Oct 31, 2013

Posted by in ARTE

Adrian PALCU – „Festivalul Enescu, în veci!”

PALCUE foarte greu, e aproape imposibil, să prinzi în cuvinte atmosfera, parfumul unei manifestări de anvergura Festivalului „George Enescu”. Asemenea unui act de magie, el te învăluie fără să îţi dai seama, îţi pătrunde în fiinţă prin toţi porii, îţi implică toate cele cinci simţuri, pentru a atinge destinaţia vizată – zona cea mai sensibilă a alcătuirii tale sufleteşti. Cum? Anihilîndu-ţi mai întîi facultatea raţiunii, a lucidităţii cu care ai fi tentat să evaluezi întregul sau fiecare bucăţică în parte. Pentru că festivalul enescian e în primul rînd un prilej al bucuriei de a fraterniza în numele muzicii, de a te lasă purtat de valul unei exaltări colective,  benigne şi întremătoare. Cum bine remarca un confrate, oameni care se văd pentru prima oară îşi zîmbesc unii altora în foaiere, angajează discuţii entuziaste în consecuţia fiecărui eveniment la care au participat pe durata celor patru săptămâni de septembrie în care Bucureştiul şi (parţial) cîteva din oraşele culturale importante ale ţării au avut parte. Sau aplaudă cu frenezie nestăvilită într-un elan al recunoştinţei entuziaste pentru darul primit (şi atunci cînd e cazul, şi atunci cînd nu e…) Îşi recomandă dezinteresat unii altora CD-uri, aglomerînd spaţiile mereu insuficiente din faţa standurilor cu înregistrări, amenajate atît la Atheneu cît şi la Sala Palatului de principalele lanţuri de  librării sau edituri ale momentului.  Dacă nu găsesc anume înregistrare rîvnită, dau comanda şi ea va apărea în serile următoare sau va fi trimisă prin poştă comanditarului. În aer liber, în ambianţa oferită de impunătoarea clădire a Palatului Regal de o parte şi de edificiul muzicii care este Atheneul Român de cealaltă, în Piaţa Festivalului, oamenii pot să savureze, detaşaţi de convenţiile şi rigorile sălii de concert, performanţe muzicale ale unor formaţii şi individualităţi solistice în plină afirmare, absolvenţi ai instituţiilor de educaţie muzicală din ţară, pot viziona filme pe ecranul uria; din fundalul scenei,  pot răsfoi şi achiziţiona, la numeroasele standuri amplasate în perimetrul pieţii. publicaţii cu tematică muzicală.

Preţ de o lună toată această frenezie poartă un singur nume: Festivalul „George Enescu”.  Nu e puţin lucru, pentru că tocmai acesta şi este rostul muzicii adevărate: să trezească spiritele amorţite, partea sensibilă a fiecăruia, să restaureze într-un mod seducător şi diafan dimensiunea profund umană, esenţa luminoasă a fiecărui individ. Trăim într-o lume accelerată bezmetic pe dimensiunea ei materială, sîntem absorbiţi de iureşul pragmatismului cotidian iar existenţa umană a (re)căpătat accente sălbatice, rudimentare, instinctuale. Oazele de frumos sînt (din ce în ce mai) rare. Iar în acest context, minţile lucide constată că e absolut imperios să se recupereze frumuseţea uitată a vieţii, să fie din nou valorizată o anume civilitate a cotidianului, o reaşezare ]n drepturi a ritmurilor unei existenţe tihnite şi echilibrate. Iar asta stă în puterea muzicii adevărate, făcută cu onestitate şi umilinţă totală, aşa cum George Enescu însuşi, la vremea lui, a înţeles să o slujească. Festivalul are şi o indiscutabilă dimensiune educativă – oricît de depreciativ ar putea suna termenul – în sensul că tinerii (care sînt prezenţe din ce în ce mai numeroase la Atheneu, la Sala Palatului) înţeleg şi se familiarizează cu un modus vivendi  în contrast cu trendurile epocii actuale. Li se devoalează un stil de viaţă ce include echilibrul şi confortul interior pariind pe aspiraţii înalte, pe armonia individului cu sine  şi cu lumea, prin intermediul gratuităţii unui gest anti-pragmatic precum cel muzical, prin „forţa consolatoare a muzicii”. Pe scurt, o paradigma cu miză în zona eticului şi a esteticului.

