Oct 31, 2013

Posted by in ESEU

Amalia Lumei – APOLOGIA VIRILITĂȚII. un poem filosofic de Mircea Eliade (III)

img3Nu doar Nietzsche se lasă, totuşi, identificat în lista de lecturi din cărţile bibliotecii adolescentului Eliade în legătură cu ideile din poemul Apologia virilităţii. Ideea de voinţă, ca şi cea de voinţă de putere revin în mai multe rînduri şi în diferite contexte sub pana tînărului autor, sugerînd şi o familiaritate cu scrisul lui Arthur Schopenhauer. Într-adevăr, în lista de cărţi din biblioteca tînărului Eliade, la poziţia 683 se notează „Schopenhauer, Viaţa, omul, moartea[1], (deşi adevăratul titlu al cărţii a fost Viaţa, amorul, moartea)[2]. Nu este de crezut că posesorul exemplarului respectiv nu a răsfoit măcar respectiva carte.

În orice caz, ideea lui Arthur Schopenhauer după care la baza reprezentării lumii stă voinţa – nu degeaba se cheamă în original cartea filosofului Die Welt als Wille und Vorstellung –, înţeleasă ca o forţă iraţională considerabilă, lipsită de finalitate teleologică, l-a inspirat şi pe Nietzsche. Faptul că lumea pentru Schopenhauer nu mai înaintează cu sens, ca la Hegel, ci haotic, îl încurajează, poate, şi pe Mircea Eliade să creadă că prin voinţa puternică a unei personalităţi umane ea, lumea, poate dobîndi sens (teoria dezvoltată de Thomas Carlyle în Despre eroi şi eroism, încă de pe la jumătatea sec. al XIX-lea). Eliade nu pare să îl urmeze pe autorul Lumii ca voinţă şi reprezentare în credinţa lui că voinţa depăşeşte acţiunile omului, manifestîndu-se şi la nivelul anorganicului şi al organicului. El combate animalitatea voinţei în mod expres, deplasînd înţelegerea virilităţii dinspre simplul impuls – schopenhauerian – către procreare al animalului, către viaţa spirituală în numele unor scopuri morale. Cu toate acestea, primatul voinţei, aşa cum îl recunoaşte şi Eliade, are o origine în filosofia lui Schopenhauer.

Tînărul intelectual visa însă, cum afirmă Linscot Ricketts, la transformarea lui într-un om superior celorlalţi şi într-un lider al lor. În acest scop, el a încercat în Apologia virilităţii, ca şi în celelalte două texte programatice din aceeaşi perioadă (Itinerariu spiritual şi, respectiv, Théos Eghénou) să schiţeze şi un soi de psihologie şi pedagogie practică, deşi întemeiată abisal, ca ghid pentru cei ce voiau să îşi afirme o dorinţă similară de performanţă şi de parcurs spiritual. Important rămîne că „Această căutare a puterii este“, după Linscot Ricketts, „mult mai apropiată de magie decît de religie şi referindu-se la aceasta în Memorii, Eliade o numeşte «ambiţie faustiană» şi o leagă de «pragmatismul magic» al lui Papini“[3]. Cu alte cuvinte, cernută dincolo de retorică sa creştină – etalată explicit în finalul Itinerariului spiritual, ca şi în Théos Eghénou –, profesiunea de credinţă ortodoxă a lui Mircea Eliade se vădeşte a fi mai degrabă un experimentalism nu cu mijloace ştiinţifice – în înţelesul riguros al termenului –, ci cu unele mai curînd magice. Pentru cei care cunosc direct ortodoxia românească, plină de reminiscenţe precreştine şi de „îmbogăţiri“ şi prelucrări apocrife, aceasta nu poate fi o noutate. Noutatea constă însă în faptul că Eliade pare să fie printre primii reprezentanţi ai culturii româneşti elitare, scrise, care elaborează pe acest amestec de religiozitate creştină răsăriteană, filozofie modernă şi magie păgînă.

