Oct 30, 2013

Posted by in Teatru

MIRCEA RADU IACOBAN – LOSER

m r iacobanO masă într-un separeu. Ea (desigur, blondă) îşi reface cu grijă machiajul. Face un apel la telefonul mobil, aşteaptă.)

Ea: Gata, v-aţi adunat? Bătrîna, în ce toane e? Dar frate-tău, Ahmet? Să nu-mi spui că şi el…Doar m-ai asigurat că… Bine, aştept. Da’ am o presimţire. Şi nu mă-nşel. Niciodată, nu mă înşel.

 

 Intră El. Are o sacoşă de care-i atîrnată eticheta unui aeroport. Îţi aduce cu el cafeaua. Face un gest întrebător („se poate?”). Ea ridică din umeri („mă rog”).

 

Ea: Sînt mese libere.

El: Am văzut că sînteţi din grupul nostru. Tot o să socializăm în excursie săptămîna asta, de ce să nu începem mai devreme?

Ea? Mă rog (îşi trage cafeaua mai aproape).

El (se prezintă): Matei.

Ea (reţinută): Bine.

El: Dumneavoastră?

Ea: Cosmina (explică) ai mei voiau băiat.

El: Mai ştiu un caz, la Bîrlad.

Ea: Asta a fost o glumă? Bine, rîd.

El: Luaţi-o ca o glumă.

Ea: Mai bine aţi afla cît întîrzie amărîtul ăsta de avion.

El: Cică, trei-patru ore. Trebuie să aducă altul, durează.

Ea: Companie low-cost mi-a trebuit?

El: Am văzut, pe tabelul ghidei, că sîntem singurii cu single. Restul, familişti.

Ea: Şi gata, aţi trecut la acţiune. Zău, domnule, cam devreme cu agăţatul.

El: Se spune că-i bine mai devreme decît… Oricum, văd că sînteţi mai degrabă ofensivă decît defensivă.

Ea: Ca să ne lămurim de la bun început.

El. Dacă ziceţi că-i început bun, tot e ceva. Aşteptăm de trei ore, tre’ să mai treacă încă trei, ce să facem, conversăm.

Ea: Uite că n-am chef. N-am starea.

El: Atunci, să nu mai conversăm.

(Pauză lungă. Ea fumează şi formează din nou numărul la telefonul mobil; insucces) Bine, nu văd altceva de făcut, hai să conversăm.

El (arată către telefon): Văd că trăiţi drama incomunicabilităţii.

Ea: Pardon?

El: Ziceam şi eu.

EA: Nu mă impresionaţi cu limbi străine.

El: E pe româneşte.

Ea: Zău? De cînd?

El: De cînd cu împrumuturile din franceză. Secolul XIX.

Ea: Aflu noutăţi. (Ca să pună capăt) O.K. (Ia seama) Vai de mine, cum plătesc cafeaua, n-am la mine decît euro.

El: Cred că primesc şi-n euro.

Ea: E-te na, c-o să dau valută şi-n România!

El: S-o trec în contul meu?

Ea: Lăsaţi, nu-i cazul, mă descurc. (Răstoarnă din poşetă o grămadă de mărunţiş şi începe să numere) Cît o costa aici?

El: Şase lei. Fiindcă-i în preajma aeroportului.

Ea: Am patru… patru treizeci… patru şi… Ăsta mic şi galben, cît e?

El: Un ban.

Ea: Acu-l văd prima dată… Io-te şi cinci bani (examinează monedele) Un ban, cinci bani…

El: Cînd am plătit la Agenţie m-au întrebat de ce călătoresc singur.

Ea: Şi ce le-aţi spus?

El: Că vreau să-mi refac viaţa. Turism din interes. Cică, au şi programe speciale, numai pentru holtei. La anul, mă-nscriu. Nu v-ar interesa?

Ea: De ce la anul, poate rezolvaţi acum.

El: Asta şi sper.

Ea:Vă rog să mă scuzaţi că v-o spun direct, dar arătaţi ca un holtei… cam trecut.

El: Asta şi sînt. Trecut prin multe.

Ea: O/K., da’ să nu începeţi să-mi povestiţi cum v-au nenorocit femeile. Cunosc placa. Nu ţine.

El: Unele, m-au fericit.

Ea: Păi, dac-aţi trecut prin aşa de multe… Cît naiba mai e ceasul? (Îşi priveşte mobilul) Acuşi se-ntunecă. Cît or mai ţine ăştia deschis, că-n sala de aşteptare n-ai unde arunca un ac. (Explică, deşi n-a fost întrebată) Da, domnule, drăcui fiindcă-s bărbătoasă de felul meu. Ca să ştii.

El: N-aţi văzut ce scrie la intrare: „Deschis pînă la ultimul client”. Oricum, dacă apar noutăţi, mă sună ghida, i-am spus unde sîntem.

Ea: De ce „unde sîntem”, la plural adicătelea… am zis bine „plural”?… N-aveaţi de unde să ştiţi că…

El: Am simţul anticipaţiei.

Ea: Ăsta, al cîtelea simţ mai e?… Ce mizerie, stai în prostie, nu-ţi spune nimeni cît ai de aşteptat…Călătoresc mult afară, dar aşa ceva…

El: Cică, a lovit o pasăre. I-a intrat în motor, i-a stricat turbina. Şi pasagerii ăilalţi aşteaptă, dar gîndiţi-vă prin ce au trecut la decolare.

Ea: O.K., treaba lor…Domnule, fă bine şi conversează, să mai treacă timpul.

El: Încerc, dar tot puneţi frînă.

Ea: Se mai merge şi cu frîna trasă (schimbă, studiat, un picior peste celălalt).

El: Îmi permiteţi o remarcă… uşor indecentă?

Ea: Deja? Poftim.

El (pe zîmbet): Aveţi picioare frumuşele.

Ea: Mare noutate! Frumuşele? Ba pardon, frumoase.

El: Bine, treacă de la mine, frumoase.

Ea: Mă luaţi la mişto?