Destul cu consideraţiile general filosofice! Voi puncta momentele la care am luat parte „pe viu”, voi fixa în pagina scrisă Festivalul meu George Enescu, aşa cum l-am perceput pe parcursul unei săptămîni dense şi însorite de septembrie bucureştean.

Orchestra simfonică din Lucerna.

Întîmplarea a făcut ca înainte de a ajunge în Bucureşti să mă aflu în capitala Ungariei unde Orchestra Festivalului din Budapesta derula un mini-festival sub genericul „Bridging Europe” dedicat anul acesta culturii cehe. Am ascultat cu acea ocazie renumitul ansamblu orchestral condus de fondatorul său dirijorul Ivan Fischer şi avînd drept solist pe singurul pianist american cîştigător al concursului Chopin (în 1970), virtuozul claviaturii Garrick Ohlsson, într-un program integral Dvorak. Două seri mai tîrziu mă aflam sub cupola minunatului edificiu  arhitectonic şi acustic care este Atheneul Român, ascultînd…. tot un program integral Dvorak. Iată cum „poduri europene” devine o sintagmă plină de sens, la propriu. Orchestra simfonică din Lucerna este un ansamblu suplu, dinamic, temeinic antrenat în repertoriul standard clasic-romantic, iar şeful ei titular dirijorul american James Gaffigan are determinarea şi ştiinţa (în pofida vîrstei încă tinere) de a extrage din partitură adevărul muzical ,esenţa de sentimente şi idei care determină actul muzical, conturînd pregnant fiecare capodoperă în parte. Violoncelistul norvegian Truls Mørk a străbătut realmente entuziasmant Concertul de Dvorak, veritabil Everest al violonceliştilor. Tumult romantic, poezie, dramă, virtuozitate – toate ingredientele unei versiuni de referinţă s-au regăsit în interpretarea plină de miez a solistului (aflat pentru prima oară pe o scenă românească). Tot în premieră s-a aflat pe podiumul Atheneului si solistul cele de-a doua seri pe care muzicienii elveţieni au gîndit-o pentru festivalul de la Bucureşti  pianistul şi compozitorul turc Fazil Say. O personalitate charismatică, intens participativă la plămădirea actului muzical. Implicarea lui în Concertul în Do major de Mozart (celebrul K 467) a fost una agitată, intens dramatică, histrionică la limita stridenţei, pe măsura personalităţii sale tumultuoase. E o viziune plauzibilă, dar complet opusă abordării serene, apolinice cu care mozartieni desăvîrşiţi ca, spre exemplu, Alfred Brendel sau Radu Lupu ne-au obişnuit. Progresiv, în cele trei bis-uri revărsate cu generozitate la cererea insistentă a unui public în delir, Fazil Say a convins pe deplin că este un muzician major al timpurilor noastre. Are muzica în sînge, trăieşte cu pasiune debordantă fiecare măsură, fiecare notă, fiecare nuanţă. E un explorator entuziast al fascinantului teritoriu al sunetelor, se joacă, parafrazează – minunat momentul improvizatoric pe tema mozartiană Alla Turca – caută cu febrilitate, inovează, extinde posibilităţile instrumentului pe direcţii inovative. Un virtuoz creator, un nume de urmărit pe scenele lumii – Fazil Say. Nu putem trece peste concertele orchestrei din Lucerna fără să apreciem implicarea dirijorului şi a instrumentiştilor secondaţi de corul de cameră Preludiu (dirijor – Voicu Enăchescu) în redarea poemului simfonic  „Isis”  orchestrat de maestrul Pascal Bentoiu după schiţele enesciene.

Filarmonica din München.

