Oct 31, 2013

Posted by in ESEU

Leonida Maniu – Faust sau dilema puterii creatoare

leonida maniu    Divina Comedie, cea mai deplină şi mai cutezătoare expresie artistică a nevoii de absolut a Omului de la sfîrşitul Evului Mediu, şi Faust, cea mai mistuitoare concretizare în artă a căutărilor de temeiuri existenţiale ale Omului de la începutul epocii moderne, reprezintă mutatis mutandis două momente esenţiale din veşnic neliniştita aspiraţie spre împliniri înalte a spiritului uman. Din aceste raţiuni, elementul dinamic şi structurant, care organizează elementele şi le propulsează, pregnant şi revelator, către final, devine, în ambele poeme, drumul sau călătoria. Dezamăgit de imperfecţiunea morală şi de limitele intelectului, Dante părăseşte pădurea făptuirilor păcătoase şi, cu nemărginită speranţă în posibilitatea dobîndirii unei „vieţi noi” (la vita nova), se îndreaptă spre Empireu pentru a contempla chipul etern al Binelui, Adevărului şi Frumosului. Peste cîteva veacuri, constrîns de aceleaşi mărginiri ale naturii umane, Faust (Goethe) va parcurge un drum identic în esenţă cu cel al poetului florentin, însă deosebit în concretizările lui de al acestuia, întrucît rîvna spre o „nouă şi variată viaţă (zuneuem, buntem Leben) începe în sferele meditaţiei şi ale contemplaţiei şi se termină cu promovarea unei vieţi active, izvoditoare de fapte.

Elaborînd lucrarea, Goethe nu stabilise direcţia în care avea să se îndrepte firul principal al acesteia. „Ca şi cum aş şti lucrul acesta – îi răspunde autorul lui Eckermann, care îi ceruse lămuriri asupra finalului ei – şi aş fi în stare să-l exprim! Din cer, prin lume, spre infern, asta ar fi ceva în cel mai rău caz; numai că asta nu e o idee, ci desfăşurarea unei acţiuni (…). De fapt (…), ca poet, nici nu-mi stătea în fire să încerc a întruchipa lucruri abstracte. Eul meu era bîntuit de impresii, şi anume de sute de feluri de impresii pline de viaţă, atrăgătoare şi pitoreşti, rezultate ale puterii mele de imaginaţie. Şi, ca poet, nu aveam altceva de făcut decît să rotunjesc şi să dau formă artistică acestor concepţii şi impresii, prezentîndu-le atît de viu, încît şi ceilalţi să împărtăşească şi ei aceleaşi impresii, auzind sau citind cele înfăţişate de mine (…) sînt de părere că, în general, cu cît o operă poetică e mai incomensurabilă şi mai puţin comprehensibilă minţii noastre, cu atît e mai bine”[1]. În pofida unei atari afirmaţii, la începutul lui Faust I, cînd eroul îşi căuta consolarea marilor sale dezamăgiri în revelaţia pe care spera s-o obţină tălmăcind Noul Testament, poetul avusese intuiţia marelui adevăr de la sfîrşitul cărţii:

„…Stă scris: La început a fost Cuvîntul.

Mă şi opresc. Cine m-ajută să fac pasul?

Cuvîntul? – Nu pot să-l preţuiesc aşa de mult!

Altfel va trebui să-l tălmăcesc

Dacă de spirit eu ascult.

Stă scris: La început a fost Ideea.

Dar cîntăreşte bine-ntîiul rînd,

Ca pana să nu fugă, slove goale aşternînd.

Ideeae, ce-nfăptuieşte şi creează totul?

Ar trebui să scriu: La început a fost Puterea.

Dar iată că scriind sînt îndemnat

Să nu fac nici aici popasul.

Din ce adîncuri vine şoapta?

M-ajută duhul şi-mi dă sfat.

La început voi pune Fapta[2]

Cu toate acestea, pentru ca simpla intuiţie să se transforme într-o convingere adîncă şi să devină supremul înţeles al vieţii, Goethe mai avea nevoie de şaizeci de ani. În acest răstimp, el şi-a purtat eroul atît prin lumea timpului său (die kleineWelt), cît şi prin aceea a istoriei universale (die grosseWelt) spre a culege fructele experienţei umane de pretutindeni.

