Oct 31, 2013

Posted by in MOZAIC

Petru Ursache – Din nou Labiş

petru ursacheNu numai Moartea căprioarei provoacă tulburare la lectură, oricărui cititor cu sensibilitate şi ataşat vieţii silvestro-montane, dar şi moartea autorului ei, aflat abia la începutul unei zodii extrem de promiţătoare; nu doar familia şi colegii au resimţit cu îndurerare pierderea unei fiinţe îndrăgite şi  superdotate moral şi spiritual, dar şi diferite categorii de cititori, intelectuali şi scriitori de toate vîrstele, semn că personalitatea tînărului poet cîştigase teren şi se aşezase în conştiinţa generală. Un fenomen, am zice, unic. Marea majoritate a fost afectată în chip real şi în adîncurile ei sufleteşti, pe cînd vinovaţii, implicaţi mai mult sau mai puţin direct, s-au văzut nevoiţi să lase capetele în jos, în tăcere şi ruşinare. Colegii de generaţie au depus mărturii emoţionante şi perfect credibile (Gheorghe Tomozei, Imré Portik, Stela Covaci), alăturîndu-li-se, în acelaşi ton participativ,  nume de primă mărime, spontan sau pe parcurs, Geo Bogza, Tudor Vianu, G. Călinescu. Ei au pus totodată în valoare creaţiile poetice mai bine cunoscute, nu numai prin simplă citare şi circulaţie, cum se obişnuiseră cititorii, ci după înzestrare estetică. Vladimir Streinu, abia ieşit din închisoare şi reluînd lectura textelor, avea să dea un nou impuls valorizărilor, în spiritul comparatismului şi al modernităţii, semnalînd elemente amintind de Rimbaud şi Esenin. Nici François Villon, nici Baudelaire nu i-au fost indiferenţi poetului din Mălini, în vremea celui mai aspru proletcultism. Încercase să şi-i apropie în sens creator, resimţindu-i în propria fiinţă, nu ca pe Gorki ori Maiacovski pe care-i exersa frazeologic şi accidental. Nici moartea, tot atît de năprasnică a lui Mihai Eminescu, nu a trezit un ecou atît de mare şi de intens, chiar din clipa nefericitului accident, cum s-a întîmplat în cazul Labiş. Într-o istorie  a receptării, sunt de invocat numele acestor corifei ai literelor, în chip director, fără reticenţe; mai puţin al lui Mihai Beniuc, Paul Georgescu, Mihai Novicov.

Este de la sine înţeles că „deceniul proletcult” a însemnat (-înseamnă) etapa crimei. Cota de oroare creşte pe măsură ce constatăm cu nelinişte că nu are un număr propriu-zis definibil de ani şi nici un punct stabil pe întinderea stăpînirii bolşeo-comuniste. Cel mult, putem vorbi de un moment „culminant”, începînd cu „reforma” din 1948, care a desfiinţat din temelie Academia Română (a se vedea lucrarea lui Dan Berindei, Istoria Academiei Române – 2006 şi recenta Drama Academiei Române, apărută sub semnătura lui Păun Ion Otiman – 2013), universităţile, viaţa şcolară şi bisericească. Dar pînă în anul citatei şi păguboasei reforme, Armata română fusese deja sacrificată, un număr foarte mare de generali (40-50 cifrează documentele) zăceau în închisori, la decizia Tribunalului poporului înfiinţat din ordin moscovit încă de la începutul anului 1945. În 1958 era adus în faţa instanţei de judecată „lotul Noica-Pillat”, în aceeaşi secvenţă de timp cu „lotul Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim-Bucureşti.  (Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae etc.). După 1970, începuse prigoana scriitorilor din exilul românesc iar în anii ’80, apariţia unei cărţi, indiferent de domeniu, era condiţionată de numărul citatelor reproduse pe larg din cuvîntările „primului gînditor” al ţării. Acelaşi proletcultism se menţinea peste decenii, în forme evident trucate. Bietul om se acomodase ca oaia cu lupul.

Scurtul interval de timp cît i-a fost dat lui Nicolae Labiş se plasează în deceniul celui mai virulent proletcultism: 1950-1956. La vremea aceea, scriitorii români se împărţeau în două tabere adverse: ori se aflau în fruntea bucatelor, fiind vorba, de regulă, de parveniţii dispuşi să facă jocurile Puterii, ori zăceau în închisori; mulţi şomau, urmăriţi de Securitate, cu existenţa permanent ameninţată. Labiş a avut tăria să aleagă înainte de a se compromite iremediabil, asemenea multora dintre colegii de generaţie. Dar  pe măsură ce proletcultismul încerca să joace cu perfidie pe două tablouri, i se găsea loc şi poetului din Mălini printre autorii demni de atenţie, în manuale şcolare. Au apărut volume de poezii care să-l reprezinte, de pildă, Moartea căprioarei din 1964, îngrijit de Gheorghe Tomozei, sau Poezii (Editura Albatros, 1985), scos la tipar de Antoaneta Tănăsescu. Li se alătură seria de documente literare datorate lui Nicolae Cârlan, bibliografii, evocări memoriale, monografii şi eseuri, unele dintre ele teze de doctorat, majoritatea alcătuite cu grijă şi profesionalism. Am putea spune că, în această privinţă, Nicolae Labiş se situează printre primii scriitori ai epocii postbelice, alături de Nichita Stănescu şi de Marin Preda.