El: Ştiţi de unde vine cuvîntul „mişto”? Din Turcia. Acolo unde mergem noi.

Ea (bănuitoare): Eşti cumva profesor?

El: Am fost şi profesor.

Ea: Şi ce-aţi mai fost?

El: Multe, dar niciodată ce mi-am dorit.

Ea: Şi ce v-aţi fi dorit? Cosmonaut, mitropolit, senator?

El: Ornitolog.

Ea: Iar mă luaţi cu limbi străine?

El: Ornitologia e ştiinţa păsărilor. Ce să fac, îmi plac păsările. Am o firmă, „Pro natura”

Ea: C-ai să salvezi dumneata natura! Nu vedeţi ce pagube fac păsările, strică motoarele avioanelor!

El: Eh… Poate o să vă spun mai multe altădată.

Ea: Adică, o mai fie şi un „altădată”?

El: Pariez.

Ea: Nu paria, domnule, că pierzi.

El: De fapt, pierd mereu. De cînd mă ştiu, pierd.

Ea: Acum, s-ar cuveni să vă compătimesc, nu?

El: Da, s-ar cuveni.

Ea: Aşteaptă.

El: Aştept… Ştii ce-i aia loser?

Ea: Aşa, va să zică, ne tutuim… O.K, dar vorbeşte, domnule, româneşte

El: Loser e ăla care pierde. Mereu pierde.

Ea: Acuma ai să pierzi un leu şi paişpe bani, că nu-mi ajunge mărunţişul (reia număratul)…. Aşa-i că se simte că-s în tensiune??

El: Se cam vede, dar nu şi motivul.

Ea: Da…Conversăm ca să ne aflăm în treabă.

El: Chiar asta facem.

Ea: O.K, nu merge, hai s-o lăsăm moartă.(Scoate din poşetă un pachet de cărţi de joc şi începe să facă pasienţe)

El: Cum vrei (deschide ziarul „Pro sport” şi se cufundă în lectură.)

 

Momente de tăcere artificială. Se simte că, de fapt, fiecare îl pîndeşte pe celălalt.

Ea schiţează un gest de enervare şi adună cărţile.

 

El: Cade prost?

Ea: Prost de tot.

El: Eu mi-s de tobă.

Ea: Nici unul de tobă în cărţile mele. Apare mereu unul de treflă şi nu ştiu cine poate fi de treflă. Simi? Nu, e de caro… Hai să jucăm cărţi, că mai e o săptămînă pînă la avion. Ştii Popa-prostu?

El: Nu ştiu Popa-prostu.

Ea: Cum să nu ştii, domnule, generaţia dumitale juca Popa-prostu.

El: Iertare, eram protocronişti, jucam poker.

Ea (nedumerită): Ce eraţi?

El (face un gest de lehamite şi nu-i răspunde): Poker ştiu, dar nu joc: totdeauna pierd. Pe mutra mea se citeşte imediat ce carte am.

Ea: Ceea ce trebuie să însemne că eşti un tip sincer, nu? Asta vrei să spui?

El: Asta vreţi să înţelegeţi.

Ea: Nu-i deloc bine să fii sincer. De cîte ori am fost sinceră, am încurcat-o. (Mai dă odată cărţile. Acelaşi gest de nemulţumire.)

El: Nici acum nimic de tobă?

Ea: Nţ. Tot de treflă. (Pusă pe confesiuni) Cînd eram puştoaică, acasă, la gardul cu ulcele, mă ţineam cu un tractorist de treflă. Nu din ăia colbăiţi, de la telejurnal, ăsta avea cabină cu aer condiţionat. Ara, ne pupam şi a intrat într-o mlaştină de l-au scos cu macaraua…Altul de treflă, nu ştiu. Dom’le, precis nu eşti de treflă?

El: Cu siguranţă.

Ea: Mai bine ai fi .

El: De ce?

Ea: Uite-aşa.

El: Vorbim ca să nu tăcem.

Ea: Chiar asta facem. (sentenţioasă) Toate cărţile mint, afară de astea (arată către cărţile de joc. Schimbă picior peste picior, urmărind impresia lăsată. Exclamă) O.K.! Domnule, chiar ţi se citeşte totul pe figură! De-aia pierzi la poker.

El: Peste tot, nu numai la poker.

Ea: Adică, n-ai cîştigat niciodată? Imposibil.

El: Mai degrabă nu. Poate cîndva, de mult.

Ea: Şi cu banii ce-ai făcut, i-ai investit?

El: Păi, nu bani am cîştigat.

Ea: Dar ce?

El: Mă tem că n-o să înţelegi.

Ea: Par chiar aşa de proastă?

El: Am zis aşa ceva?

Ea: Nu cumva ai cîştigat de-alea… medalii?

El: Am vreo trei.

Ea: Precis, pe stil vechi.

El: Una-i pe stil nou.

Ea: Şi ce faci cu ele?

El: Le ţin la icoană.

Ea: N-ai dumneata icoane.

El: Chiar n-am, dar aşa vine vorba.

Ea: Dacă ai o firmă, înseamnă că ai investit, nu?

El: Mai mult alţii.

Ea: De-or fi toţi ca dumneata, daţi faliment.

El: Vrei să spui, sinceri ca mine, nu? Oricum, sîntem pe-aproape. Nu chiar de faliment; de insolvenţă

Ea: Păi cum să faci afaceri cu sinceritate, domnule? Cineva trebuie păcălit, altfel, cum? Asta-i regula. Cel mai uşor păcăleşti statul. Uite, eu, chiar şomeră nu-s, da’ îndemnizaţie, am. O-ncasează mama, la ţară; acolo, două-trei milioane-s o comoară. Cînd am dus cererea cu şomajul, una voia numaidecît să mă înscrie la cursuri de recalificare. Confecţioneră! (Rîde cu poftă) Auzi? Să cos nasturi la bretele opt ceasuri pe zi!

El (pe zîmbet maliţios): Cu asemenea picioare.

