coltul dreapta jos al ecranului, derulînd la nesfîrsit pergamentul în continuă actualizare a «stărilor» prietenilor nostri pe Facebook: pentru a participa la constiinta lor de a exista. ?i de asta postăm «stări» pe care vrem să le împărtăsim: fiindcă prietenia înseamnă comuniune. Cît despre like-uri, ele înseamnă exact ce spune Aristotel în finalul paragrafului citat: anume că ne este «plăcută… constiinta existentei prietenului» nostru”. Se observă că răspunsurile dezvoltă, concentric, o multime de alte probleme decît cele puse expres de intervievator, probleme de viată si de scris, de chimie interioară si de viziune culturală, de relatie cu semenii si cu lumea. În acest sens, putem reevalua eu-l scriitorilor prea cunoscuti si camuflati de textele lor si în acest sens întelegem „lectura reciprocă, încrucisată”, despre care a vorbit Daniel Cristea-Enache în interviul cu Emil Brumaru.

În chestiunea colaborării cu fosta Securitate, inevitabilă si prea incitantă, as zice, ca să nu fie pusă din primele interpelări, Ioan Es. Pop face mărturisiri directe si dureroase. Curajul initiatorului discutiei e pe măsura curajului „inculpatului”, as zice. Probabil că drama celor ca Ioan Es. Pop nu e singulară si afisarea ei publică le reface, într-un fel, demnitatea de intelectuali aflati, cîndva, „supt vremi”. Oricum, el e un caz simptomatic în pozitionarea morală a scriitorului român care si-a petrecut maturitatea si înainte, si după comunism. Întreabă Daniel Cristea-Enache, în deschiderea dialogului cu poetul „uneltelor de dormit”: „Nu tin să vorbim despre episodul vechi, pentru că deja ati oferit elementele si detaliile necesare. As vrea, în schimb, să-mi spuneti cum vă simtiti de cînd ati luat decizia mărturisirii. V-ati eliberat? Ati vindecat rusinea interioară prin suferinta rusinii exterioare, prin faptul că ati fost arătat cu degetul? V-ati simtit iubit de unii prieteni, reconfirmat, asa-zicînd, în iubirea lor? Sînteti acum un om mai vulnerabil sau, dimpotrivă, un om ceva mai tare?”. Cu adaosul unui respect al criticului pentru poetul care a avut sinceritatea mărturisirii. Dincolo de remuscări, răspunsul lui Ioan Es. Pop transmite si altceva si el merită citat măcar fragmentar pentru intensitatea trăirii, pentru veritabila autoscopie flagelantă si schizoidă: „Domnule Daniel Cristea-Enache, stiu că nimeni nu iartă pe nimeni, dar mai cumplită decît asteptarea iertării celorlalti este asteptarea iertării de sine. Eu nu am vreun dusman în afară, marele meu dusman sînt eu însumi, iar faptul că nu-i pot ierta tînărului care am fost o greseală greu de măsurat cîtă vreme nimeni n-a oferit un instrument de măsură pentru asa ceva mă face să cred că, desi n-am să-l iert niciodată pe acel tînăr, atîta timp cît voi trăi, vom trăi împreună”.

E de precizat neapărat calitatea principală a cărtii lui Daniel Cristea-Enache, si anume splendida si spectaculoasa diversitate de stiluri a respondentilor. Ea e în perfect acord cu eurile deja cunoscute din propriile texte si îmi pare prima consecintă a provocărilor initiate de intervievator: halucinanta fictionalizare instantaneu-hazlie a lui Radu Petrescu; elanul anti-estetizant si ancorat în orizontul cultural occidental de care dă dovadă Dan Lungu; povestile nostalgic-boeme, mustind de metafore sinestezice ale lui Emil Brumaru; revelatiile literare ale aventurilor de exil, de dragoste si de călătorie dezvăluite de Radu Pavel Gheo; poezia trecerii timpului, istoric si personal, la Livius Ciocârlie; rigoarea sticloasă a desfăsurării ideilor la Carmen Musat; excelentele teoretizări ale maginalitătii politice si literare, la Lucian Dan Teodorovici; persuasivele bruioane de antropologie si sociologie literară ale lui Vasile Ernu; avatarurile identitătii la Norman Manea; empatica si avangardista filosofie a comunicării la Radu Vancu; epopeea constructiei unei edituri de elită într-un oras-simbol, la Silviu Lupescu. Toate confirmă ceea ce autorul inclasificabilului Născut în URSS a spus, la un moment dat: „Literatura a rămas în aceeasi formă de însiruire de povesti în cuvinte si fraze bine ordonate în vederea construirii unui sens. Literatura are o capacitate extraordinară de a-i face contemporani unii cu altii pe toti scriitorii si cititorii lor dincolo de istoria concretă a unora sau a altora”.

Dialogurile pe net sînt, pînă la urmă, o formă de istorie literară, una pe care Daniel Cristea-Enache a dus-o deja la standardul unui gen cultural specific. Cei 12 scriitori care se întîlnesc în volum îsi întîlnesc, de fapt, criticul si publicul, si nu în ultimul rînd se întîlnesc pe ei însisi, într-o agora a cuvintelor esentiale si generoase referential.

 

Revista indexata EBSCO