Oct 31, 2013

Posted by in Panoramic editorial

Ioan Holban – Elitele în Ţara lui Papură-Vodă

holbanRadiografie a unei epoci foarte controversate şi, în aceeaşi măsură, proză de analiză psihologică, cartea chirurgului Adrian Aldea, Oameni şi bisturie, reprezintă ceea ce aş numi un roman al profesiunii de medic; timpul-epocă se cuprinde între deceniile cinci şi nouă ale secolului trecut, cele două părţi ale romanului – Tinereţea chirurgului şi Coşmarul – explorînd, pe rînd, mediile studenţeşti mediciniste din Iaşul anilor ’50, cele ale spitalelor şi lumii medicale, dar şi închisorile fostului regim, după 1980. Romanul e construit în formulă balzaciană, adunînd materia epică în jurul unui personaj central, Andrei Barbu, a cărui biografie ilustrează în chipul cel mai fidel epoca şi oamenii săi; parafrazînd, nimic din ceea ce s-a petrecut în relaţia tensionată dintre individ şi istorie nu-i este străin protagonistului din romanul Oameni şi bisturie. Student la Iaşi – admiterea, primele disecţii şi intuirea misterului prin care medicul se deosebeşte de ceilalţi (contactul zilnic cu moartea şi şocul clipei cînd omul dispare din „carcasa” lui), nopţile de gardă, absolvirea şi, odată cu aceasta, „tăierea cordonului ombilical” care îl unea cu vîrsta tuturor iluziilor, pasiunilor, speranţelor şi nonconformismului –, medic stagiar – în spitalul de la Palatul Voievozilor, undeva, între Ploieşti şi Bucureşti –, „medic la doi stăpîni”, la pneumologie şi chirurgie, învaţă primele lecţii de viaţă, dulci-amare (iată: „O sfoară trasă la timp poate să-ţi netezească poteca mai mult decît zece cărţi citite”; sau: „în spital să te fereşti să intri în bisericuţe şi în bîrfă, pentru că rişti să te alterezi sufleteşte”; şi: „nu cu cărţile se cucereşte lumea”) –, doctor în medicină, după multe peripeţii, disponibilizat, mutat, navetist, căsătorit, şef de secţie, la numai 36 de ani, într-un spital municipal, medic-şef, în fine, arestat, după o înscenare pusă la cale de proprii colegi, trecînd prin toate umilinţele detenţiei, Andrei Barbu este un personaj complex, preocupat de propria-i modelare interioară.

Andrei Barbu este un personaj specific elitei şi, deopotrivă, reprezentativ pentru soarta acesteia, la noi, în a doua jumătate a secolului XX; la 16 ani, îşi căuta idolul în Felix din Enigma Otiliei, pe care „îl iubea ca pe un personaj real”, îi place Mozart, caută, cu disperare aproape, repere morale şi profesionale, se entuziasmează de pictura lui Traian Brădean (care îi ilustrează, de altfel, existenţa şi, implicit, cartea lui Adrian Aldea), Piliuţă şi Ciucurencu, trăieşte prima dragoste (cu profesoara de pian Roxana Voinea) ca în Adela lui Ibrăileanu, romantic fără a fi romanţios, încercînd mereu să-şi descopere sinele, dar, mai ales, „muşcă definitiv din mărul otrăvit al chirurgiei”, căutînd, oriunde îl poartă voinţa şi vrerea altora, portretul-robot al chirurgului şi esenţa  profesiunii sale; iată cîteva dintre numeroasele definiţii ale acestora: profesia de chirurg „poate ar merita, mai mult decît altele, o testare de aptitudini, în ceea ce priveşte dotarea intelectuală cît şi echilibrul sufletesc”; chirurgul „se bucură de foarte mult timp ocupat: gărzi, contravizite, urgenţe neprevăzute… Sărbătorile legale de asemenea sînt zile pline de lucru”; în fine, „chirurgia este ca morfina sau poate ca femeia frumoasă şi parşivă, întîi îţi zgîndăre orgoliul că ai avut-o, apoi se chinuie toată viaţa pînă îţi distruge nervii”. Sigur că acest portret-robot al chirurgului şi profesiunii sale uneşte personajul romanului cu autorul de pe copertă; cartea respiră, de altfel, prin ceea ce Gala Galaction numea rechemare, prin forţa evocării şi prin feeling-ul unui secret flux autobiografic, din convingerea că sufletul omului e „ca o vizuină păcătoasă” de unde, singură, spovedania poate salva.