Astfel, după eşecul pe care îl suferise studiind filozofia, teologia şi medicina, Faust se dedică magiei, însă, nemulţumit de rezultatele obţinute, renunţă, încheie pactul cu Mefisto şi se cufundă în vîrtejurile unei existenţe devorante prin varietatea şi intensitatea ei. Savurează senzaţiile pe care i le oferă tovărăşia unor cheflii în cîrciuma lui Auerbach, se bucură de plăcerile iubirii în braţele Margaretei, gustă din plin satisfacţia puterii la curtea Împăratului şi fericirea de a se însoţi cu idealul suprem al frumuseţii, Elena, apoi ancorează definitiv în viaţa practică, „executînd o mare lucrare în folosul oamenilor şi cucerind astfel înţelesul definitiv al unei vieţi moderne[3]”. Pretutindeni însă, în ciuda densei încărcături simbolice şi alegorice ale poemei, în cuprinsul căreia sugestiile, aluziile şi ideile se întretaie sau se contrazic în chip derutant, impresia de viaţă autentică rămîne intactă, încît concluzia la care ajunge Faust în final, dobîndeşte înfăţişarea firescului şi a necesarului.

Într-o convorbire cu Eckermann, Goethe îi explică interlocutorului său ceea ce înţelege el prin aşezarea destinului uman sub semnul major al faptei: „izbucnirea extraordinarului o vom găsi totdeauna legată de tinereţea şi productivitatea omenească, şi Napoleon, incontestabil, a fost unul din cei mai productivi oameni (…). Nu este neapărat nevoie să scrii poezii şi drame, spune el, ca să fii productiv; există şi o productivitate a faptelor şi care, în mai multe împrejurări, stă mult deasupra celeilalte[4]”. În aceste condiţii, orice activitate omenească desfăşurată sub auspiciile providenţei sau ale demonicului[5], „care procedează cu fiecare aşa cum îi place, şi căruia omul i se dăruie în mod inconştient, deşi e încredinţat că ceea ce săvîrşeşte porneşte din propriul lui îndemn” devine o productivitate de natură superioară care poate da sens unei întregi vieţi.

Faust se recomandă astfel ca poemul dramatic al celebrării puterii creatoare universale. Însă dacă Domnul (respectiv Binele) este prin excelenţă reprezentantul unei asemenea puteri, atunci nu mai rămîne decît să clarificăm rolul pe care îl îndeplineşte Mefisto în acest uriaş şi neistovit proces. În Prologul care se desfăşoară în cer, Domnul îi spune celui care „cîrteşte mereu” (immeranzuklagen), nefiindu-i nimic pe plac din cele ce sînt şi se petrec pe pămînt, că tovarăşul pe care i-l dă Omului ca să-i îmboldească activitatea, este unul care,

„…deşi diavol, nevoit e să creeze[6]

(…Drum geb ich gern ihm den Gesellen zu

                                                Der reizt und wirkt und muss als Teufel schaffen[7]…)” [1]

Pe de altă parte, într-o dispută cu nelipsitul său însoţitor, Faust, care îl percepe pe Mefisto ca pe un veşnic adversar al Binelui, adică al puterii divine de a crea, îi reproşează tocmai acest fapt:

„…Şi astfel tu, Puterii ce creează

Din veac în veac, în plină-amiază

În faţă îi ridici un pumn drăcesc,

Ce în zadar cu viclenie se-ncleştează,

Încearcă altceva să-ncepi, mai viu,

Tu straniu al Haosului fiu![8]

(…So setzest du der ewig regen,

                                                Der heilsam schaffendem Gewalt

                                                Die kalte Teufelsfaust entgegen,

                                                Die sich vergebens tückisch ballt!

                                                Was andere suche zu beginnen

                                                Des Chaos wunderlicher Sohn![9]…)”

La rîndul său, Mefisto însuşi, la cererea lui Faust de a-şi divulga identitatea, se recunoaşte, ironizînd cuvintele Domnului, citate mai sus, ca o parte a puterii distructive ce înfăptuieşte constant numai Binele:

…O parte sînt dintru acea putere

Ce numai răul îl voieşte,

Însă mereu creează numai bine[10]

(…Ein Teil von jener Kraft,

                                                Die stets das Böse will, und stets das Gute schafft[11]…)”

Numaidecît însă, pentru ca Faust să nu interpreteze ad litteram afirmaţia sa, se grăbeşte să-i precizeze înţelesul, scoţînd în relief, nu fără un oarecare orgoliu, trăsătura definitorie care-l caracterizează:

„…Sînt spiritul ce totul neagă.

Şi cu dreptate, dat fiind că tot ce naşte şi devine

E vrednic să se prăpădească.

Nimic să nu mai ia fiinţă-ar fi mai bine.

Astfel cam tot ce voi numiţi păcat,

Distrugere şi rău

E însuşi elementul meu[12]

(…Ich bin der Geist, der stets verneint!

                                                Und das mit Recht; denn alles, was entsteht,

                                                Ist wert, dass es zugrunde geht;

                                                Drum besser wärs, dass nichts entstünde.