Primele imersiuni în universul sonor de la Sala Mare a Palatului… Cunoscînd din ediţiile precedente ale festivalului calitatea precară a acusticii acestei incinte sonore, am păşit la concertele filarmonicii müncheneze cu oarecari aprehensiuni, sperînd totuşi în minunile pe care un dirijor magician le poate face. Cunoşteam reputaţia bună de care se bucură Semyon Bychkov, încă de pe vremea cînd ocupa postul de şef al Orchetrei de Paris. Acum liber de contract, Bychkov este invitat de prestigioase anssambluri de pe întreg mapamondul, printre cele cu care colaborează frecvent fiind şi această falangă de elită a muzicii din spaţiul germanic, cîndva orchestra lui Celibidache. Fiind precedată de Academia Nazionale di Santa Cecilia şi de London Philharmonic Orchetra, succedată de Royal Concertgebouw şi propunînd două programe cnsistente muzical şi variate stilistic, dar ne-spectaculoase în sine, Filarmonica din München nu a umplut pînă la refuz sala, aşa încît îm ambele seri am profitat de locuri în prima treime a sălii, acolo unde efectele acusticii improprii sînt mai puţin manifeste, unde audiţia poate trece drept acceptabilă. Rezultatul a întrecut aşteptările, a topit rezervele mele iniţiale. Orchestra sună perfect articulat, are o substanţă sonoră proprie, distinctă, pare un organism bine rodat şi flexibil totodată. Simfonia no.1 de Mahler – la cote de rafinată măiestrie în suculentă atmosferă mahleriană, vieneză cu asupra de măsură, Simfonia în re minor de Cesar Franck – temeinic clădită, cu compactă substanţă polifonică, cu etajări armonioase. Vedetele celor două seri: violoncelistul francez în mare ascensiune pe scenele europene Gautier Capuçon într-o impecabilă redare a dificilei partituri care e Simfonia concertantă de Enescu, şi pianistele fenomenale care sînt surorile Katia şi Marielle Labčque în Concertul pentru două piane de Francis Poulenc.  Ca şi în cazul lui Fazil Say, bis-urile de mare virtuozitate (Adolfo Berio – Polka şi Leonard Bernstein – Jet Song) au făcut deliciul apariţiei bucureştene a celui mai faimos duo pianistic al momentului. Compatibilitatea celor două pianiste este absolut cuceritoare. Ele se înţeleg din priviri, au o sincronizare a intenţiilor, a tuşeului pianistic, cu totul supra-umană. Ne dorim reîntîlnirea cu pianistica lor fabuloasă în ediţiile următoare. După Dublul de Mozart (2007), după Dublul de Mendelssohn (2011), după Dublul de Poulenc (2013), poate un recital la două piane sau la patru mîini ar fi binevenit în 2015…

Tetralogia wagneriană.

Să ai ocazia să asculţi la Bucureşti – fie şi în variantă concertistică – Tetralogia wagneriană Inelul Nibelungilor, cu o distribuţie de primă mînă, cu un dirijor de temeinică reputaţie, format la solida şcoală germană precum Marek Janowski, cu un ansamblu de elită precum Orchestra Radiodifuziunii din Berlin e un privilegiu ce nu trebuie ratat sub niciun chip. Am fost fericitul ascultător al ultimelor două seri wagneriene, „Siegfired” şi „Amurgul zeilor”. E un demers copleşitor. Membrii orchestrei cîntă patru – cinci ore aproape continuu în fiecare din aceste opere, drame muzicale cum îi plăcea lui Wagner să-şi le denumească.  O garnitură solistică de voci autentic wagneriene, artişti lirici de top, protagonişti ai montărilor wagneriene din marile case de operă europene, vedete ale festivalului de la Bayreuth. Îi am în vedere în primul rînd pe basul american Eric Halfvarson (un Hagen de zile mari), pe bas-baritonul austriac Martin Winkler (cu o acoperire magnifică a rolului în Alberich), pe bas-baritonul leton Egils Silins (un Wotan enigmatic şi grav) , pe tenorul olandez Arnold Bezuyen (alunecosul Mime), pe tenorul german Stefan Vinke (un Siegfried intens solicitat vocal, o creaţie epuizantă fizic şi artistic căreia protagonistul i-a făcut faţă cu brio). Apoi, sînt în spectacol superbele voci feminine wagneriene mezzosopranele  Petra Lang (Brümhilde), Elisabeth Kulman (Waltraute), soprana Alexandra Reimprecht (Gutrune). Distribuţiile celor două performanţe wagneriene pe care le-am urmărit au inclus şi cîteva voci româneşti de certă consistenţă, cu perspective frumoase pe scenele internaţionale: baritonul Valentin Vasiliu (Günther), basul Sorin Coliban (Fafner), soprana Ileana Tonca (Woglinde, Pasărea).  Faptul că tetralogia a fost prezentată în formulă concertantă, într-o distribuţie atît de prestigioasă, cred că a servit receptării. Publicul a putut astfel să se concentreze pe fluidul muzical propriu-zis, fără a fi furat de excentricităţile unei anume viziuni regizorale care în cele mai multe cazuri se forţează să aducă un comentariu căutat novator, cu excentricităţi (poate chiar permiţîndu-şi licenţe proprii) vizuale, contextuale, motivaţionale, voit actualizatoare. Aici, muzica a primat.