Ea: O.K., aici chiar ai zis-o bine, Ăsta-i capitalul meu. (Schimbă picior peste picior) Asta am, asta investesc.

El: Şi-i şi fără TVA.

Ea: Păi, nu? Dacă vrei să şti, în Turcia, mă aşteaptă impresarul. Profit de excursie şi dau probe.

El: Casting.

Ea: O.K., casting. Vezi, mai dibuiesc şi eu ceva limbi străin. Ştiu şi „target” (repetă, încîntată) Target.

El (aplaudă): Bravo!

Ea: Nici un impresar din lume n-aşteaptă şapte ore pe aeroport o candidată.

El: Turcii fac filme?

Ea: De zece ori mai multe decît noi şi de cinci ori mai proaste.

El: Iartă-mă, dar cum să filmezi fără… aşa, fără o limbă străină?

Ea: Trei secvenţe se petrec în România. Una într-o puşcărie, alta la o fabrică în ruină, a treia cu de-ăia… homeles. Am zis bine pe americăneşte?

El: Pe englezeşte.

Ea: Cît despre film, am găsit anunţul pe internet, am trimis poze…

El: Ce fel de poze?

Ea: În costum de baie, ţi se pare indecent?

El (arătînd către picioarele Ei): Din cîte am văzut, sînt sigur că o să vă aştepte.

Ea: Ăsta-i şi un compliment, dar şi o mică măgărie.

El: Da. Mică. Iertare.

Ea: Ce plăcut conversăm! Mă rog, trece timpul. Numai să nu ne adîncim prea tare în conversaţie şi să pierdem avionul.

El: Odată, eram şef pe undeva, trebuia să zbor la Bucureşti, mi s-a spus că avionul are întîrziere, am rămas în birou, am telefonat la aeroport şi l-am rugat pe un băiat de la turn să mă sune cînd pleacă avionul. S-a conformat şi m-a sunat: „Tovarăşe Matei, e pe pistă, chiar acum decolează”.

Ea: Ce prostovan!

El: Acum e şeful aeroportului.

Ea: Ce vă pasă, mergeţi în staţiune să vă soriţi, eu am o treabă şi-o ratez.

El: La ce teatru lucrezi?

Ea: La mai multe. Pe contract.

El: Cît de multe?

Ea: Cît cuprinde… Nu-i chiar grozavă viaţa-n teatru! Te distribuie, nu te distribuie, placi, nu placi. Cu cronicarii mă descurc, le faci ochi dulci şi gata, îţi dau şapte. Nu mai mult, da-i bun şi şapte, dar cu cronicăresele, mai va’ Şi-s şi urîte, cred că din invidie, nu de altceva…

El: Ai parte şi de aplauze.

Ea: Păi, nu? Toţi vrem aplauze. Pe tine, cine te aplaudă, berzele?

El: Una şi-a făcut cuib pe-un turn de-al meu şi..

Ea: Hopa, ai turnuri? Turnuri au regii. Turnuri şi tunuri.

El: Şi şahiştii.

Ea: Nu ştiu şah. Plicticos joc! Unul, la Nisa, era să piardă avionul fiindcă nu muta nu-ş ce pion. I-am trimis un e-mail de anul nou: „Jimmy, ai mutat pionul de a-s vară?”

El: Era al meu fiindcă… turn de răcire, asta chiar că n-ai cum şti. Cînd l-au dărîmat, au dat jos şi cuibul. Barza s-a tot rotit, s-a-nvîrtit… după care a luat pai cu pai, băţ cu băţ, şi l-a refăcut alături, pe-o macara.

Ea: Macaraua nu se mişcă?

El: Aia stătea de două luni. Numai la noi se zice „şantier în lucru”. Culmea pleonasmului, şantier înseamnă loc în care se lucrează.

Ea: N-ai să crezi, da’ ştiu şi ce-nseamnă pleonasm. Ştiu mai multe decît îţi închipui dumneata. Macaraua era tot a ta?

El: Pe-atunci, erau ale statului.

Ea: Nu-i rău. Cele mai bune afaceri se fac cu statul, aşa că…

El: Cum, necum, nu de mult, macaraua aia s-a prăbuşit s-o aduni cu făraşul. A cumpărat-o unul pe doi lei şi-a pus-o la loc. Merge strună. Acum, i-a lui.

Ea: Băiat deştept.

Ea: Ştii cum e discuţia noastră? Cinică.

Ea: Şi cinic ştiu ce-nseamnă. Mi-a spus cineva că-s cinică. Nu-i înjurătură, nu? Altul mi-a zis că-s sagace. Asta, chiar că habar n-am ce-nseamnă, da’ nu m-am supărat, părea de bine. Da, domnule, sînt cinică, e dreptul meu. De tot incultă nu-s, uite, manele n-ascult. Maneaua e sinceră, banii… duşmanii… Dumneata eşti cu sinceritatea, s-ar cuveni s-ţi placă.

El: Dacă tot mergem în Turcia…

Ea: N-am auzit manele la Istanbul.

El: De-acolo vin.

Ea: Poate cîndva, odată şi odată.

El: Ce se cîntă la Istanbul?

Ea: Muzică de asta, uşoară. Fleacuri, vei pleca, vei reveni… rimează ca la noi, mine cu tine, iubire cu fericire şi noapte cu şoapte.

El: Trebuie să-ţi spun că ai avut cîteva remarci de aplaudat.

Ea: Ştiu. Nu te aşteptai.

El: Încep să mă aştept la orice. Află că eşti o surpriză.

Ea: Dar nu mare.

El: Cît trebuie.

Ea: Ca să plac unui intelectual ca tine?

El: Da, ca să placi.

Ea: Şi-ţi plac?

El: Cinstit, începi să-mi placi.

Ea: Ai grijă, să nu fie prea tîrziu. Opreşte-te.

El: Mă-ntreb cum de nu te-am văzut niciodată pe scenă.

Ea: Nici nu ştii ce-ai pierdut! (Sună un mobil. El scoate un telefon din buzunar, apoi încă unul, şi le aşează pe masă. Răspunde scurt „nu!” şi închide.) De ce vă trebuie două?