                                                So ist denn alles, was ihr Sünde,

                                                Zerstörung, kurz das Böse nennt,

                                                Mein eigentliches Element[13]…)”

Puse alături, toate aceste afirmaţii care aparţin unor contexte diferite, nu fac decît să sugereze existenţa unui statut extrem de incert al lui Mefisto vizavi de aspectul abordat. În această situaţie, clarificarea spre care năzuim nu poate surveni decît dinspre operă, sau, mai exact spus, din modul de a gîndi şi acţiona al personajelor de-a lungul succesiunii evenimentelor.

Astfel, urmărind atent numeroasele ispitiri prin care Mefisto se străduieşte să-l facă pe Faust să trăiască acea satisfacţie care l-ar determina pe acesta să oprească zborul clipei, observăm că diavolul îşi călăuzeşte tovarăşul printr-o existenţă plină de erori, specifică „elementului” său. Însă tocmai datorită acestui fapt, o dată cu apariţia primului regret şi pe măsura sporirii numărului lor, în urma întîmplărilor nefericite pe care le-a pricinuit mereu şi fără voia lui (nenorocirea pe care i-a provocat-o Margaretei, folosirea puterii în folosul şi pentru faima sa, uciderea lui Philemon şi a lui Baucis, ca şi incendierea casei lor etc.), ideea de bine îşi face tot mai mult loc în sufletul lui Faust şi sfîrşeşte prin a triumfa în suprema satisfacţie a dăruirii pentru oameni:

O mlaştină se-ntinde lîngă munte, nesfîrşit,

Şi infectează tot ce-am cucerit.

Băltoaca să se scurgă, putredă, în mare.

Aceasta-ar fi izbînda cea mai mare.

Un spaţiu voi deschide multor milioane,

Să locuiască-aici, nu singur, dar în libertate;

Sînt verzi cîmpiile, şi om şi turmă

Pe nou pămînt, de tihnă, se îndrumă

Spre aşezările pe cari pe dîmbul falnic

Viteaz norod le-a ridicat strădalnic.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi astfel îşi petrec aicea pe limanul

Primejdiei copii şi tineri,

Bărbaţi, moşnegi, cu vrednicie anul.

Aş vrea să văd asemenea devălmăşie,

Să locuiesc cu liberul popor pe liberă cîmpie.

Acelei clipe aş putea să-i spun, întîia oară:

Rămîi, că eşti atîta de frumoasă!

Căci urma zilei mele pămîntene

Nici în eoni nu poate să dispară.

Şi presimţind o fericire, ce înaltă se-nfiripă,

Eu gust acum suprema clipă[14]

Abia acum însă, cînd, datorită experienţei şi înţelepciunii acumulată de-a lungul atîtor ani, dorinţa lui Faust de a-şi „lărgi Eul pînă la Eul umanităţii” s-a împlinit, conştiinţa lui a ajuns la necesitatea delimitărilor tranşante a faptei rele (asasinarea celor doi bătrîni) de cea bună(transformarea unor ţinuturi mlăştinoase în terenuri roditoare pentru întreg poporul) şi astfel, prin acumularea treptată a impulsurilor spre bine ale naturii sale (ein guter Mensch), eroul s-a mîntuit. „Criteriul moral – scria Tudor Vianu – trebuie să rămînă imanent vieţii sufleteşti. Valoare morală posedă numai omul care făptuieşte binele prin spontaneitatea naturii sale, nu prin presiunea unor reprezentări de teroare, aparţinînd sferei externe. Dar dacă frica de iad nu poate determina binele, nici alianţa cu iadul nu-l compromite cînd spontaneitatea naturii morale se dovedeşte superioară pînă la urmă[15]”.

În aceste condiţii, integrat în procesul devenirii dialectice a lumii, Mefisto a ajuns să acţioneze

în sensul binelui fără să-şi dea seama, încît ironia cu care repetă, la un moment dat, afirmaţia din Prolog a Domnului, referitoare la „nevoia” (muss)de a crea a diavolului, se întoarce împotriva sa. În consecinţă, Domnul şi Mefisto participă deopotrivă la creaţie, însă în vreme ce primul acţionează direct şi firesc, potrivit legilor pe care el însuşi le-a instituit la începutul creaţiei, celălalt ajunge aici pe căi mai ocolite, negînd constant şi ferm tot ceea ce afirmă primul, dar neputînd să realizeze consecinţele împotrivirii sale.

Pe plan estetic însă, un asemenea curs al evenimentelor, în cuprinsul căruia confruntarea mai mult sau mai puţin vădită dintre bine şi rău, sfîrşeşte prin anihilarea treptată a răului, ţine de esenţa cathartică a tragicului. Ca-n marile tragedii ale literaturii universale (Antigona, Romeo şi Julieta, Hamlet etc.), finalul operei ne oferă imaginea unei lumi purificate de tot ceea ce o macula pînă atunci, iar moartea eroului se transformă, precum în Oedipul al lui Sofocle, într-o autentică apoteoză a sa.

