Oct 31, 2013

Posted by in ESEU

Ion Varlam – DREPTURILE HOMOSEXUALILOR. O FALSĂ PROBLEMĂ

varlamPromovarea drepturilor homosexualilor, inclusiv  prin ceea ce o impostură intelectuală numeşte „discriminarea pozitivă” (adică legitimarea minorităţilor active), este o componentă a unei metode conspirative de dominaţie scoase din arsenalul dialectic al noii gîndiri unice, zisă politically correct, care asigură sub noi aparenţe continuitatea hegemoniei ideologice a stîngii marxiste şi a terorii morale ca mod de a o exercita.

Dogma centrală a noii gîndiri unice este „toleranţa”, a cărei erijare în principiu serveşte după 1990 fabricării „delictului de opinie” pe care stînga marxistă l-a folosit sistematic şi din totdeauna pentru a interzice dreptul la cuvînt celor ce, profesînd idei şi opinii defavorabile ei, sînt consideraţi indezirabili şi, ca atare, condamnaţi la excluderea din spaţiul public. De cînd Lenin şi Stalin au fost excluşi din rîndul succesorilor legitimi ai lui Marx, figura de referinţă a stîngii care veghează la perenitatea marxismului este Troţki.

Este evident că toleranţa nu este un principiu, ci o raportare la principiu: zona de compatibilitate a abaterii de la normă cu existenţa ei. Ne avînd o esenţă proprie, nu are o existenţă autonomă. Natura şi dimensiunea ei este strict legată de specificul fenomenului căruia îi este aferentă. Prin răstălmăcirea noţiunii de toleranţă – prin definiţie: derogare de la principiu şi excepţie de la regulă, pe care o scot din marginalitatea la care o hărăzeşte caracterul ei anex – adică dependenţa ei de faptul particular la care se raportează – stînga troţkistă manipulează opinia publică recurgînd la diversiune. Pe această cale suscită diverse curente de simpatie şi de solidaritate faţă de diferitele categorii minoritare pe care le prezintă ca „victime ale intoleranţei” opiniei majoritare. Mişcările de simpatie generate de aceste manevre nu urmăresc cîtuşi de puţin susţinerea celor prezentaţi ca victime. Scopul real şi constant al acestor campanii este subversiv şi dublu. Pe de o parte, acolo unde răsturnarea prin violenţa revoluţionară nu este posibilă, obiectivul este subminarea ordinii de drept (stabilitatea instituţiilor statului, autoritatea publică, legislaţia în vigoare, etc.), la care ţinteşte pieziş, atacînd ideile care-i fundamentează legitimitatea şi instanţele agregative ale corpului social aferent acestei ordini (aşa zisele „corpuri intermediare”, în primul rînd cele a căror autoritate morală este recunoscută, atît de clasa politică cît şi de societatea civilă începînd, evident, cu cele religioase). Pe de altă parte, scopul strategic al descoperitorilor de minorităţi ale căror drepturi particulare nu le-au folosit încă spre slăbirea autorităţii forurilor cu funcţii centripete, este scutirea de rigorile legii a acelor minorităţi numite active pentru că le defineşte voinţa de a scoate de sub orice control jocul propriilor lor interese.

Incultura, lipsa de memorie şi de discernămînt care, împreună cu predispoziţia sentimentală la compătimire, sînt trăsăturile caracteristice ale opiniei publice, fac să fie foarte numeroşi creduli cărora le scapă legătura perversă dintre pretinsa „deculpabilizare” a homo-sexualilor şi folosirea homosexualităţii ca instrument de culpabilizare, de către aceeaşi ocultă marxistă, care recurge la scandalul de moravuri spre a desemna oprobiului acele personalităţi indezirabile pe care nu le-au putut exclude social denigrîndu-le prin acuzaţii de altă natură. Victima tipică a unui astfel de scenariu a fost acum cîţiva ani Jörg Haider, şeful partidului liberal austriac. După ce guvernase multă vreme ţara împreună cu socialiştii, Haider a fost declarat „fascist” atunci cînd micul său partid – fără sprijinul căruia nu se poate forma la Viena guvernul – a decis să se alieze cu creştin-democraţii pentru constituirea unui nou cabinet. Campania de defăimare dusă contra lui de către toată stînga europeană a atins proporţii fără precedent după 1945. Conţinutul mincinos şi stupid al fiecăreia din acuzaţii ieşind rapid la iveală, s-a decis lichidarea politică a lui Haider pe alte căi, urzindu-se contra lui o conspiraţie mediatică bazată pe născociri la fel de puţin credibile dar al căror conţinut era mult mai greu de verificat şi de dezminţit, acreditînd zvonul că Haider ar întreţine relaţii amoroase cu persoane de acelaşi sex.

