Jun 27, 2013

Posted by in Actualitatea literara

Serban AXINTE – O versiune extinsã a realitãtii românesti postdecembriste. Romanele lui Liviu Bârsan

Liviu Bârsan a publicat pînă în prezent două romane cu solutii narative foarte diferite între ele. S-ar putea spune că a încercat să propună o variantă întregită a dimensiunii sociale românesti, explorînd si unele teritorii mai putin frecventate de literatura noastră contemporană.

Ochiul si pulberea (2007) este un roman construit pe un singur plan, fără a fi însă liniar. Sinusoida narativă se înfiripă altfel. Realitatea românească e văzută alternativ, prin ochiul naratorului si prin cel al audiovizualului. Acesta din urmă nu e doar un mijloc de informare sau de divertisment. Este un organism viu, cu personalitate proprie, ce functionează ca o enzimă indispensabilă vietii. Personajul vede la televizor, în prima sa zi de liberate,pulberea care a înghitit New York-ul după prăbusirea celor două turnuri gemene. Astfel, începe dubla oglindire, realitatea devenită reportaj si reportajul devenind realitate, unul dintre principiile de structură ale romanului de fată. Există trei personaje bine construite si individualizate: Eva, Samuil Vernescu si Victor Martzi. Dacă primele două beneficiază de portretele celui care narează, al treilea nu se impune prin el însusi, nu se poate expune în mod obiectiv. Îl ajută însă presa scrisă si televiziunea care, de la un moment dat, îi urmăreste si interpretează toate gesturile, toate actiunile. La scurt timp de la eliberare si de la întovărăsirea lui cu Eva, copila autistă de 14 ani, protagonistul vrea să-si reia obisnuita activitate. Ocheste un club din Bucuresti, unde speră să nu fie recunoscut, reuseste să fure un portofel, dar la scurt timp este reperat si bătut. După ce părăseste în suturi respectivul club, în dreptul lor opreste un Maybach. Un gelat negociază cu Martzi pretul Evei, beneficiarul urmînd să fie, bineînteles, bastanul de pe bancheta din spate a limuzinei. După ce obtine suma dorită, protagonistul îi ucide pe negociator si pe soferul masinii. Maybach-ul e capturat cu tot cu proprietarul acestuia, care se dovedeste a fi Samuil Vernescu, candidat la presedintia României. Din acest moment, situatia lui Victor Martzi se schimbă radical; trece de la conditia de hot, la cea de terorist. Realizînd fapta comisă, întelegînd că de acum înainte va fi considerat inamicul public numărul unu, Martzi începe să se comporte ca atare. Îl sechestrează pe Vernescu în subsolul unei uzine părăsite.

Mass-media românească are un subiect unic: răpirea candidatului la presedintie. Cuplul Martzi&Vernescu e imbatabil în fata lui Ossama Ben Laden. Isteria e natională, circul românesc atrage atentia întregii lumi. Răpirea accidentală are drept efect cresterea bruscă a popularitătii politicianului. Vernescu beneficiază gratuit de cea mai spectaculoasă si eficientă campanie electorală. Poporul îi este alături în suferintă, Martzi simte acum că gestul său irational are o menire. Călău conlucrează cu victimă si, astfel, totul se transformă în strategie pentru cîstigarea alegerilor. Candidatul refuză chiar să părăsească spatiul de detentie atunci cînd i se oferă libertatea; vrea să rămînă prizonier pînă după închiderea urnelor. În beciul insalubru al uzinei sobolanii sînt la ei acasă. Nimeni si nimic nu-i stinghereste în afară de Eva, care îi vînează cu o plăcere sadică. În timpul unui astfel de război, ea e muscată de unul dintre sobolani. Rana se infectează, infectia se extinde repede. În apropierea punctului culminant cele două personaje masculine asistă la o scenă unică: „Sobolanul e aproape de căpătîiul Evei si o adulmecă. Îsi agită mustătile lungi si botisorul său mic se miscă de la stînga la dreapta, în jos si în sus. Nu pare să aibă vreo intentie criminală. Chitcăie îndelung. Mă uit la Vernescu, care urmăreste si el scena. E, ca si mine înmărmurit. Am impresia că sobolanul i se adresează Evei. Durează mult acest chitcăit. Aproape douăzeci de secunde, jumătate de minut. Eva deschide ochii, dar nu se miscă. Sobolanul îsi termină cuvîntarea si pleacă agale. Nu se grăbeste”. De ce s-ar grăbi? Singurul dusman a iesit din ring. Scena pare o spovedanie a unui asasin în fata victimei sale aflată în agonie. Cei doi, sobolanul si Eva, sînt acum legati prin ceva. Dar ceea ce-l tine în viată pe unul e letal pentru celălalt. Tot astfel, Victor Martzi si Samuil Vernescu sînt înfrătiti prin sîngele lui Nea Burcă, magazionerul uzinei, ucis de cei doi pentru că le descoperise conspiratia. Sobolanul a cîstigat partida, la fel si Vernescu. Ambii au trecut de la conditia de învinsi la cea de învingători. Ochiul si pulberea este o parabolă socio-politică ce vizează multiplele mecanisme de functionare ale societătii românesti si dizolvă în ea majoritatea simptomelor unei natiuni care a abdicat de la un sistem de valori fără a fi reusit mai întîi să-si construiască o altă identitate.