În Evul Mediu, abordînd problema prezenţei răului fizic şi moral din lume, Toma din Aquino susţine, printr-o argumentaţie subtilă, dar viciată de formalism logic, că în întreg universul totul este bun, întrucît nu există nici o esenţă rea în sine. Ca atare, răul nefiind o esenţă, nu poate fi cauza nici unui lucru şi de aceea un oarecare rău nu-şi poate avea cauza decît într-un oarecare bine. Drept urmare, Creatorul se serveşte atît de răul fizic, cît şi de cel moral pentru a realiza, în mod indirect, intenţiile sale superioare: „Căci dacă un oarecare rău ar fi cauzat de un rău, cum răul nu poate acţiona decît în virtutea unui bine, cum s-a arătat mai sus (…), urmează că binele însuşi este cauza primară a răului. Mai mult, ceea ce nu există nu este cauza nici unui lucru. De aceea, orice cauză trebuie să fie o oarecare existenţă. Dar răul nu este o existenţă, cum s-a arătat mai înainte (…). Deci răul nu poate fi cauza vreunui lucru. Prin urmare, dacă răul este cauzat de ceva, acest ceva trebuie să fie un bine[16]”. Pe scurt, filozoful consideră că atît cauza răului, cît şi scopul lui nu poate fi decît binele.

Făcînd abstracţie de natura extrem de diferită a acestor două texte, constatăm că în ceea ce priveşte justificarea prezenţei şi a menirii răului în lume, gînditorul medieval şi poetul german se află pe aceleaşi poziţii. Deosebirea de esenţă survine însă în modul de a concepe convertirea răului în bine. Căci dacă la Toma din Aquino transformarea are loc după canoanele logicii aristotelice, guvernată de raţionamentul de tip silogistic, la Goethe asistăm de o autentică intuiţie artistică a logicii dialectice. Nu este vorba aici, într-o operă de artă, de o precizare riguroasă a celor trei termeni ai acestei ecuaţii (teza, antiteza şi sinteza), ci de prezenţa vădită şi permanentă, în mişcarea evenimentelor, a unui spirit dialectic difuz. Nu întîmplător, tocmai acum, Hegel făcea din dialectică principala metodă de cercetare a tuturor fenomenelor vieţii spirituale.

Mîntuindu-se astfel, prin propria strădanie a firii sale „bune”, într-o existenţă pe care negaţia mefistofelică a stimulat-o constant în sens pozitiv, Faust a mîntuit, în cele din urmă, întreaga lume a timpului său de ineficienţa unei meditaţii şi contemplaţii sterile şi a pregătit-o pentru o epocă de mari înfăptuiri. În final, celebrînd „eternul feminin”, Chorus mysticus glorifică, în fond, puterea creatoare universală, izvoditoare de fapte memorabile.



[1]



[1] J.P. Eckermann, Convorbiri cu Goethe, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965, Convorbirea din 6 mai, 1827.

[2] J.W. Goethe, Faust, ( în româneşte de Lucian Blaga ), Bucureşti, E. S. P. L. A.,1955, p. 80.Trebuie să menţionăm că, în lucrarea noastră, vom utiliza constant, pentru traducerea în româneşte a unor citate din capodopera germană, versiunea lui Blaga.

[3] Tudor Vianu, Idealul clasic al omului, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1975, p. 39.

[4] J.P. Eckermann, op. cit. Convorbirea din 11 martie, 1828.

[5] „Demonicul – scrie Lucian Blaga –e ieşirea din sine a divinităţii, o evadare a acesteia din ordinea logică şi morală ce şi-a impus-o : de aici puterea irezistibilă ce-l caracterizează, de aici latura pozitivă a manifestărilor sale, care diferă aşa de binefăcător de cele negative ale drăcescului Mefistofel; de aici şi întâmplătorul, capriciosul şi providenţialul în toate izbucnirile demonicului” (Lucian Blaga, Zări şi etape Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 237. )

[6] Goethe, Faust, op. cit., p. 45.

[7] Goethe, Faust, Bukarest, Literatur-Verlag, 1962, p. 123.

[8]Goethe, Faust, op. cit., p. 85.

[9] Goethe, Faust, op, cit., p. 168.

[10] Goethe, Faust, op. cit., p. 84.

[11] Goethe, Faust, op. cit., p. 166.

[12] Goethe, Faust,op. cit., p. 84.

[13] Goethe, Faust, op. cit., p. 166.

[14] Goethe, Faust, op. cit., p. 523.

[15] Tudor Vianu, op. cit.,36.

[16] Toma din Aquino, Răul nu este o esenţă, în antologia, Între Antichitate şi Renaştere . Gândirea Evului Mediu (traducere, selecţia textelor, prezentări, bibliografie, indici de nume şi note de Octavian Nistor), Bucureşti, Editura Minerva (B.P.T.), vol. II, 1984, p. 139.

Revista indexata EBSCO