Primul plan al structurii romanului e cel al personajului central, medicul chirurg Andrei Barbu, al lăuntrului şi căutărilor sale; a doua structură care susţine edificiul epic al lui Adrian Aldea se identifică în timpul-epocă şi în radiografia „Ţării lui Papură-Vodă”, unde „orice mîrşăvie şi orice neghiobie este posibilă”. Studenţia şi stagiatura lui Andrei Barbu se petrec în perioada tulbure a obsedantului deceniu şase, dominată de indivizi care confundă „tenacitatea în a face rău cu exigenţa şi intransigenţa”, de fanatici simulanţi, de şmecheri şi revoluţionari de conjunctură; e vremea unor Mitică Ionescu care se desolidarizează de activitatea duşmănoasă şi retrogradă a unui administrator de cantină care „a aprobat ca la masa din ziua de 25 decembrie să se servească sarmale. Mîncare subversivă, tovarăşi, mistică, dacă mă pot exprima aşa”: dulce-amar, rictus şi zîmbet, ca la vizionarea, azi, a unui film chinez ori nord-coreean din acelaşi timp şi din alte locuri.

Elita pe care o re-prezintă Andrei Barbu în romanul Oameni şi bisturie al lui Adrian Aldea e în conflict permanent (pierde mereu, cîştigă rar) cu ceea ce un personaj numeşte „secta delatorilor anonimi”, formată din „hahalere agresive şi eşuate în profesie”; e vremea cînd „foştii” umblă cu sacul în cap, ca să pară proletari; cînd majoritatea oamenilor adoptă o filosofie a minimei rezistenţe, cu singurul scop de a supravieţui; cînd „oamenii de acţiune” gen Harpalete, Dihoru, Mardale, Corcodel, Timaru (fiu al clasei muncitoare şi „cu pilă la Scorniceşti”) sînt, în fond, „oameni de delaţiune” al căror slogan, fixat şi în poezia epocii, e „cine dă în mine, dă în fabrici şi uzine” şi a căror pasiune de melomani rămîne celebrul şlagăr „că te iubesc Paraschivo”; cînd valorile sînt solitare şi cei „fără pile” sînt „singuri pe lume”, iar hahalerele, totdeauna solidare; cînd anonima guvernează relaţiile dintre oameni; cînd „profesia de reclamagiu” e una de viitor, cum spune un personaj; cînd, printre aceştia, se rătăcesc fie „impotenţi sentimentali”, cum e Nely Vartan, un personaj amintind de „fecioarele despletite” ale Hortensiei Papadat-Bengescu, fie oameni din alt veac, precum biologul Bădescu care vine din Germania pentru a se sinucide pe mormîntul soţiei; cînd „lipsurile s-au cronicizat în toate spitalele”; cînd anonima e înlocuită de microfoane – „urechile lungi ale partidului” –, plasate peste tot; în fine, ieri ca şi azi, într-o clinică universitară: „Sărăcie lucie în spital, anonimele şi anchetele care se ţin lanţ, iar organele mai vioaie ca niciodată, menţin starea de marasm şi bulibăşeală încurajînd mîncătoria dintre doctori (…) Harababura şi sărăcia depăşesc orice limită. Auzi tu, să nu poţi opera într-o clinică universitară timp de o săptămînă pentru că n-ai substanţe anestezice”. Acesta e coşmarul lui Andrei Barbu, ţipătul său final fiind închisoarea şi completul de judecată căruia îi este definitiv străină însăşi ideea de justiţie; un univers concentraţionar care „înghite” elitele pentru a le instala, fie şi pentru o vreme numai, într-o celulă şi în zona tuturor umilinţelor.