În această ordine de idei se înscrie şi  monografia recentă a lui Florentin Popescu consacrată poetului din Mălini. Scrierile care provin direct de la colegii şi martorii tristului accident intră cu predilecţie în atenţia autorului. Este calea reconstituirii atmosferei sufleteşti a momentului de mare tensiune, extinsă, uneori, pe paliere ale sentimentalismului, şi un prilej de a regîndi întreaga bibliografie moştenită. „Moartea lui Labiş, mărturiseşte Florentin Popescu, pentru cititorul de astăzi, care i-a impresionat adînc pe contemporanii lui şi care continuă să ne impresioneze încă şi pe noi, după mai bine de o jumătate de veac a fixat imaginea poetului la loc sigur în conştiinţa şi, deopotrivă, în istoria literară” (Florentin Popescu, Nicolae Labiş.Monografie. Ediţia a 2-a. Rawex Coms, Bucureşti, Bucureşti, 2012, p. 223). Această mărturie dă seamă asupra interesului  purtat de Florentin Popescu operei şi personalităţii, putem spune cu toată încrederea, lui Nicolae Labiş, interes concretizat în monografia citată şi aflată la a doua variantă a ei.

Didactic vorbind, monografia pare a se orienta după o formulă general-acceptată încă de pe vremea lui Bogdan-Duică ori a lui G. Călinescu, dacă luăm în seamă studiile eminesciene organizate bi-unitar viaţa-opera, mod  de confirmare a datelor în dialectica lor internă. În acelaşi spirit este secvenţiată şi lucrarea la care se face referinţă aici: În orizontul vieţii – În orizontul operei. Dar prima nu este transpunere narativă în chip de cadru familial şi socio-uman, cu amintiri mitizante din anii copilăriei, cu izbînzi literare, cu isprăvi profesionale. Terenul ar fi solicitant în privinţa lui Nicolae Labiş, cum a reuşit să experimenteze G. Călinescu în privinţa lui Eminescu ori a lui Creangă. De altfel, colegii de la Şcoala marxistă de literatură au evocat asemenea aspecte biografice antrenante, pitoreşti. Pot spune că Florentin Popescu a încercat o cale inedită, reţinînd momente tensionate şi critice din scurta viaţă a poetului, pe fondul unor întîmplări şi chiar evenimente din lumea literară, de pildă, Consfătuirea pe ţară a tinerilor scriitori, din martie 1956. Ea a fost patronată de Mihail Sadoveanu, secondat de Mihu Dragomir şi s-a desfăşurat, după deschidere, în chip de seminarii tematice, poezie, proză, dramaturgie, etc. Să reţinem numele responsabililor de seminarii, pentru a deduce competenţa lor profesională şi, mai ales, direcţia ideologică imprimată discuţiilor. Seminarul de poezie a fost preluat, pe rînd, de Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Demostene Botez, Mihu Dragomir, Radu Boureanu; cel de proză s-a aflat în răspunderea lui V.Em. Galan, Eusebiu Camilar, Remus Luca, Cezar Petrescu, Mihai Novicov, Mihai Gafiţa, Alex. Jar, Dumitru Mircea, Petru Vintilă. La critică literară: Ov.S. Crohmălniceanu, Vera Călin, Savin Bratu, Silvian Iosifescu, Mihail Petroveanu, N. Tertulian. Am reprodus listele complete (fără secţiile Literatură pentru copii şi Literatura minorităţilor), pentru a se vedea că mai toţi fuseseră scoşi din adîncul anonimat ori de pe raftul al treilea de bibliotecă; în afară de cîţiva deveniţi celebri prin dogmatism şi teroare: Mihai Beniuc, Ov.S. Crohmălniceanu, Mihai Novicov.