Orchestra Naţională Radio.

Am remarcat în ultimele ediţii o anumită politică  a Orchestrei Naţionale Radio de a explora în cadrul festivalului enescian repertorii inedite, exotice, mai puţin accesibile publicului larg, rarităţi ce cu greu şi-ar găsi locul în programele săptămînale de stagiune. E o strategie ambiţioasă, riscantă uneori (vezi – „Turangalila” de Messiaen de acum doi ani, cînd sala s-a golit progresiv) dar care aduce cu sine oportunitatea racordării ansamblului radiodifuziunii noastre la modernitatea lumii muzicale actuale, la sincronizarea cu cele mai actuale curente şi tendinţe ale vieţii muzicale la început de mileniu III. Publicul are astfel ocazia de a asculta lucrări altminteri inaccesibile în cursul sezonului, sub baghete reputate care de asemenea pot fi aduse doar în context festivalier. De data aceasta, la pupitru s-a aflat englezul James Judd (o bagheta avizată, eficientă) pentru realizarea celebrului „War Requiem” al lui Benjamin Britten, sărbătorit  anul acesta la o sută de ani de la naştere. Concertul bine împlinit, a beneficiat de participarea solistică a trei artişti cu cărţi de vizită dintre cele mai onorante – soprana Michaela Kaune, tenorul Kim Begley, baritonul Adrian Eröd. Un concurs la cote de profesionalism exemplar şi-au dat şi corurile academic radio (dirijor: Dan Mihai Goia) şi de copii (dirijor: Voicu Popescu). Aparatul orchestral a fost suplimentat şi cu membrii Orchestrei de Cameră Radio. Per total, realizare artistică de prestigiu!

Hesperyon XXI & Caoela Reyal de Catalunya şi Jordi Savall.

E cel mai simplu de sintetizat acestă seară de vineri în compania formaţiei catalane: incursiune în trecutul actului muzical. Vocile protagoniştilor şi instrumentele de epocă, punerea în scenă, eclerajul, inspirata conducere muzicală a mentorului formaţiei, neobositul Jordi Savall, au creat emoţie de cea mai fină calitate sub cupola Atheneului. Repertoriul invocat la această revenire a catalanilor pe scena festvialieră, creaţia familiei Borgia.

Academy of Saint-Martin-in-the-Fields.

