Jun 27, 2013

Posted by in MOZAIC

Emanuela ILIE – Vederi în infranegru

La fel ca întotdeauna, cea mai recentă carte a lui Ion Tudor Iovian, Vedere de pe pod în infranegru. Poezii gris-piper sau Si va veni apocalipsa textului (Editura Junimea, Iasi, 2012), se înmoaie în cernelurile infranegreale celor mai crude accese deprimiste. Încă din primele pagini ale cărtii, ne întîmpină o partitură tematică asa zicînd canonică [iovianiană], cu nodurile si semnele neoexpresioniste cu care poetul si-a obisnuit cititorii fideli: „cerul de catran” si „smogul cianotic”, amurgul, „polenul negru” si s î rma ghimpată, „odăi cu chii în s î nge”, „iarna iernilor neagră” si „gerul azotic”, „un pescărus cu aripile încleiate de petrol”, corbii si alte „păsări din cerul de catran arse pe aripi”, „cîmpul de fier în cîrligele amiezei”, „bisericile de gheată si singurătate” etc. etc. S-ar putea spune că, la fel ca alterul din o fată pictează urma vîntului pe apă, poetul explorează practic „linia/ subtire/ care ne desparte de noaptea definitivă” a fiintei. Ceea ce face ca majoritatea covîrsitoare a textelor din carte să fie trase în „tristetea mea gris-piper”, dacă nu să ulcereze violent. Practic, totul sau aproape totul pare a avea pentru autodeclaratul „Iovian-împăratul” functii anxiogene, acutizîndu-i impresia că trăieste în „ceată si smog nebunie si vomă si vene sparte”.

O serie de vederi de pe pod în infranegru izolează, spre exemplu, „flori stantate” cu nucleol etnic. În fotogramele de gen, sursele întunecării sînt devoalate fără prea mult înconjur metaforic: „aici/ în tara asta e mereu miercurea cenusii/ si-s întepenite toate încheieturile/ si nu se poate nici intra nici iesi/ si o lumină rea atacă si carnea si ochii si floarea si mintile/ si lacătele sar de la sine si orologiile se dau peste cap/ ca să aducă sfîrsitul istoriei mai repede/ si cărtile se nasc în dureri/ si se-nmultesc de la o zi la alta micii dictatori si irealitătile si/ moartea dă-n hohote”. Textul care contine această secventă emblematică se numeste, deloc întîmplător, în tara asta e mereu miercurea cenusii/ Atentie! Poet rău!. Într-adevăr, poetul rău Ion Tudor Iovian muscă fără să pregete din carnatia putridă a realului, desi nu pare a avea iluzii taumaturgice. Dimpotrivă! Ceea ce face mai întîi ca revolta lui să atingă repede cote dintre cele mai alarmante, trasate suprarealist, ca într-o secventă inclusă în lepădat de fata Ta Doamne – desprindere II: „dar/ hai să punem sub scaunele din biblioteci grenade cu rîsete si/ la subsuorile îngerilor/ sticlă pisată si merde afrodiziac/ hai să ne tăvălim beti-turtă/ prin praf de puscă si piper si creier/ făcută zob cu ranga iubirii de oameni/ în academia scrobită/ teapănă de atîta gravitate”. Iar apoi ca turatia temelor si motivelor subsumate, într-o formă sau alta, mitologiei alteritătii să crească ametitor: oglinda, umbra si golemul, „Orfeu cel negru” si toate celelalte „măsti aspre ale singurătătii”, evanescenta „fiintă de fum cu esarfă care tocmai s-a desprins din trecutul tău/ si se depărtează în susul străzii” si mai ales acele „fiinte mărunte cît bobul de mei/ [care] mă iscodesc din foaia de scris/ îmi numără firele de păr ridurile tot mai adînci/ bătăile de clopot din inimă/ si-mi lipăie grăbit/ literele risipite printre semintele din palma lui Dumneze”

Cel mai adesea, totusi, rama topografică sau cea identitară a textelor se transformă, pe nesimtite, în schită apocaliptică. În numeroase dintre „poemele cu unghii si dinti de fiară” din carte se proiectează varii scenarii ale apocalipsei lumii, inclusiv a celei poematice. Iată, spre exemplu, o apocalipsă la nivel macro: „dintr-o dată cerul se goleste de păsări/ si catranul/ maculează stelele îngerii zeii”. Sau o apocalipsă în variantă micro, domestică, ceea ce nu o face defel mai putin terifiantă: „si pe nesimtite/ intră de-a valma în casă/ fetusi încă siroind de s î nge/ golemul urii/ păduri măcinate de boală si de urît/ motanii sterili ai lui Hoffmann/ si cosmaderii lui Iovian trasi în ciocolată si fier deja mustind de vis si de moarte” (non era momento baby da gridare). Ori, în sfîrsit, scenariul deimografic suprem în varianta Ion Tudor Iovian: „si va veni/ apocalipsa textului/ cu spasme rupturi prăbusiri în vîlvori/ de pucioasă si otet si emotii vinovate/ cu omisiuni/ cu hălci de realitate definitiv pierdute// …// nici un pămînt nu ne primeste/ nici cerul – / sămînta ne e strivită de bocancii lui Nimeni// din măduva cuvintelor/ se-nfruptă – rîgîind de plăcere/ moartea si nimeni// …// cum să scap/ de spaima că mă voi prăbusi/ în golul căscat în text// (si o stea tocmai a căzut)// dar eu scriu/ ca să generez existentă/ pentru mine/ pentru tine/ pentru celălalt” (eu scriu ca să generez existentă).

Sursa majoră a suferintei emanate în toate aceste texte care – nu numai în ordinea aparentei – mustesc de ulceratii existentiale, eruptii identitare si supuratii poietice este spaima că, într-o zi, din sămînta cuvîntului nu va mai rodi nimic. Deocamdată, însă, în infernul textual(ist) iovianian încă mai pîlpîie lumina verbului poetic.

Revista indexata EBSCO