Oct 30, 2013

Posted by in EVENIMENT

Basarab NICOLESCU – Un poet vizionar: René Daumal (1908-1944)

basarab nicolescuCine a fost acest om, René Daumal? Un poet filozof sau un filozof poet? Un patafizician sau adeptul unei doctrine necunoscute? Un romantic mistic sau un mistic romantic? Un Căutător al Adevărului sau un obsedat de Absolut? Un sfînt, un savant, un martir sau un profet? Toate la un loc sau cu totul altceva?

Voi încerca să răspund acestor întrebări din perspectiva cercetărilor transdisciplinare1, pentru a înţelege drumul surprinzător parcurs de Daumal – de la transgresarea potenţial distructivă, din perioada revistei „Le Grand Jeu”, la transgresarea constructivă din a doua parte a vieţii sale atît de scurte, pentru a ajunge la unificarea celor două prin intermediul Terţului Ascuns din timpul căutării spirituale.

Marele joc al transgresiunii distructive

Mai întîi de toate, Daumal a fost omul revoltat. Perioada revistei „Le Grand Jeu” a fost cea a transgresiunii distructive, a integrării în „istoria cataclismelor”2. E suficient să citim Poeme ă Dieu et ă l’Homme (Poem către Dumnezeu şi Om), Les clavicules d’un grand jeu poetique (Claviculele unui mare joc poetic) sau L’asphyxie el l’evidence absurde (Asfixierea şi evidenţa absurdă) ca să înţelegem sensul revoltei sale: vederea absurdului şi eul perceput ca un cerc vicios. Mai tîrziu, Daumal scrie în L’envers de la tete: „(…) cel mai grav şi mai straniu este că ne este teamă, pînă la panică, nu atît de a ne vedea pe noi înşine, cît de a fi văzuţi de noi înşine; aceasta este absurditatea noastră fundamentală. Care este cauza acestei spaime imense? (…) Dacă ne înspăimîntă să ne vedem, este pentru că n-o să vedem mare lucru; fantoma noastră se teme că va fi demascată. De teama acestei oribile revelaţii ne aşezăm pe chip farduri şi grimase”6.

In 1930 Daumal era omul ars. A căutat cu febrilitate şi n-a găsit nimic. Experienţe fundamentale dar distructive i-au şubrezit sănătatea: s-a asfixiat cu eter sau tetraclorură de carbon, a practicat dedublarea cataleptică nocturnă în tovărăşia „Fraţilor Simplişti” („Phreres Simplistes”).

Profund dezamăgit, singura ieşire pe care o vedea era doar impasul negaţiei, sub pecetea „vampirului femelă, Moartea, rătăcitoare peste timpuri, înfrigurata Lilith”7. De altfel, textul Nerval nictalopul8  rezumă cel mai bine etapa de căutări pe care Daumal a traversat-o înainte de 1930. El nu căuta neantizarea, ci pregătirea.

Paznicul unei uşi strîmte: Alexandre de Salzmann

In mod paradoxal, cînd un om arde cu sinceritate, nu mai caută nici o cale: calea însăşi i se deschide dinainte. E ceea ce s-a petrecut graţie întîlnirii aparent miraculoase, la 22 de ani, cu Alexandre de Salzmann, prin intermediul pictorului Joseph Sima9. Această întîlnire marchează tranziţia de la omul ars la omul împlinit: „Am întîlnit o fiinţă umană. N-aş fi crezut că e posibil. Probabil că am abandonat multe din disperările mele comode. Dacă ceva e greu de dus – aceasta e speranţa”, scrie Daumal în La vie des Basiles10. Cu un an înainte de a muri, Daumal notează următoarele: „M-aş fi prăbuşit în propria filozofie dacă nu s-ar fi găsit cineva

 

1 Nicolescu, 1996.

2 Daumal, 1930, p. 82.

3 Daumal, in Les Poetes du Grand Jeu, p. 67. 4 Daumal, 1936, p. 13.

5 Daumal, in Essais et notes, I, 1972, p. 51.

6 Daumal, 1953, p. 210.

7 Idem, p. 70.

8 Ibidem, p. 56.

9 Random, 1970, volumul 1, p. 64, 234.

10 Daumal, 1953, p. 130.

 

care să mi se aşeze în cale la momentul potrivit şi să-mi spună: priveşte, e o uşă deschisă, strimtă, greu accesibilă, dar e o uşă, şi e singura de care dispui”11.