Cum ne-au obişnuit deja de mai bine de un deceniu, organizatorii rostuiesc în fiecare ediţie a festivalului, la ceas de noapte în zilele de vineri, sîmbătă şi duminică de-acum tradiţionalele „Midnight concerts”. E spaţiul orchestrelor de cameră să strălucească în repertorii gustate de întreaga suflare melomană. A fost rîndul unei formaţii din elita muzcală mondială – celebra Academy of Saint Martin in the Fields. La pupitru, chiar fondatorul ei – dealtfel, cum singur remarca, singurul supravieţuitor dintre muzicienii fondatori – seducătorul senior al baghetei Sir Neville Marriner. La cei 89 de ani, Marriner e la fel de prompt în reacţii cum îl ştiam, are aceeaşi aplecare spre naturaleţea frazării, spre versiunile atent şlefuite, spre acea inefabilă măiestrie care face un muzician să urmărească linia mare a partiturii fără a pierde din vedere niciunul din cele mai fine detalii. Două seri, două medalioane de compozitor. Mai întîi Elgar, aşa cum stă bine oricărei orchestre britanice. „Variaţiunile Enigma” sînt oricînd o edificatoare piatră de hotar pentru orice ansamblu orchestral. Concertul pentru violoncel nu putea lipsi. De data aceasta, partitura lui solistică a fost acoperită cu rafinament de Antonio Meneses, un muzician raasat, de aleasă cultură stilistică, un inspirat povestitor în sunete. Al doilea concert al londonezilor, o incursiune mendelssohniană în pagini de mare popularitate. Concertul pentru vioară în Mi minor a avut în Boris Brovtsyn interpretul de mare efect, virtuoz cît trebuie, liric cu bun gust, aprig pe strune în pasajele de bravură. La realizarea suitei „Visul unei nopţi de vară” şi-au dat concursul corul Filarmonicii bucureştene (dirijor – Iosif Ion Prunner) şi două voci soliste armonios integrate discursului muzical – soprana Irina Iordăchescu şi mezzo-soprana Maria Jinga.

Jean Claude Pennetier. Un substanţial recital de pian a oferit într-o după-amiază camerală la Atheneu reputatul pianist francez Jean Claude Pennetier. Bijuterii ale genului din literatura franceză dedicată pianului (Faure, Debussy) dar si Busoni sau Enescu (cu fabuloasa Sonata în Fa diez minor) şi-au găsit tălmăcitorul inspirat cu adecvare, echilibrat, cultivînd un sunet curat, atent articulat.     

Orchestra Royal Concertgebouw din Amsterdam.

Ca acum patru ani, nu mă sfiesc să afirm că prezenţa orchestrei olandeze pe scena festivalului enescian a reprezentat punctul culminant. Cu două concerte (sîmbătă seara şi duminica la matineu), Orchestra Regala Concertgebouw sub conducerea dirijorului său permanent Mariss Jansons a demonstrat că se poate face muzică la cel mai înalt nivel atunci cînd pe scenă şi în sală voltajul participării e la cote maxime. Seara de sîmbătă, prima apariţie a fost mai spectaculoasă. A doua, mai consistentă. Dacă al treilea concert pentru pian de Beethoven e întotdeauna prilej de etalare virtuoz-dramatică a unei pianistici de anvergură, poemul simfonic de Richard Strauss „O viaţă de erou” recurge la straturile de măiestrită performanţă (chiar solistică) a membrilor ansamblului simfonic. În viziunea lui Jansons, ambele pagini au cîştigat în dimensiunea dramatică, tensionată, răscolitoare de pasiuni şi adîncimi telurice. S-a înscris firesc pe această linie concert-maestrul orchestrei olandeze, violonistul Liviu Prunaru, o personalitate focalizatoare a energiilor orchestrei într-o manieră exemplară. A contrastat cu această linie viziunea solistică a lui Emanuel Ax, protagonistul Do minor-ului beethovenian. Reputatul pianist american, (aflat la prima sa prezenţă pe o scenă românească), a ales caligrafia unei evoluţii în peniţă fină, fără dramatismul tulburător pe care tensiunile partiturii le reclamă. Plauzibilă în sine, atitudinea graţioasă, reţinută, discretă a unei dexterităţi impecabile din punct de vedere tehnic poate stîrni interesul publicului, chiar entuziasmul lui (după cum s-a văzut). Dar a venit bis-ul care a risipit eventualele nedumeriri. Impromptu-ul de Schubert a fost citit tern, fără relief, ignorînd nuanţele subtile, altminteri de un echivoc seducător pe care melodica schubertiană le prilejuieşte. Unde mai punem că piesa s-a terminat la jumătate, tăiată de aplauzele pornite tumultuos… A doua zi, schimbare de atmosferă. Debut de program fulminant. O entuziasmantă Rapsodie I de Enescu, cu pătrunderea fără cusur a fiecărui detaliu ritmico-dinamic, cu o înţelegere absolut copleşitoare a caracterului rapsodic al lucrării, cu seducătoare doză de ludic şi poftă de joc dezlănţuit care fac din această bijuterie cu arome folclorice româneşti un reper de neocolit al fiecărei sărbători enesciene (chiar daca însuşi compozitorul încerca delimitări de lucrările ce poartă numărul de opus 11 care i-au făcut faima în primii ai afirmării internaţionale,  dar pe care, autoexigent, el le numea „păcate ale tinereţii”). Evoluţia violonistei Lisa Batiashvili se plasează deasupra oricărui comentariu în dificilul Concert no.1 de Prokofiev. Are toate ingredientele unei versiuni cu adevărat discografice, de referinţă, model de contopire a demersului solistic în şuvoiul orchestral, într-o pagină de dificultate a repertoriului de secol XX. Tot de aceeaşi zonă stilistică aparţin piesele de orchestră propuse în partea a doua a programului de Mariss Jansons. Prokofiev – Suita „Romeo şi Julieta”, iar în final „Pasărea de foc” de Stravinsky. Se confirmă o dată în plus că atunci cînd sînt interpretate cu maxim profesionalism, cu artă desăvîrşită, capodoperele mai puţin prizate ale modernismului de secol XX devin cuceritoare şi accesibile unui public din ce în ce mai larg. Pot stîrni emoţie genuină, chiar entuziasm. Bravo!