El: Unul e pentru prieteni.

Ea: Şi celălalt, pentru neprieteni?

El: Exact.

Ea: Şi cui i-aţi spus „nu”?

El: Unui amic.

Ea: Aha. (Încearcă să apeleze din nou de la mobilul ei; acelaşi insucces).

El: Impresarul?

Ea: Parcă a intrat în pămînt! Cît o fi ora la ei?

El: Cît şi la noi, 21,20.

Ea (brusc şi brutal): Hai să simplificăm: eşti însurat?

El: Greu de spus.

Ea: Foarte clar: aşa şi-aşa. Comsi-comsa. Cînd vedeam unul cu cămaşă scrobită, juram că-i însurat; acuma, cu tricourile astea… (Îl adulmecă) Nu, nu eşti. Te-ai parfumat. Numai holteii se parfumează.

El: Chiar e-aşa de clar?

Ea: De ce spui că eşti de ăia…

El: … loser.

Ea: Că nu pari. Cu două telefoane şi…

El: Domnişoară, ai să rîzi, e-o poveste lungă (ezită) eu am crezut cîndva (ezită) în ceva.

Ea: De ce? Asta nu-i bine. În ce chestii ai crezut?

El: N-are importanţă, eram tînăr, entuziast şi prost.

Ea: A mai fost un caz la Bîrlad.

El: Bravo, ai replică!

Ea: Din teatru. Te molipseşti.

El (îi sună telefonul): Nu! (Închide)

Ea: Halal prieten!

El: Unui prieten trebuie să-i spui şi nu…Ştiţi cine s-a născut la Bîrlad? Gheorghiu Dej.

Ea: Am auzit de ăsta. Un criminal, nu?

El: Şi de unde ai auzit?

Ea: Cum de unde, de la televizor.

El (ezitînd): Mda…

Ea: N-oi fi şi dumneata din ăia? Unde ţii şişul?

El: Io-te-l (îi arată o unghieră).

Ea: Dacă începem cu politicalele, ne certăm imediat.

El (zîmbind): Era şi timpul.

Ea: Pe bune: unde lucrezi, domnule?

El: Acum? Acum sînt într-un bar.

Ea: Adică, nu vrei să răspunzi.

El: Ba-ţi spun, dar n-ai să crezi.

Ea: Promit să cred.

El (după o pauză): Număr berze.

Ea: Ce faaaci?

El: Număr berzele. Proiect european.

Ea: Detest berzele!

El: Prima dată aud aşa ceva.

Ea: Legenda aia, că aduc copii. De prin clasa a zecea, cînd vedeam o barză, îmi făceam cruce cu limba. Aveam un afurisit profesor de matematică, m-a lăsat de două ori corigentă… După care, mi-a dat 8.

El: Aşa, dintr-o dată?

Ea: Ei, dintr-o dată…Oricum, dacă-s proiecte europene, înseamnă că eşti plin de bani.

El: Drept pentru care, ia de aici (numără) un leu şi paişpe bani. Se fac şase lei. Bacşiş, mai va!

Ea: Mersi. Europenii ăştia n-au altceva de numărat decît berze?

El: Numără şi prigoriile… stîrcii… pelicanii… pescăruşii…

Ea: Alte proiecte?

El: Altele.

Ea: Bani aruncaţi pe gîrlă.

El: Alţii cred… altfel.

Ea: Mă rog, iaca de ce nu mai pot eu! Prietenii dumitale numără şi ei?

El: Numără. Cu drag.

Ea: Cu drag de euro! (cu ceva resemnare) Ţi-o spun pe-aia dreaptă, tot sîntem la o cafea cu vorbe. Mi-ar place şi mie să număr vrăbii, dar nu-mi număr decît zilele. Am 28; să mă fi văzut cum arătam la 18! Îi trăgeam în prostie cu învăţătura, mama mă voia la facultate, eu fugeam la concursurile de miss. Ce-aş fi făcut acum, era profesoară la Glodeni, măritată cu agronomul… Acu’ eram în şaretă, cu părul în vînt, şi mă bucuram c-a-nfrunzit soia..

El (pe zîmbet): Erai şi mai fosforescentă, adică? Oricum, încă licăreşti binişor.

Ea: Şi cînd n-oi mai licări, ce fac?

El: Tot filme. Roluri de mature cu şarm.

Ea: Pot părea matură cu şarm?

El: Mă rog, în devenire. Şarm ai, replică ai, corp de nota 9 ai (ea schiţează un protest; ar vrea 10), blondă eşti, ce-ţi mai trebuie?

Ea: Parcă n-ai şti! (rîde) Un bărbat, na!

El: Plină lumea. Da-l vrei şi bogat, nu?

Ea: Dacă s-o putea, O.K.

El (se preface c-o examinează): Tîrzior, dar încă se mai poate.

Ea: Mersi… În ce chestii ziceai că ai crezut?

El: Cum să-ţi spun să nu pară lozincă de doi bani… în, iartă-mă, (cu jenă) idealuri.

Ea: Prostii de adormit Mitzura.

El? Hopa! Arghezi!

Ea: Ce Arghezi?Aşa am auzit şi eu vorba, n-am inventat-o.

El: Ţi-o fi plăcînd poezia.

Ea: Chiar deloc. Adică, îmi place un vers: „Atunci taci, tot în limba ta”.

El: De unde-l ştii?

Ea: Cum de unde, de la televizor. Mi-l spuneam în gînd cînd eram la ananghie pe undeva, prin Europa.

El: L-a scris Vieru.

Ea (inocentă): Da?

El: A murit.

Ea. Zău? Săracul!

El: L-am cunoscut.

Ea: Şi ăsta număra berzele?

El: Într-un fel… Ce-ar fi dac-am bea ceva? Că mai e de stat.

Ea: Nu dau euro.

El: Ei, na! Am eu fonduri europene! (iese).

