Oct 31, 2013

Posted by in ARTE

Ştefan Oprea – „I Am Anna Magnani”

STEFAN_OPREA_BISO ştire venind dinspre Italia ne-a reţinut atenţia la sfîrşitul lui septembrie şi ne-a readus în faţa ochilor o imagine care ne-a fascinat cîndva, cu mulţi ani în urmă: imaginea actriţei Anna Magnani. La 40 de ani de la moartea ei (1973), italienii s-au gîndit să-i aducă un omagiu, să o evoce, s-o redea spectatorilor vîrstnici şi s-o propună ca model de artist spectatorilor şi actorilor tineri. S-a organizat în acest scop o expoziţie intitulată I Am Anna Magnani la Casa Cinematografiei din Roma – Villa Borghese. Fotografi, documente, obiecte legate de viaţa şi activitatea celebrei actriţe sunt expuse sub genericul „cea mai mare actriţă italiană cunoscută la nivel internaţional, simbol al Capitalei Italiei”. Sînt prezentate filme în care actriţa deţine roluri de prim plan, precum şi documentare despre viaţa şi personalitatea ei artistică. Nici unei alte actriţe nu i-au mai fost acordate supranume cum i-au fost acordate ei: La Magnani şi Mama Roma, ambele motivate de faptul că numai ea a exprimat cum nu se poate mai exact şi mai multilateral spiritul naţional, că numai ea a întruchipat cum nu se poate mai fidel şi mai convingător tipul caracteristic al italiencei, al femeii obişnuite întîlnite în milioane de exemplare în Italia, că numai ea s-a identificat cu aspiraţiile acestora, cu setea lor de a trăi, cu stilul lor de viaţă inconfundabil. S-a spus despre ea că a fost înzestrată cu darurile cele mai specifice ale naţiei sale şi, peste toate, că a avut marea şansă să iasă în lume sau mai bine zis să intre în viaţa artistică într-un moment deosebit de propice afirmării unui creator de acest tip – era momentul de explozie al neorealismului. Neorealismul a descoperit-o, a lansat-o, i-a sprijinit afirmarea, iar ea a contribuit la validarea curentului prin puterea uimitoare a talentului ei. Decisivă în acest sens a fost întîlnirea cu Roberto Rossellini, care a distribuit-o în Roma, cittŕ aperta / Roma, oraş deschis, film care în 1945 a fost socotit printre primele cinci din lume. Juca acolo alături de Alldo Fabrizzi şi Federico Fellini şi a participat cu el la Festivalul de la Cannes în anul următor, obţinînd (şi filmul şi ea) aprecieri strălucite. A apărut „un nou tip de tragediană – femeia din popor ieşită în stradă să lupte”. „Cinematografia mondială s-a îmbogăţit cu o actriţă de prim-plan”. Menţiunile erau făcute de personalităţi precum Georges Sadoul şi André Bazin.

A fost parcă o predestinare ca numele ei să se asocieze cu cel al Capitalei italiene, căci a jucat în filmele (în afară de Roma, oraş deschis): Mama Roma de Pasolini, Roma-Fellini de Federico Fellini şi Roma libérée / Roma eliberată de Giovanni Bertolini.

Obişnuiţi cu clasificările şi etichetările, jurnaliştii de cinema s-au tot întrebat dacă Magnani este actriţă de comedie sau de tragedie. Le-a dat un răspuns categoric criticul şi istoricul francez Jean Mitry afirmînd că e o comediană de cea mai autentică speţă, o comediană veritabilă în sensul plenar al cuvîntului, asta vrînd să însemne că tragedia este implicată. În aceeaşi măsură e tragediană cu performanţe recunoscute unanim. Concluzia clarificărilor aduse de Mitry ar fi că personalitatea actriţei a fost una neclasificabilă, înzestrată cu un talent fără limite, cu disponibilităţi infinite de a aborda orice tip de personaj din orice gen dramatic. Dovadă stau numeroasele personaje, foarte diferite, pe care le-a interpretat în Suspine pe stradă (r. Mario Camerini, 1948), Onorabila Angelina (Luigi Zampa, 1947), Caleaşca de aur (Jean Renoir, 1952), Bellissima (Luchino Visconti, 1951), Sălbatic este vîntul (George Cukor, 1955), Orfeu în infern (Sidney Lumet), Secretul din Santa Vittoria (Stanley Kramer, 1969). Unle dintre rolurile interpretate de actriţă au fost răsplătite cu premii de valoare internaţională: Cupa Volpi (pentru Sora Letizia, 1956), Ursul de Argint la Berlinală pentru Sălbatic este vîntul, Nastro d’Argento pentru trei roluri din trei filme diferite (între 1945 şi 1952), apoi Premiul Oscar pentru rolul principal din filmul lui Daniel Mann The Rose Tatoo / Trandafirul tatuat (1955).

A dispărut, din păcate, la o vîrstă – 65 de ani – care i-ar fi îngăduit să mai joace. Era speriată de viaţă, de mersul lumii: „Mi-e frică de tot ce mă înconjoară – declara. Astăzi este atît de puţin elan pe lume, atît de puţină dragoste. Iar eu nu pot trăi fără dragoste, fără entuziasm”.

Ar fi frumos ca şi la noi una dintre televiziuni să programeze cîteva filme în care joacă marea actriţă. Uitarea nu trebuie lăsată să se aştearnă peste marii slujitori ai artei filmice.

Revista indexata EBSCO