Romanul Oameni şi bisturie este al unui povestitor autentic care are, mai întîi, ştiinţa şi harul evocării; iată Iaşul anilor ’50, de pildă, cu dealurile de la Repedea, Breazu şi Bîrnova, cu traseele studentului medicinist, de la căminul din Kogălniceanu „la vale, prin colbul şi pietroaiele Sărăriei”, la cantina din Tîrgul Cucului, cu „expresul de Sărărie”, tramvaiul „rablagit”, dispărut azi, dar cu atîtea poveşti duse cu el, spuse de Sadoveanu, Păstorel sau de actorii timpului. Descrierile povestitorului sînt totdeauna semnificative, atente cu detaliile care scot peisajul din cenuşiul amorf, acordîndu-i personalitate; în această ordine, Adrian Aldea are un simţ special pentru interioare: iată casa lui Nely Vartan, ca o supradeterminare a celei care o locuieşte: „Vestibulul era ticsit de glastre cu flori; printr-o uşă întredeschisă se vedea un birou franţuzesc elegant, încadrat de două biblioteci pline cu tomuri groase. Din vestibul intrară într-un hol spaţios unde, pe o canapea şi două fotolii tapiţate cu mătase galbenă, şedeau în jurul unei măsuţe cîţiva invitaţi. Pa latura dreaptă a holului pornea o scară interioară din lemn sculptat, care urca în spirală spre etaj. Holul era despărţit de sufragerie printr-un glasvand, pliat acum. Mobilierul sufrageriei, în stil flamand şi lampa de cristal confereau încăperii o atmosferă de bunăstare şl linişte. Rafinamentul şi bunul gust al gazdelor se vedea şi din mulţimea bibelourilor de Meissen, a farfuriilor de Delft ca şi din cele cîteva vase de Capo di Monte şl gallé-uri etalate pe pereţii sufrageriei, holului, într-o vitrină imensă şi pe cîteva piedestale. Tablouri, naturi moarte şi peisaje, ale unor consacraţi, completau ambianţa. De undeva, din sufragerie, se auzea în surdină vocea pătimaşă a lui Connie Francis. Se simţea peste tot mîna unui împătimit iubitor de frumos”. Interesului pentru psihologia medicului şi pacientului său, problematicii cuplului, li se adaugă portretele în tuşe sigure, al căror miez rămîne totdeauna detaliul psihologic; doctorul Băbescu al cărui portret anticipă relaţiile cu protagonistul textului sau madam Funduc, un nume (poreclă) pentru un personaj a cărui soartă tragi-comică e, la fel, anticipată de un percutant portret sînt doar două exemple dintr-o galerie remarcabilă.

Oameni şi bisturie are o arhitectură fără cusur; Adrian Aldea foloseşte, adesea, ceea ce naratologia numeşte povestirea în povestire; astfel, istoria lui Andrei Barbu include alte istorii (ale farmacistului Nistor şi familiei „vechilor” Voinea). Cum, la fel, codul cultural, structurat pe referenţi din muzică, literatură, arte plastice este folosit pentru a marca o dată mai mult psihologia personajului ori peisajul ca o stare de suflet: „În lumina amurgului, umbrele copacilor şi ale oamenilor apăreau lungi şi deşirate, ca în desenele şi sculpturile lui Giacometti”; sau: „Îndrăgise mai ales concertele numărul trei şi cinci pentru vioară de Mozart.

Cînd le asculta, parcă se transfigura figura. Paloarea feţei se accentua, iar strălucirea ochilor îţi aducea aminte – cel puţin lui Andrei – de celebrul tablou al lui Fra Angelico «Supliciul Sfîntului Sebastian»“. În sfîrşit, ceea ce francezii numesc „la qualité maîtresse” este, în ca­zul lui Adrian Aldea, umorul; protagonistul romanului se însoţeşte, din studenţie, ca pentru a se salva, cu un rîs homeric, uneori, calm, gîlgîit, adesea. La admiterea în facultate află despre întîmplarea unui preot care a rupt din manualul fiicei sale exact pagina despre „fiziologia fecundaţiei şi a dezvoltării intrauterine” – subiectul examenului; „mi-am nenorocit fata!”, exclamă nefericitul preot care nu voia ca fata sa „să înveţe prostii”; apoi, „perlele” din teze, atunci, cu parfumul inconfundabil al epocii: „Candidaţii susţineau sus şi tare că pe vremea capitaliştilor, dreptul la fecundaţie îl avea numai burghezo-moşierimea; astăzi clasa muncitoare a fost repusă în drepturi, iar în acest domeniu s-au obţinut mari progrese şi realizări”. Altădată, o farmacistă divorţează de soţ şi cere judecătorilor 155 „bucăţi amor”: adică, în timpul căsniciei, au făcut amor de 31 de ori, înmulţit cu cinci lei bucata = 155. Cîte şi mai cîte, ale vremurilor şi oamenilor, din convingerea că acela care îşi pierde simţul umorului îmbătrîneşte repede.

Dar poate sensul cel mai înalt pe care îl conferă Adrian Aldea povestirii este acela al scrisului ca mod de exorcizare: „Angela, am să te rog să-mi cumperi un top de hîrtie de o mie de coli. Aş vrea să scriu despre această perioadă din viaţa mea, descătuşîndu-mi sufletul de sub o grea povară. Abia după ce voi aşterne pe hîrtie aceste gînduri mă voi simţi cu adevărat liber, spuse Andrei învăluindu-i pe toţi ai săi cu o privire caldă”. În acest fel şi în această perspectivă iese Andrei Barbu din coşmarul său, reîntîlnind speranţa; pentru Adrian Aldea, scrisul nu e un „violon d’Ingres”, ci, asemeni personajului său, un mod de a se salva din „vizuina păcătoasă” a unei istorii mereu potrivnice, agresînd elitele, interioritatea, valoarea, sensul destinului.

Revista indexata EBSCO