Ea (formează numărul la telefonul mobil – de data asta, în fine, cu succes.) Alo, Yusuf? Uh… Gata, s-a terminat al treilea consiliu de familie? Care va să zică, tot ea! Şi tu, ditamai omul de afaceri, văduv, copt şi răscopt, că la 60 de ani asta eşti, răscopt, nu ieşi din cuvîntul mamei? Halal! Sigur, nimic nu-i definitiv, poate se răzgîndeşte, dar eu m-am săturat pînă-n gît de amînări, de promisiuni şi tromboane. Gata, înţelegi, gata! Cui o să mai spună ăla micul „mamă”, cine-o să-i mai ducă grija? Nu, nici vorbă, e clar că n-o s-o îndupleci, parcă-i ienicer, nu-ncap discuţii, dacă a spus odată nu, nu rămîne…Şi îmbroboditul de frate-tău? Tot nu? Gata, mi-e scîrbă. Eşti un căcăcios, Yusuf, asta eşti! Un căcăcios! Ultima dată am intrat în biserică atunci cînd m-au botezat, dar ce vrea ea, tot nu fac. Am şi eu mamă, şi ea ştie să spună „nu”… M-au cerut destui pînă acum şi-or să mă mai ceară… Adio! Nu mă mai suna, auzi? Niciodată! (Închide; este răvăşită) Iaca, mi-a rămas o pijama şi la Istanbul. Mai am una în Corfu şi alta în Mallorca. (Cade cu capul pe masă. El revine cu două pahare pline).

Ea: Ce-i asta?

El: Whisky.

Ea: Bine. (Bea pe nerăsuflate întreg paharul, sub ochii uimiţi ai partenerului).

El (uimit): Ohooo!

Ea (mai mult pentru sine, punînd telefonul pe masă): Au zis nu.

El (imitînd-o): Cine?

Ea: Mă-sa. (cade cu fruntea pe masă, apoi înşfacă şi celălalt pahar, pe care-l bea pe nerăsuflate; de aici încolo, replicile Ei se vor aşeza tot mai mult sub semnul efectelor alcoolului).

El (ezitant): Să nu-ţi facă rău.

Ea: Ba să-mi facă! M-am săturat. Iartă-i, Doamne!

El: Adică, Alah să-l ierte.

Ea (nu ia seama): Ce mă fac? Acu’, ce mă fac?

El: Te refuză impresarul? Ăsta chiar ghinion!

Ea: Ce impresar? E vorba de Yusuf.

El: Aha. Şi cine-i ăsta?

Ea: Vrei să ştii? Chiar vrei să ştii? De ce să ştii? Nu trebuie să ştii. Un prieten. Da’ adevăratul prieten îmi era ăla micul.(Lasă capul pe masă) Niciodată nu i-am spus „nu” (sună ca un reproş).

El (schiţează gestul de a o mîngîia pe cap, apoi renunţă). Ce pot face pentru tine?

Ea: Nimic, ai făcut destul… Poate că n-ar trebui să te mai mint. De ce să mai mint?Află că nu mă aşteaptă nici un impresar. M-am dat artistă, dar am jucat teatru doar în liceu, eram frumoasa din „Ochiul Babei”… Am fost o săptămînă acasă, de ziua mamei… Nu-s turistă, mai era un loc în charter şi…

El: Păi, erai trecută cu cameră single.

Ea: Aiurea, eram ultima pe listă, au greşit la Agenţie, eu n-am bani de hoteluri şi de excursii, o singură dată am fost la Sîngeorz Băi…după aia la Monte Carlo, dar nu pe banii mei, că, de unde? Sînt o… cum zici că se spune…o…

El: Loser? De ce? Fiindcă ţi-a murit boyfriend-ul?

Ea: Lasă-mă, Domnule, cu insinuările, nici un boyfriend… Dacă nu plecam… Dacă rămîneam lîngă el… Poate că nu… Poate că cine ştie…Ăl mic m-a rugat să nu plec. Cît m-a rugat să nu plec! Simţea ceva. Avea o presimţire…M-a trăsnit dorul de ai mei, de motanul mamei şi de gardul cu ulcele… Prostia asta cu dragostea de ţară… (se ridică) Doamne, mi-e rău. Unde-i toaleta? Nu, nu veni, vomit singură, nu-mi trebuie asistenţă. (Iese în grabă, sprijinindu-se de mobilier).

El (formează un număr la telefonul mobil): Alo? Ce mai e nou? Numai veşti proaste să nu-mi dai… Păi, atunci e trist, intrăm în insolvenţă. Şi după?…S-au schimbat ăia de la judeţ, nu mai pupăm noi programe europene!… Mda, nimic de făcut, închidem prăvălia. Caută un avocat, măcar să recuperăm computerele… Altceva? Habar n-am, ce altceva? Dăm din mîini, da apa-i prea adîncă…Te mai sun, da-s sătul de asemenea veşti! (închide).

Ea (revine, ciufulită): S-a dat la mine un nenorocit din crîşmă, noroc că ştiu să mă apăr…Ei, unde vrei să te duci, s-a rezolvat, gata. (Îşi aranjează părul şi oferă explicaţii necerute) După ce vomit, mă refac total… Da ce, ţi s-au înecat corăbiile şi s-au scufundat alea… idealurile?

El (arată către telefon): Am intrat în insolvenţă.

Ea: Adică, eşti falit? Atunci, poftim (numără monedele) Un leu şi patruzeci de bani. Cu dobîndă. Nu iau de la faliţi.

El (rîde amar): Mulţumesc, eşti generoasă, păstrează-i, e ultima mea investiţie.

Ea: Adicătelea, s-au schimbat politicalele şi de-acum încolo or să numere berzele băieţii din celălalt partid, aşa-i?

El: Probabil. Ce zi aiurită! Aş vrea să…

Ea: Ai vrea să ce? Să bei? Whisky-ul ţi l-am ras.

El: Nici nu ştiu ce să-ţi mai spun.