Evgeny Kissin.

Dacă încheiam sejurul meu festivalier după concertul olandezilor sau după ultima reprezentaţie wangeriană, rămîneam cu mirajul curiozităţii. Aş fi fost încercat încă mult timp de curiozitatea de a asculta, de a descoperi „pe viu” detaliile interpretării unui pianist ultra-mediatizat, a unui fost copil minune al pianisticii ruse, Evgeny Kissin. Dar pentru că virusul curiozităţii e indestructibil, am optat pentru includerea în programul subiectiv al festivalului meu şi a recitalului lui de la Atheneu. Cu greu am rezistat tentaţiei de a părăsi sala de concert după prima parte a sonatei de Schubert în Re major D 850. Am găsit resurse de răbdare să o ascult  integral, deşi  ce se revărsa din pianul lui Kissin era departe, foarte departe, de ceea ce înseamnă Schubert. Nu contest brilianţa tehnică a pianistului, doar faptul că în piesele lui Schubert – cu osebire în această superbissimă sonată – e vorba de cu totul altceva decît de o deminstraţie de virtuozitate. Recunosc că ar fi trebuit să parcurg dimpreună cu solistul (şi cu publicul superabundent şi superîncîntat) şi partea a doua a recitalului ce promitea bogăţii instrumentale de Scriabin… Numai că în ciuda eforturilor mele mentale, curiozitatea s-a risipit şi am fost covîrşit de viziuni anticipative, aşa că am lăsat pentru altă ocazie continuarea contactului cu pianistica lui Kiissin. Ieşind în Piaţa Festivalului m-am autosugestionat totuşi că în Scriabin va fi fost cu totul altceva…

Orchestra Filarmonicii regale din Stockholm.