Ni se mai spune că, la deschidere, s-au înscris să urce la tribună 34 de vorbitori, dintre care citez: Z. Pălăianu, Tamara Pânzaru, Eugen Mandric, Dorel Dorian, Paul Schuster, George Ivaşcu, Demostene Botez, Al. Andriţoiu, Andrei Băleanu. Apare şi numele lui Nicolae Labiş. Scrie Florentin Popescu, dîndu-ne de înţeles că autorul Albatrosului ucis a făcut notă discordantă, în chip evident şi riscant, în raport cu urîcioşii slujitori ai regimului: „Două sunt ideile principale care credem că străbat, în subtext, intervenţia lui Nicolae Labiş în discuţiile la consfătuirea pe ţară a tinerilor scriitori: eliberarea de dogme şi de prejudecăţi, pe de o parte, şi «lupta cu inerţia» instituţiilor şi a oamenilor pe de alta” (Idem, p. 119). Se confirmă  ceea ce relatează Stela Covaci în legătură cu starea zbuciumată ce-l stăpînea pe Labiş, sub presiunea momentului, a descoperirilor proprii, judecînd evenimentele în desfăşurare. În vara aceluiaşi an, anul Consfătuirii, el punea pe hîrtie versurile: „Scăpaţi de idoli, chip cioplit în mituri /Noi nu mai acceptăm. Ne îndoim /Şi numai strecurat prin judecată /Primim al vieţii adevăr sublim”. Era primul manifest al tinerei generaţii, cu efecte antrenante, viguroase, în divergenţă cu crezul juvenil din „Fii dîrz şi luptă, Nicolae!”.

Secvenţa a doua, În orizontul operei, încearcă schiţarea unui posibil volum selectiv de versuri, care să-l reprezinte pe Nicolae Labiş în faţa instanţelor perene ale judecăţii estetice, reţinîndu-se unele texte din perioada idealistă, angajată, dar cu predominanţă compoziţiile ulterioare, izvorîte din autentic fond sufletesc şi creator. Monografistul a identificat mai multe grupuri tematice, probate prin succinte şi convingătoare comentarii analitice. Primul grupaj, şi cel mai consistent, cuprinde evocări de natură, cu dramele  astrale ale anotimpurilor (primavara, toamna, ca în mitologie), ale zilelor (senine, ceţoase), ale vietăţilor pădurii şi ale oamenilor: Am iubit, Poeme în munţi, Seara după ploaie în munţi, Idilă, Şuha, Rapsodia pădurii, Rîsul, Ursoaica, Moartea căprioarei, Albatrosul ucis. Dar înaintea acestora este situat poemul Mihail Sadoveanu, emblemă lirică. De observat că imaginea prozatorului nu este înfăţişată portretistic, aşa cum ne-am aştepta, ci prin substitute peisagistice montane, amintind de Baltagul ori de Neagra Şarului, nu de omul din M.A.N. ori din Academia R.P.R. Alt ciclu poartă titulatura Războiul. De aici selectez, din economie de spaţiu, În refugiu, Vîrsta de bronz, Zurgălăul, etc. Urmează un grup de texte cu tematică socială: Arta poetică, Versuri de dimineaţă, Primele iubiri, Omul comun, Dracul şchiop, Sunt spiritul adîncurilor etc. Unele poartă semnele angajării voluntare (Lui Marx), altele sunt mai reflexive (Omul comun) sau dau semne de redeşteptare (Sunt spiritul adîncurilor). Un grupaj încheie fişa de antologare sau de proiect de editare: Albatrosul ucis (reluare din prima secvenţă), Marină, Alexandrin, Tu, Uită-te, Portret, Meşterul, Contemplaţie, Dans, Gol, Toamna. Ca încheiere, rapel la prima (Mihail Sadoveanu) este reamintită Moartea căprioarei. Sumarul ar cuprinde 54 de titluri, volum destul de impunător. Aşadar, refacere biografică – proiect de ediţie pentru restituirea personalităţii poetului în fiinţarea lui reală şi în temeiul operei de autentică valoare. Se întrevăd şanse ca Nicolae Labiş să-şi dobîndească locul ce i se cuvine pe o treaptă de sus, printre ai săi.

Încă rămîne în memorie „moartea lui Labiş”, dramatică şi infinit păguboasă. Dar în ansamblul cugetării poetice postbelice, sacrificiul şi opera au fost semnificative în direcţionarea noului curs al existenţei, resimţit în pulsaţiile celor mai buni dintre cei buni. Un sacrificiu regretabil dar salvator prin generozitatea lui. O moarte eroică. Poetul a fost „buzduganul unei generaţii”, spune Eugen Simion foarte convingător; şi nu numai al unei generaţii, aş adăuga eu, din multe motive evidente. S-a mai vorbit, şi iarăşi pe bună dreptate, despre O moarte care dovedeşte ceva (Irimie Străuţ), adică ceva mult de tot, care-l aşează pe Nicolae Labiş, prin cele cîteva capodopere ale sale, Moartea căprioarei şi Albatrosul ucis, înainte de toate, printre cei mai de seamă poeţi ai perioadei postbelice, în preajma lui Nichita Stănescu,  a lui Mihai Ursachi, a lui Cezar Ivănescu. Un fenomen, se încumeta să spună nu demult un autor (Toma Alexandru, Fenomenul Labiş. Grupul editorial Muşatinii, Suceava, 2002), prin „lupta cu inerţia”, prin zguduirea conştiinţelor scriitoriceşti, prin deschiderea de orizonturi mirifice. În această privinţă Labiş nu are seamăn printre colegii de generaţie.

Revista indexata EBSCO