Ea: Atunci taci, tot în limba ta…Că am eu ce-ţi spune. Dragă domnule Matei, m-am dat artistă, da-s mai loser decît dumneata, fiindcă nu-s decît baby-sitter. Ştii ce-i aia? Ştii, că le ai cu limbile străine. Asta-s, Domnule! Baby-sitter european. Pe noi nu ne numără nimeni şi de noi nu-i pasă nimănui.

El (răspunde la apelul telefonic): Sigur că nu! De-acum, gata. S-a terminat. (Închide. Nu ştie ce să facă mai departe) Dacă înţeleg, Yusuf ăla…?

Ea:…Puştiul e-un şmecheraş dulce şi obrăznicuţ, l-am învăţat cîteva vorbe româneşti, îmi spunea „mama Cosmina”. N-am avut copii, ăsta era copilul meu… Ancora mea,toţi avem nevoie de-o ancoră. Pentru re-umanizare, am auzit asta la televizor, nu-i aşa că sună frumos? Yusuf e văduv şi…şi…

El: Înţeleg.

Ea: Ba nu înţelegi nimic, cu toată intuiţia dumitale!

El: Intuiţia a rămas la purtător. Vrei s-o probezi? Poftim: regula de trei simple –Yusuf s-a dat la tine.

Ea: (după o pauză): Da. S-a dat. Şi ce dacă are 60 de ani? E bărbat singur, văduv, în putere, cu bani gîrlă… Află că toţi s-au dat la mine, da-i singurul care m-a cerut de nevastă… Am făcut meseria asta şi-n Italia, şi-n Grecia, cît s-a putut, le-am ţinut piept…Le creşti loazele şi cînd ţi se lipesc de suflet, gata, plecarea! Unuia i-am stricat casa, n-am vrut aşa ceva, dar s-a prins curviştina de nevasta-sa, care mă trimitea cu fetiţa în parc cînd îşi primea amantul… A ieşit scandal, n-am spus ce-am văzut, am plecat… Domnule Matei, nu-s Shakira, da un grec se uita prin gaura cheii cînd făceam duş, altul îmi fura chiloţii de pe frînghie…Fir-ar ale naibii de picioare (şi le expune) nici nu-s chiar aşa de grozave… nu mai pot, nu se mai poate… Yusuf m-a cerut, dar, cică, să trec la mahomedanism, nici nu-ş ce-i aia, cînd a auzit mama, au luat-o cu Salvarea…

El: Ştii ceva? Ţi-ar face bine nişte vorbe înţelepte. Uite că nu le am.

Ea (tot mai grizată): Du-te şi numără-ţi berzele!

El: Acuşi pleacă.

Ea: De ce pleacă ele? Unde? Acasă? Care-i casa lor? De ce se duc, unde se duc? Eu, unde mă mai duc? Acolo, amantă refuzată de familie? (Abrupt, după o pauză) Ai cameră single, vrei să vin cu tine?

El (după o ezitare): N-aş spune că nu vreau.

Ea: Atunci, spune că vrei.

El: Şi după săptămîna asta, ce-o să fie?

Ea: Nu ştiu. Niciodată n-am ştiut ce-o să fie peste o lună, peste celălalt an…Trăiesc de pe-o zi pe alta… Am şi eu intuiţie, de aia afurisită, muierească, simt că mă vrei şi că nu mă vrei, că te temi, tu eşti cu ăla, cu Arghezi, cu chestiile alea… cu idealurile şi păsăretul tău, nu-ţi trebuie blonde naturale (se alintă) şi să ştii că-s chiar blondă, nu mă vopsesc ca toate fufele…De voie, de nevoie, am trecut prin destule paturi, dar pot să mă schimb, Matei, pot să (renunţă) ba nu mai pot nimic.

El: După plecarea berzelor, se-ncheie proiectul european. Poate, cine ştie, se reia la primăvară… Dac-om avea noroc, tot noi. Dacă nu… Şi pînă atunci…

Ea: Adevăru-i că habar n-am să gătesc, nu ştiu decît să zîmbesc frumos, să îngrijesc copiii altora, să schimb cu şarm, vorba dumitale, picior peste picior şi să fac dragoste foarte bine. Foarte bine! Fac ce vrei!

El (retractil): Nu mă îndoiesc… Te-agăţi de paie, Cosmina!

Ea (ridică tonul pînă la ţipăt): Nu-s curvă!

El: Nu eşti.

Ea: Da de unde ştii că nu-s? Aud? De unde ştii?

El (apel la al doilea mobil): Da, desigur!

Ea: Iaca, vezi, ai învăţat să spui duşmanilor „da” şi prietenilor nu, asta-i cheia cheilor azi, eu n-am învăţat nimic, n-am talent la limbi străine, ştiu zece vorbe italieneşti şi zece greceşti, turca n-am deprins-o, că Yusuf e din Dobrogea, vorbeşte româneşte… Era puştiul ăla care… Să mă întorc în casa aceea? Ca să ce? Am cîţiva euro, ce să fac în Turcia? Trotuarul? Ia-mă cu tine.

El: Unde?

Ea: Nu ştiu, oriunde. Învăţ poezii, dacă vrei tu, învăţ poezii. Vreo două le mai ştiu din liceu, uite, „Eu nu distrug corola de minuni a lumii”… ăă, ăă..(încearcă să-şi amintească; renunţă.)

El: Strivesc. Eu nu strivesc corola…

Ea: O.K., tot aia-i, nu? Cine striveşte, distruge… O să citesc cărţi. Dacă vrei tu, citesc cărţi. Îmi faci program: o carte pe săptămînă.

El: Şi-ncepi cu ale mele.

Ea: Sigur, dacă le ai în casă, n-are rost să dăm bani pe altele.

El: Cărţile mele – adică, scrise de mine.