Ultima seară, ultimul concert. Un program mai puţin familiar, excepţie făcînd opus-ul concertant – Re minor-ul lui Brahms sub degetele pianistului englez Stephen Hough, alături de dirijorul Sakari Oramo şi orchestra Filarmonicii regale din Stockholm.  Nu sînt capabil să spun ce piesă nu a fost la locul ei, dar rezultatul acestei colaborări a lăsat mult de dorit. Insuficienta finisare a detaliilor a răsfrînt o lumină palidă, neconcludentă chiar şi asupra întregului. Au fost derapaje, a fost lipsă de concentrare, a fost o zi proastă pentru solist, a fost un număr insuficient de repetiţii…? Greu de spus. Oramo este dirijor şef şi consultant artistic al acestei orchestre cu care colaborează de ani buni. E un dirijor dintre cei importanţi pe scena contemporană… are un soi de muzicalitate eficient transmisă ansamblului. S-au remarcat aceste calităţi pe parcursul realizării unui opus binecunoscut în spaţiul scandinav, mai puţin familiar la noi, Simfonia „celor patru temperamente” de Carl Nielsen. Aplecarea spre muzicile timpurilor noastre s-a vădit cu maxim profesionalism, cu pasionată dedicare în piesa de deschidere a programului, „Exquisite corpse” executată chiar în prezenţa autorului, Anders Hillborg. Ansamblul orchestral răspunde prompt, energic, cu articulare logică impulsurilor şefului său.

Pe lîngă evenimentele la care am participat nemijlocit, ca spectator în sala de concert, a mai fost o serie de concerte importante pe care TVR, Radio România Cultural le-au transmis live şi pe care am putut să le urmăresc fie la televizor, fie în live streaming HD pe Internet.  Şi pentru că am atins acest subiect, înainte de a menţiona într-o selecţie absolut subiectivă, punctele de relief pe care am avut bucuria să le prizez live în această manieră mediată de tehnica informaţională, trebuie spus că e absolut inadmisibil ca în programul televiziunii naţionale – coproducător al întregului festival ! – concertul inaugural să dureze un sfert de oră (cu discursuri le oficiale, cu tot). Înţelegem că sînt vedete ale circuitului muzical internaţional care sînt intimidate de prezenţa camerelor de luat vederi, de microfoanele radio-ului, dar o formulă acceptabilă se putea găsi. Ceea ce trebuie înţeles este că aceste concerte transmise live nu impietează cu nimic asupra muzicii oficiate pe scenă. Cei din fotoliile din faţa televizoarelor de acasă nu sînt critici muzicali vînători ai imperfecţiunilor interpretative sau ai distorsiunilor circuitelor de transmisie. E vorba de atmosfera de mare eveniment muzical la care zeci de mii, poate sute de mii de melomani din ţară ar avea şansa de a participa în felul acesta. În fond  şi ei sînt contribuabili la bugetul de stat de unde televiziunea şi radio-ul public sînt finanţate. Din totalitatea artiştilor invitaţi teri au fost cei care au refuzat să cedeze drepturile de difuzare, toţi trei pianişti de top: Radu Lupu, Murray Perahia, Evgeny Kissin. Dar, trecînd peste această mică amărăciune, voi lăuda fără rezerve  iniţiativa de a permanentiza transmisiile live streaming (pentru cei care utilizează Internet-ul, ele au fost repere zilnice, începînd cu ora 17). Şi îl voi felicita pe marele pianist austriac Rudolf Buchbinder care, într-un demers extrem de temerar, a acceptat transmisia celor două după-amieze de la Atheneu unde a interpretat integrala concertelor pentru pian şi orchestră de Beethoven în dubla ipostază de dirijor şi solist în compania orchestrei Filarmonicii bucureştene. Buchbinder este artistul matur, stăpîn absolut pe mijloacele sale artistice, deloc inhibat în faţa microfoanelor şi camerelor. A imprimat un  avînt contagios celor cinci piese concertante, ritmuri ameţitoare, nuanţări infinitezimale în părţile lente, spectacol pianistic cuceritor. Pe cît de riscant demersul său, pe atît de reuşit. Se citea pe feţele membrilor orchestrei o concentrare, o atenţie încordată – dovada responsabilităţii cu care au tratat actul artistic. Şi au reuşit să tracă proba supleţii, a eficienţei muzicale dînd un acompaniament diferenţiat, responsiv la intenţiile solistului. Buchbinder a înţeles că performanţa live include chiar mici imperfecţiuni tehnice, chiar daca oboseala muzicianului mereu în alertă poate juca o mică festă spre final…. aceasta nu a diminuat cu nimic (dimpotrivă!) intensitatea şi elocvenţa unui demers ambiţios şi de cea mai bună calitate artistica. Încă o data, bravo! Alt gigant al claviaturii contemporane, Christian Zacharias a concertat în compania orchestrei sale de cameră din Lausanne în două programe de la miezul nopţii dedicate integral creaţiei mozartiene. E o zonă stilistică atît de dragă muzicianului german, el fiind semnatarul unei integrale discografice  realizate în ultimul deceniu, în aceeaşi formulă, a lucrărilor pentru pian şi orchestră de Mozart. Zacharias este  deja un oaspete frecvent al Atheneului, el şi muzicienii lui elveţieni se simt chiar mai bine ca acasă la Bucureşti, după propria-i mărturisire. Cortina finală a Festivalului a aparţinut lui Cristian Mandeal cu o versiune răvăşitoare a Simfoniei a treia de Mahler la pupitrul celebrei Royal Philharmonic Orchestra. Prezenţe spectaculoase pe podiumul solistic, violoniştii Vadim Repin (acelaşi vrăjitor al viorii, stăpîn absolut în paginile dificilului Concert no.2 de Prokofiev), Hilary Hahn (aclamată la debutul pe o scenă românească, în compania Cameratei Salzburg), Leonidas Kavakos (anticipînd prin apariţia sa live înregistrarea cu Concertul de Brahms care va apărea în magazine în această toamnă), Maxim Vengerov (sclipitor dirijor şi solist cu Virtuozii din Bucureşti), Viktoria Mullova (bogăţii bachiene, în miez de noapte). Impresionantă prin tehnica pianistică şi …prin ţinuta non-conformistă care a stîrnit mai multe comentarii decît versiunea ei dată Concertului no.1 de Ceaikovski, mult-mediatizata Yuja Wang. Ca de obicei, fabulos în tehnică, subtil în muzicalitate – Boris Berezovsky (în Concertul no.1 de Liszt sub bagheta lui Horia Andreescu). Promisiunea pianisticii româneşti, venită după o perioadă britanică de studii şi debut de carieră, Alexandra Dariescu strălucitoare în Concertul de Grieg.  Şi enumerarea ar putea continua…