Desigur că personalităţile de stînga sînt scutite de astfel de campanii, deşi este notoriu că depravarea sexuală, inclusiv homosexualitatea, au fost de la origini apanajul regimurilor revoluţionare. În special al celui bolşevic, de la care s-a molipsit întreaga stîngă marxistă europeană. Presa din Marea Britanie ajunsese chiar să numească Partidul comunist francez  „partidul celui de-al treilea sex” în perioada 1935-1950. Cercetătorul american, Stephen Koch (Cf. „Sfîrşitul Inocenţei”), care a studiat reţelele conspirative ale intelectualităţii care au constituit coloana a V-a a Stalinismului în Europa şi SUA pe vremea Războiului Civil din Spania, arată rolul „minorităţilor sexuale” în dezvoltarea simpatiei pentru bolşevism şi recrutarea agenţilor de influenţă.  Desfrîul sexual a fost primul punct al „programului politic” al noii generaţii de troţkişti, a căror lozincă – „Faceţi sex, nu război!” – acoperise mai toate zidurile pe străzile metropolelor Europei Apusene cu cîţiva ani înainte de fatidicul Mai 1968. Agitatorii troţkişti care au organizat discursul politic al tineretului răsculat în acea primăvară proclamau libertatea sexuală absolută, incitîndu-i pe indivizi să practice fără nici o rezervă homosexualitatea, pedofilia şi incestul, „pulsiunile sexuale neputînd face obiectul nici unei cenzuri sau reglementări”. Succesiunea faptelor ne îndreptăţeşte să ne întrebăm dacă legea Hollande, care autorizează căsătoria între persoane de acelaşi sex, numită „Un mariage pour tous” în programul politic al stîngii care se revendică de moştenirea lui Mai 1968, nu ţinteşte de fapt, în final, la spargerea tuturor zăgazurilor care mai opresc căderea în animalitudine a omului pe care o preconizează adepţii întoarcerii la comuna primitivă profetizată de Marx şi de Engels – după ce fusese idealizată de Rousseau, doctrinarul semi-doct şi involuntar al Revoluţiei de la 1789.

Cei cărora le este interzis să beneficieze de „toleranţa” de care gîndirea politically correct decretează că trebuie nemijlocit să se bucure homosexualii în genere, sînt, evident, figurile simbolice ale adversarilor prin definiţie: „duşmanii de clasă”, demnitarii democraţiilor occidentale, ierarhii Bisericilor Apostolice1, leaderii forţelor tradiţionale şi de dreapta.

Homosexualitatea este, fără discuţie, o opţiune personală sau o infirmitate. Ea priveşte, tot la fel de indiscutabil, zona cea mai intimă a vieţii personale a individului. Sexualitatea fiind o trăsătură definitorie a personalităţii, orientarea sexuală a oricărui individ este de competenţa sa exclusivă: ea constituie un atribut suveran al fiecărui om. Dar rămîne o realitate care nu priveşte pe nimeni şi orice indiscreţie relativă la ea constituie un delict pentru că încalcă sfera privată a vieţii personale.

Dacă, însă, un homosexual este implicat într-un scandal de moravuri, aducerea în zona publică a înclinaţiei lui transgresează limita toleranţei legate de garantarea sferei private a cetăţenilor, desemnîndu-l pe cale de consecinţă rigorilor legii. Nu o lege specială, care vizează legăturile homosexuale, ci legile bunelor moravuri căci decenţa, pudoarea şi bunul simţ sînt normele comportamentale pe care se întemeiază orice societate civilizată.