În ce priveşte contactul lui cu Giovanni Papini, citise, încă din 1925, unele dintre scrierile acestuia, dar în decembrie 1926, un an mai tîrziu, era deja la curent cu două dintre cărţile lui Papini inspiratoare pentru acest poem: Un om sfîrşit (Un uomo finito) şi, respectiv, Masculinitate (Maschilitŕ)[4]. În articolul „Giovanni Papini. Preludii“, apărut la 18 decembrie 1926, nota: „Eram încă stăpînit de impactul cu futurismul pe care îl descoperisem recent. Mă interesa Papini, primul Papini, cel dinaintea convertirii, marele pamfletar şi autorul cărţilor Maschilitŕ şi Un uomo finito, autobiografia sa. Pentru noi era avangarda“[5]. Probabil că primele cînturi – sau părţi – ale Apologiei virilităţii se năşteau tot pe atunci, dacă ar fi să se ţină seama de compatibilitatea şi similitudinile stilistice mărturisite de retorica poetică a acestei creaţii lirice cu unele fragmente din articolul despre Giovanni Papini „Preludii“, tipărit în 18 decembrie 1926 (a nu se confunda cu „Giovanni Papini. Douăzeci şi trei de cărţi“, publicat în 22 decembrie 1926[6]): „ nu numai erudiţia – ci şi spasmul lăuntric al celui care o culege; pasiunea cu care soarbe amănuntul inedit şi trăsăturile cu care mîngîie trupul cald al unei proaspete şi afrodisiace noţiuni, pricinuitoare de rafinate orgii cerebrale“[7].

Nu este exclus ca munca la poem să fi debutat încă din decembrie 1926 sau chiar înainte, căci articolul din 22 decembrie se încheia astfel: „Papini rămîne idolul nostru – al tuturor celor înfometaţi de experienţe cerebrale şi conştienţi de infinitele posibilităţi ale năprasnicei virilităţi masculine (sic!). Alături de frumuseţea feminină, caldă şi moleşitoare, înfiorată numai de plăcerile şi durerile cărnii, trupul larg, drept, înalt al lui Papini – şi faţa lui schiloadă, şi ochii lui miopi, şi dinţii lui încleştaţi în hotărîrea amară a răzbunării – e un simbol“[8]. Se recunosc aici principalele poziţii – dar şi opoziţii – care apar în Apologia virilităţii: antagonismul pretins între feminitate şi virilitatea întruchipată savant, intelectual; condiţia virilă înţelească ca asumare spirituală; foamea de experienţe, şi încă cerebrale; urîţenia fizică indiferentă. Existenţial vorbind, rămîne probabil că în momentul acela Eliade se considera un tînăr superior prin calităţile intelectuale, dar nu şi favorizat de fizicul său, avînd, poate, şi amintirea recentă a unor respingeri feminine. „Citind Un om sfîrşit, Eliade se regăsea pe sine însuşi şi în aspectele fizice şi psihologice şi în interesele culturale ale tînărului Papini: miopia, timiditatea, dragostea de singurătate, curiozitatea nelimitată, enciclopedismul, ura pentru studiul impus, adolescenţa ca epocă de descoperire intelectuală şi nu de criză fiziologică sau sentimentală“, observă şi Roberto Scagno în teza lui doctorală din 1973[9]. Papinismul textului eliadian – ca şi al altor texte din epocă ale aceluiaşi, inclusiv ciclul Scrisori către un provincial – este neîndoielnic şi el a însemnat nu doar priorităţi atitudinale şi tematice, ci şi izvorul unei polemici cu moda intelectuală dominantă în anii respectivi, predominant franceză, în România[10]. Proximitatea faţă de Papini indică un mod de a înţelege cultura similar acestuia, context în care nu trebuie uitată convertirea din anii ’30 naţionalistului italian la fascism, notată în cartea lui din 2003 despre naţionalism, futurism şi fascism de Emilio Gentile[11].

Alte argumente vin dinspre idei şi accente comune Apologiei cu alte texte din aceeaşi epocă – este vorba, desigur, de numai cîteva luni de ebuliţie creatoare, situabile între apariţia articolelor despre Papini şi publicarea poemului în revista Gîndirea (18 decembrie 1926 – august/ septembrie 1928) –, ceea ce face credibilă ipoteza că textul poetico-filosofic a fost încheiat la data consemnată în finalul lui. Perioada scrierii sale s-ar preta, deci, la restrîngere între decembrie 1926 şi 6 ianuarie 1928, adică la circa un an; tocmai anul cînd, între 6 septembrie şi 16 noiembrie 1927, apărea în foileton. Practic, se poate presupune cu temei că Apologia virilităţii şi Itinerariul spiritual au apărut din creuzetul creativităţii eliadeşti în aceleaşi luni febrile de studiu erudit, ştiinţific, publicistică galopantă şi creaţie literară şi filosofică prefirate între iarna din finalul anului 1926 şi vara lui 1928. Tot atunci s-au configurat şi alte texte din aceeaşi constelaţie ideatică, precum Theós eghénou (apărut în ultimul număr al Gîndirii pe anul 1927, deci scris înainte de luna decembrie a anului respectiv, după finalizarea Apologiei).