Nu pot să închei aceste rînduri, fără să amintesc de revenirea la Bucureşti după ani de absenţă a marelui pianist Radu Lupu cu trei programe diferite – două concertante (alături de vechiul său prieten, pianistul şi dirijorul Daniel Barenboim şi orchestra acestuia Staatskapelle Berlin) plus un recital solo cuprinzînd ultimele două sonate de Schubert.  Dau credit vocilor avizate ale criticii, precum şi melomanilor care au covîrşit sala Atheneului, devenită neîncăpătoare la recital, cum că a fost un miracol, o minunăţie de serată muzicală, cu nu mai puţin de cinci bis-uri şi urale interminabile. De altminteri, eu însumi am fost fermecat de fineţea pianisticii lui Radu Lupu în ocazii similare la Viena, la Budapesta, chiar la Bucureşti acum nouă ani.

 

Ar mai fi multe de spus despre Festivalul enescian. Poate cel mai important e că el ne defineşte ca naţiune, că a devenit în anii din urmă veritabil brand de ţară, că în tumultul cotidian sărac în motive de mîndrie, festivalul propune – preţ de o lună – o oază de armonie, o minunată şi consistentă alternativă la asaltul mediocrităţii şi al imposturii, o oglindă a ceea ce a dat şi dă lumii mai bun, mai frumos această naţie, cum bine spunea Ioan Holender, directorul artistic al festivalului,  în discursul său inaugural. Prin această lună de elevare spirituală la cote de excelenţă artistică,  festivalul dă îndreptăţire speranţelor noastre că se poate trăi frumos şi că muzica e o componentă obligatorie a sănătăţii şi bunăstării unei societăţi. Sau cum spunea Daniel Barenboim la sfîrşitul concertului său unei săli care îl ovaţiona frenetic: „Festivalul George Enescu, în veci! “

Revista indexata EBSCO