Scopul primordial al societăţii umane este de a-şi asigura perenitatea. Familia este cadrul instituţional al funcţiei reproducătoare. Prin ea, orice comunitate omenească îşi proiectează existenţa şi personalitatea către viitor. Căsătoria este modul de instituţionalizare a unirii unei perechi decise să-şi asume acest rol reproducător întemeind o familie şi, totodată, un mecanism de stabilizare a relaţiilor sociale, din totdeauna afectate de atracţia sexuală. Instituţionalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex are un caracter anti-social deoarece merge împotriva reproducerii naturale – deci a proiectării fireşti spre viitor – a comunităţii care o acceptă. Dincolo de prejudecăţile habotnicilor şi de pruderia mic burgheză, căsătoria homosexuală este, pentru orice fiinţă cu un minim bun simţ, o aberaţie. Tot aşa, transsexualitatea este o monstruozitate: fiinţele a căror natură este artificial modificată sînt la fel de respingătoare pentru semenii lor umani ca animalele hibride pentru vietăţile în mijlocul cărora trăiesc în ograda gospodarului, unde bietul catîr este hărăzit singurătăţii de antipatia pe care i-o arată toate celelalte vietăţi.

„Discriminarea pozitivă”  în favoarea homosexualilor ca „minoritate defavorizată” are un efect real total opus celui scontat. În primul rînd pentru că legitimează constituirea de mafii acaparatoare şi constituirea de poziţii monopoliste în anumite zone de activitate care sînt producătoare de privilegii importante: venituri ridicate, notorietate, relaţii şi influenţe oculte. Amintirile unor cineaşti cunoscuţi, precum e.g. Elias Kazan sau Roger Vadim, aruncă o lumină ne-echivocă asupra solidarităţii dintre homosexuali ca factor de promovare şi succes în această profesie, cunoscută pentru veniturile enorme pe care le procură membrilor ei.

Aducînd în zona vieţii publice acele aspecte ale personalităţii lor care sînt mai puţin susceptibile să întîlnească aprobarea sau simpatia celorlalţi membri ai societăţii, homosexualii sfîrşesc prin a se face antipatici sau odioşi, pînă şi în ochii celor dispuşi să le arate  mai multă înţelegere.

Bunul gust şi bunul simţ sînt trăsături înnăscute ce nu pot fi „disciplinate” prin teorii etico-estetice, oricît de savante ar fi argumentele intelectualilor care se dedică acreditării lor. A-ţi afişa cu ostentaţie înclinaţiile sau infirmităţile sexuale nu este compatibil cu demnitatea personală a fiinţei omeneşti şi, prin urmare, nu poate genera respectul semenilor.

Paris 19.07.2013.

 

1. Acest a articol a fost publicat on line înainte de izbucnirea scandalului de la Roma, în care, după spusele poliţiei italiene, ar fi implicaţi preoţi catolici care foloseau „serviciile sexuale” ale unor tineri şomeri români. Experienţa trecutului şi extrapolarea precedentelor ne îngăduie să presupunem că este vorba de un nou montaj al stîngii aflate actualmente la putere în Italia, al cărei anticlericalism vehement este o tradiţie bine cunoscută. Ne aşteptăm aşadar de pe acum la o punere la punct a şefului poliţiei romane sau chiar a ministrului de interne, care ne va informa  că, de fapt, tinerii români în cauză nu fuseseră corupţi de către nişte preoţi catolici, ci cumpăraţi de presa de stînga pentru a implica Biserica într-un grav scandal de moravuri. Pentru că la fel s-a întîmplat şi cu atentatul împotriva Papei Ioan-Paul al II-lea. Dezminţirea se va face foarte discret, ca şi în cazul lui Mohammed Akca, cînd serviciile secrete italiene au recunoscut că li s-a ordonat să comunice că „atentatorul turc era agentul cercurilor islamiste”, o minciună acreditată la cererea CIA pentru „a  menaja Kremlinul”. Adevărul – că Agca era un agent al KGB şi că lichidarea fizică a Papei a constituit atunci un obiectiv prioritar al Moscovei – „mărturisit” în 1992 lui Walesa de către Elţin, a fost confirmat de autorităţile italiene într-un modest comunicat de care presa n-a mai făcut caz : faptele erau răsuflate şi trecuseră mulţi ani de atunci…

 

Revista indexata EBSCO