În romanul Asylant (2009) dimensiunea parabolică este înlocuită de un hiperrealism ce sondează în profunzime viata unei categorii sociale foarte putin prezentă în literatura română, cea a refugiatilor. Termenul „asylant” propune din start o nuantă. Romanul nu face referire la niste simpli refugiati, ci la niste entităti aflate între două conditii, ambele plasate foarte jos din punct de vedere social. Un azilant este acea persoană care a cerut azil politic, fiind luată în evidentele unui stat înainte de a obtine statutul de refugiat. Asadar, întreaga dinamică a cărtii porneste de la o asteptare apăsătoare si stranie. Sranie pentru că la capătul ei nu se află decît promisiunea unui statut umilitor, refugiatul fiind expus oprobiului unei societăti indiferentă la dramele individuale. Astfel, inutilitatea sperantei face ca unele caractere umane să înghete la un stadiu primar, să nu se dezvolte aproape deloc pe parcursul naratiunii. Dar ceea ce se pierde în diversitate se cîstigă în autenticitate. Aceste personajele care nu devin, ci sînt formează împreună o lume foarte concretă, cu valorile foarte clar cuantificabile. Pentru indiferenta societătii există aparent un singur antidot, degenerarea personală complet asumată, netrecută printr-un filtru tezist, ci lăsată să se întîmple pur si simplu. Lumea hotilor, a drogatilor si a prostituatelor e necesar a fi înteleasă pentru ca să se poată depista acele principii cauzale ce o motivează si o tin într-un anumit echilibru. Această întelegere e posibilă prin descifrarea regulamentului lumii de jos. Iar acest regulament are legile lui fixe si verificate. Protagonistii nu se pot abate de la el pentru că altfel ar fi afectată logica internă a evenimentelor narative si, totodată, autenticitatea romanului. Foarte rar poate fi întîlnită cîte o frază reflexivă, gîndită ca substantă de contrast, menită să amplifice gravitatea unor situatii: „Eu n-am rădăcini în nici un pămînt si n-am ramuri să le întind către cer. Nu am frunze să se bucure de roua diminetii si nici fructe să se pîrguiască la soare”. Protagonistul principal, Orbison, este orb din nastere. Cum perspectiva sa e cea privilegiată în roman, cititorii au acces în primul rînd la dimensiunea sonoră a lumii narative. Filtrul auditiv este, pe de o parte, un artificiu prin care aspectele ce compun punctul de vedere devin compatibile (planurile interferează) si, pe de altă parte, acest filtrul rezonează cu stilistica scrierii, cea care acomodează numeroasele schimbări de ritm ale frazelor cu lexicul utilizat si cu dinamica particulară a actiunilor. Puternică, incisivă, cursivă, hipnotică, pe alocuri frustă, proza lui Liviu Bârsan surprinde unele particularităti extreme ale dimensiunii sociale cărora le restituie gravitatea într-un mod natural, neostentativ, chiar si atunci cînd unele evenimente narate frizează senzationalul.

Cele două solutii narative diferite, ilustrate de cele două romane comentate, conturează anumite paliere complementare ale dimensiunii sociale, care, împreună fac dovada unei versiuni extinse a realitătii românesti postdecembriste.

Revista indexata EBSCO