Cel mai sigur indiciu cronologic pe care îl avem este că, la data apariţiei primului episod din Itinerariu spiritual, în 6 septembrie 1927, Apologia exista deja, căci textul Itinerariului notează: „Precizări [despre personalitate – n. A. L.] se găsesc în lucrarea noastră Apologia virilităţii, care se va tipări aiurea“[12]. Rezultă că în acel moment poemul – nedefinitivat, de vreme ce data încheierii lui urma să fie în ianuarie 1928 – avea, deocamdată, un caracter neprecizat (i se spune, neutru, „lucrarea“) şi nici nu fusese trimis încă vreunei reviste, probabil tocmai pentru că se socotea că nu era gata.

 



[1] Mircea Eliade, Misterele şi iniţierea orientală. Scrieri de tinereţe. 1926, ed. de Mircea Handoca, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1998, p. 306.

[2] Arthur Schopenhauer, Viaţa, amorul, moartea, Bucureşti, Ed. Antet, ediţii succesive recente: 1992, 1997, 2009. Nu este de trecut cu vederea lapsusul semnificativ al adolescentului Eliade, care înlocuieşte „amorul“ cu… „omul“, probabil din aceeaşi pudoare care a făcut din el, la scrierea Apologiei virilităţii, un atlet al înfrînării, ascezei.

[3] Mac Linscot Ricketts, Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade (1907 – 1933), Bucureşti: Ed. Criterion, 2004, vol. I, p. 63.

[4] Vezi Mircea Eliade, „Giovanni Papini. Preludii”, în Cuvîntul, an. III, nr. 640, 18 decembrie 1926, pp. 1-2, reluat în Misterele şi iniţierea orientală…, ed. cit., p. 265.

[5] Idem, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 1990, p. 21.

[6] Mircea Eliade, „Giovanni Papini. „Douăzeci şi trei de cărţi”, în Cuvîntul, an. III, nr. 643, 22 decembrie 1926, pp. 1-2, reluat în Misterele şi iniţierea orientală…, ed. cit., p. 269-273.

[7] Idem, „Giovanni Papini. Preludii”, în Misterele şi iniţierea orientală…, ed. cit., p. 265.

[8] Idem, „Giovanni Papini. Douăzeci şi trei de cărţi“, în Misterele şi iniţierea orientală…, ed. cit., p. 273.

[9] Roberto Scagno, Religiosità cosmica e cultura tradizionale nel pensiero di Mircea Eliade (tesi di laurea, Università degli Studi di Torino, Facoltà di Lettere e Filosofia, a.a. 1973/ 73, 352 pp. dactilo), p. 145, apud Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Bucureşti, Ed. Nemira, 1995, p. 137. Alberto Castaldini, „Eliade, Papini, de Martino şi istoria religiilor”, la http://193.226.7.140/~leonardo/n04/Castaldini2.htm

[10] Mircea Eliade, Amintiri, 96, apud Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, ed. cit., p. 138: „Îi sînt recunoscător lui Papini şi pentru faptul că datorită lui m-am familiarizat încă din liceu cu literatura şi cultura italiană, reuşind astfel să mă eliberez de tutela culturii franceze; Papini m-a ajutat, indirect – relevîndu-mi alte interese, hrănindu-mă cu alte surse – să mă orientez în chip diferit de majoritatea intelectualilor generaţiei mele, care citeau şi discutau în primul rînd cărţile şi autorii accesibili în limba franceză“.

„Antifranţuzismul“ (antigalicismul) cultural eliadian, cu rădăcini mai vechi în mediul cultural românesc – la 1904 Iorga manifesta împotriva jucării la Bucureşti a unei piese în limba franceză – are urmaşi sonori. Menţionez aici faimosul eseu al lui Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, scris şi publicat în 1929, care reia şi dezvoltă idei prezente sub pana lui Mircea Eliade în 1927, în Itinerariul spiritual, şi în 1928, în Apologia virilităţii.

[11] Emilio Gentile, The Struggle for Modernity: Nationalism, Futurism, and Fascism (Italian and Italian American Studies) Praeger, 2003.

[12] Idem, Itinerariu spiritual…, ed. cit., p. 266.

Revista indexata EBSCO