Ea (profund uimită): Dumnezeule, scrii cărţi? N-am cunoscut niciodată unul care scrie cărţi. Miti – uite, şi ăsta e de treflă – vindea cărţi, de-alea de îngrijit sănătatea. Le cumpăra în vrac şi le vindea cu bucata, da’ a ieşit scandal, fiindcă acelaşi autor… aşa se spune, nu, „acelaşi autor”… scria într-una că-s bune vişinele la reumatism şi-n alta că-s rele…Da, atunci, nu ţine. La ce-s bună? Ştiu să fac numai ochiuri şi cartofi prăjiţi… Treaba mea ce am făcut pînă acum, mi-am zis că gata, vine bătrîneţea, am vergeturi, o să vină şi pensia… Mă aşezam la casa mea, fie şi-n Tucia, că nu-i la capătul lumii, într-o oră eşti la Istanbul. (Mai mult pentru sine) Cine-mi dă mie pensie? Şi află că n-am 28, am 38, de unde pensie? Mereu rîdeam de pensionari – ăştia pun murături, au reduceri de „seniori”, nu cumpără niciodată cartofi noi, că-s prea scumpi, caută toată ziua promoţii pe internet şi vin la Kaufland după ora 21, că-s reduceri la zarzavaturi. Decît să arunce leuşteanul, mai bine-l dau la juma’ de preţ.

El: Uite că mai am cîte ceva de învăţat!

Ea: O.K., de la mine poţi învăţa chestii de-astea, altceva, ce? Mă ierţi că m-am dat artistă. Dacă scrii cărţi, înseamnă că ştii artiştii, am vîndut castraveţi grădinarului, aşa-i?

El: Scriu cărţi de ornitologie.

Ea: O.K., sînt în stare să le citesc, dar una pe săptămînă, nu mai mult.

El: Fac reduceri. Dau la promotion.

Ea: Faci, pe naiba. Mă iei peste picior. Nu trebuia să intru în discuţie cu dumneata. Ce prostie!

El: Parcă ne tutuiam.

Ea: Dacă scrii cărţi, nu mai merge. Cum să-i spun „tu” unuia care scrie cărţi? Ia zi-mi, măcar se cîştigă bine?

El: Nimic. Totu-n pagubă. Eu plătesc şi tiparul.

Ea (complet nedumerită): Atunci, chiar că nu pricep nimic. (Concluziv) Dom-le, eşti din altă lume… Şi cu cărţile, ce faci, nu le vinzi?

El: Le trimit la prieteni.

Ea: De-ăia care numără berzele?

El: De-ăia. Nu-s puţini.

Ea: Ce, nu se poate trăi fără cărţi? Prietenii mei n-au în case nici una. Şi nu sughiţă.

El: Depinde.

Ea: De ce depinde?

El: Dacă-s case sau vile.

Ea: Oho, şi încă ce vile! Bani din afaceri, nu? Curaţi, necuraţi… Am încercat şi eu să intru în afaceri, numai că făr-de partid nu prea ţine. M-am combinat cu unul care vindea mănuşi de spălat vase ca mănuşi chirurgicale… 10% ăluia care cumpăra…o vreme, a mers. Numai că se rupeau înainte de a începe operaţia şi a ieşit scandal. Oi fi blondă, dar chiar aşa de proastă nu-s: m-am ferit să semnez hîrtii, aşa că l-au înşfăcat pe ăla. Îi trimit vederi la mititica. (Ţipă – a ciupit-o un ţînţar) Ţînţari! Pe ăştia-i numără cineva? Se schimbă prea repede lumea, dom-le!

El: Mie-mi spui?

Ea: Uite, nici ţînţarii nu mai sînt cum au fost. Îi vedeai pe tavan şi-i omorai cu prosopul. Acuma-s mititei, nevăzuţi, naiba ştie pe unde se ascund şi numai ce-i auzi ţiuind.

El: Sînt programe şi cu ţînţarii.

Ea: Tot europene?

El: Tot.

Ea: Şi p-ăştia, cum îi numeri?

El: Electronic. Sînt aparate.

Ea: I-auzi! Şi după ce-i numeri?

El: Tragi concluzii.

Ea: O.K., uite, asta m-ar interesa. Cu concluziile, ce faci?

El: Le trimiţi mai departe.

Ea: În Europa?

El: În Europa.

Ea: Şi Europa, ce face cu concluziile?

El: Ia măsuri.

Ea: Ştii cumva… cum aş putea şi eu…

El: Tîrziu. Totu-i adjudecat.

Ea: S-a licitat?

El: Încă din primăvară.

Ea: Va să zică, nici ţînţarii… Nu mă pot lipi nicăieri.

El (de afară se audă ţipătul cîrdului de gîşte sălbatice): Pleacă gîştele… Pleacă şi berzele…

Ea: Unde-i casa lor?

El: Unde-şi fac cuibul şi-şi cresc puii.

Ea: Aşa-mi spunea şi profesoara de geografie. Şi ce am înţeles? N-am înţeles nimic. (Schimbare totală de ton): Cred că mai bine e să uiţi tot ce ţi-am spus. Nu ţi-am spus nimic. Numai prostii. Cui îi pasă de tristeţile unei babi-sitter? Tu, fii fericit. Eşti fericit?

El: Poate, odată am fost. Cînd credeam că pot schimba ceva.

Ea: E-o păcăleală că lumea se schimbă. Nu se schimbă nimic. Şi peste un veac or să se fure chiloţi de pe frînghie şi or să fie agăţate femeile la bar. Ca azi.

El: Recunosc, te-am agăţat. Cu premeditare.

Ea: Fiindcă am picioare frumoase. Nu-s ele chiar grozave, da’ ştiu să le pun în valoare.

El: Da, poate pentru că ai picioare frumoase.

Ea: Ai spus şi-un „poate”.

El: Poate a venit după aceea.

Ea: După aceea nu-i decît patul. Acolo mă descurc foarte bine, să ştii. Fac ce vrei.

El: Păi, nu ştiu dacă vreau.

Ea: Nu vrei! Nici nu ştii ce pierzi! (cugetă) Loser se spune?

El: N-ai să crezi, da-s tot loser. Mai am cîţiva ani pînă la pensie şi, dacă trag linia, ce rămîne? Am pus suflet, am trudit pe brînci, n-a rămas nimic, tot ce-am făcut s-a ruinat, s-a închis, s-a demolat. După ce pleacă berzele, în aer rămîn şi eu. Pentru excursia asta am adunat bănuţ cu bănuţ aproape doi ani.

Ea (arată către mobil): Măcar tu ai prieteni.

El: Am avut. Acum, am parteneri.

Ea (îi sună telefonul; articulează răspicat): Du-te-n mă-ta! (închide; a obosit): Ne mai putem spune ceva?

El: Poate, cum ziceam, altădată. Păcat că n-am pariat.

Ea: Loserii nu cîştigă. Altădată, să ne întîlnim unde? Tot la barul ăsta?

El: Dacă vrei tu, tot aici.

Ea: Nu vreau. Urăsc eşecurile. Întîlnirea noastră a fost un eşec de la bun început. N-am parte decît de eşecuri. Se apropie vremea cînd voi n-o să vă mai holbaţi după picioarele mele, fiindcă îmbătrînesc şi nu ştii, că nu se vede, dar am vergeturi, am un început de arterită, un doctor din Italia mi-a spus să am grijă de picioare… cît le mai am. Şi doctoraşul ăla… Am fost împreună un an întreg, pînă s-a dumirit că-s proastă. Matei, chiar sînt chiar aşa de proastă?

El: Nu, eşti numai…

Ea (ca un oftat): Un loser.

El (îi sună telefonul mobil): Da, venim (către Ea) Ne cheamă la îmbarcare.

Ea: Iar foloseşti ăla… cum îi spune… pluralul. De plecat, pleci numai tu.

El: Da, mă duc la all inclusiv şi mă-ntorc la ceai cu parizer. Tu? Ce-o să faci.

Ea: Nu ştiu.

 

Rămas bun fără cuvinte. Ţipă cîrdul de gîşte sălbatice. Matei schiţează plecarea. Se opreşte în prag şi întoarce capul. Nu spune nimic.

 

Ea: Ai grijă la soare, în Antalya arde pînă toamna tîrziu.

El (concesiv): Bine, atunci s-o facem şi p-asta.(Se hotărăşte) Hai, te iau cu mine. Am cameră single.

Ea: Nu vin. Ţi s-a făcut milă. Nu vin din milă.

El: Şi te-ntorci la gardul cu ulcele?

Ea: Ce naiba să fac acolo? Am fost trei săptămîni învăţătoare suplinitoare. Din pricina mea s-a încăierat directorul şcolii cu inspectorul de la judeţ. Pe mine (accentuează pe ”mine”) m-au dat afară.

El: Atunci, la revedere? Ţine (îi dă o carte de vizită)

Ea: De ce la revedere? Adio. (Ţipă cîrdul de gîşte sălbatice. El iese)

 

Ea, absentă, numără mărunţişul. A rămas cu privirea spre uşa pe care a plecat El. O ciupeşte un ţînţar, se plesneşte peste frunte. Greşeşte numărătoarea, o ia de la capăt… Aşteaptă ceva. Îşi face de lucru, aranjînd cărţile de joc. În cadrul uşii repare El.

 

Ea (alb; rămîne întoarsă, fără să să-l privească): Matei, ştiam c-o să te întorci. Nici nu-ţi dai seama cît cîştigi, va fi prima oară cînd loserul cîştigă. O să-ţi fiu credincioasă, Matei, şi-o să te iubesc din toate puterile. Eşti un loser de treabă, Matei. O să te răsplătesc cu toată dragostea de pe lume. Cum spune cîntecul ăla? „Să-ţi mîngîi chipul răvăşit…” Mulţumesc că te-ai întors. Mulţumesc… Eram sigură c-o să te întorci.

 

El, stînjenit, arată către piciorul mesei. Acolo-i sacoşa lui de voiaj, de care atîrnă eticheta aeroportului. O uitase. De fapt, s-a-ntors ca să şi-o recupereze. Se apleacă, o ridică. Şi pleacă dînd din cap (NU!) fără a o privi pe Ea. Pauză lungă.

 

Ea (stinge apăsat ţigara şi face o pasienţă; trage (bănuim) o înjurătură printre dinţi. Sună telefonul mobil)

Ea: Bă, înţelege, rămîne cum am vorbit în tren. Cum adică? (Ţipă) Adică, du-te-n mă-ta! (Închide şi se hotărăşte): Ei, na! (Formează un număr la telefon) Adrian? Ce faci? Cadou de 23 august: poţi să vii să mă iei. Ce explicaţii vrei, poftim, m-am răzgîndit, merg cu tine la Cannes. Bine şi cu Mercedesul, dacă nu-i avion direct.

Te pup, dragule! Cum? Or să fie şi fetele de la Escort? Şi mai bine, Mariana e-o dulce, pe Stela n-am văzut-o de mult… Cine zici că mai vine? Pamfil? Cu maşina lui sper, n-o să mă înghesui cu burtosul ăla! I-au returnat TVA-ul? Da? Atunci, e-n regulă. E-te, na, sigur că o să fiu drăguţă, e boss-ul tău, ştiu să mă port. Şi, la urma urmei e impotent, aşa că… O să-l întîlnim şi pe Rieu? Grozav, cîntă fain, da am auzit că-i homo. Or fi bîrfe, se poate verifica…Te aştept şi te pup dulce! (Închide şi formează alt număr): Alo, mama? Eşti bine? Ce mai face motanul meu? Iar am filmări, plec în Olanda, nu uita de Roaming… Te pup dulce, ai grijă de tine! Pa! (Închide. Strînge în pumn mărunţişul de pe masă şi se ridică. Cu bricheta, ceremonios, dă foc cărţii de vizită. Strigă autoritar către ospătar): Hei, băiatu’! Ia de aici! Unde eşti, loserule?

 

(Pe coloana sonoră se ridică valsul lui Şostakovici cîntat de formaţia lui André Rieu, mixat repede cu o piesă modernă, puternic ritmată. Ea schiţează cîţiva paşi de dans. Pot fi şi groteşti.)

 

cortina

Revista indexata EBSCO