Prieten cu Kandinsky şi cu Rilke, membru al grupului Jugendstil, Alexandre de Salzmann era un pictor şi un desenator remarcabil. Coperţile şi ilustraţiile realizate pentru revista „Jugend”12 din Munich l-au făcut celebru în Germania începutului de secol XX.

Alexandre de Salzmann a fost de asemenea un regizor recunoscut care a inventat o nouă tehnică de ecleraj, utilizată încă şi astăzi13. Cu ocazia reprezentării spectacolului Pelleas el Melisande la Teatrul Champs Elysees în 1922, revista „Choses de theâtre” saluta în Alexandru de Salzmann „unul dintre cei mai remarcabili artizani ai inovării tehnice”14.

Găsim o mărturie importantă în acest sens, într-unui din „Mesajele revoluţionare” scrise de Antonin Artaud:

„În 1925, an care pare fatidic pentru teatru şi care va da chip unei lumi aparte, îşi făcu apariţia un bărbat misterios care locuia în camere fără mobilă şi pe care aveam să-l numim mai apoi «dervişul» fiindcă pretindea că a petrecut mai mulţi ani printre dervişii din Caucaz.

Cînd s-a reluat Pelleas et Melisande (…) am fost surprins de extraordinarul sistem de ecleraj; lumina avea sentimente, trăia, împrăştia un parfum, devenise un nou personaj (…).

O lumină care să nu lumineze dar care să împrăştie un parfum puternic, îmi spuneam că trebuie să fie străbătută de un spirit preţios.

Într-o seară, într-o cafenea aflată la vreo sută de metri de teatru, mă pomenesc faţă în faţă cu un personaj irascibil, cu mustăţi mari, cu chipul întortocheat precum un curpen de viţă de vie, care răspundea prin înjurături la orice întrebare i se punea. La răstimpuri, îşi făcea loc, printre înjurături, o viziune stranie asupra naturii şi asupra vieţii (…).

Timp de mai bine de trei ore, cît am mers de la piaţa de l’Alma pînă la Gara Saint-Lazare, am discutat neîntrerupt în teribila noapte de februarie… (…).

„V-au tulburat acele lumini tenebroase, mi-a zis, dar ceilalţi le găsesc prea tenebroase. Pentru că n-au ajuns încă la o noţiune superioară a celor cinci simţuri (…). Ca şi cum teatrul n-ar avea menirea să transgreseze lumea simţurilor. (…) Dacă nu ne ajută să ne depăşim, atunci la ce mai serveşte teatrul?!…”

I-am vorbit atunci de o limbă pierdută care ar putea fi regăsită prin teatru. Mi-a răspuns că „(…) adevărata poezie (…) păstrează secretul acestei limbi şi că anumite dansuri ritualice se apropie mai mult de misterul acestei poezii decît orice altă limbă (…)”.

Salzmann a murit anul trecut în Elveţia… De atunci am putut vedea pe scenă ecleraje în stilul lui Salzmann unde un anume mod de a mînui lumina, ca şi cum s-ar cînta la o orgă de culori, pe care îl regăsim în eclerajele lui Louis Jouvet, vine direct din ideile lui”15.

În iunie 2008 a fost susţinută la Universitatea Sorbonne Nouvelle/ Paris III o teză de doctorat cu titlul Alexandru de Salzmann şi teatrul secolului XX16. Teza Cariei di Donato, va contribui, fără nici o îndoială, la revelarea unuia dintre marii artişti ai secolului al XX-lea.

Alexandre de Salzmann a fost, pentru Daumal, un mediator: graţie lui, Daumal descoperă învăţătura lui Gurdjieff. „A transgresa lumea simţurilor” – aceste cuvinte cuprind esenţa, seducătoare cum va fi fost nu numai pentru Artaud, pentru Daumal deopotrivă. Alexandre de Salzmann îl convoacă, de fapt, pe Daumal la o adevărată metanoia a Marelui Joc.

 

11 Idem, p. 265, „Une experience fondamentale”.

12 De exemplu, Dreitausend Kunstblätter der Munchner „Jugend”, München, 1909, p. 305-311.

13 de Salzmann, 1972.

14 Lenormand, 1922, p. 234-235.

15  Antonin Artaud, CEuvres completes, Voi. VIII, Gallimard, Paris, 1971, p. 222-224.

16 Caria di Donato, 2008.

 

Timp de trei ani, pînă cînd moare în 1934, Salzmann îi deschide „uşa strimtă” a acestei învăţături. Atît personajul Totochabo din La grande beuverie17 cît şi personajul Pierre Sogol, „profesorul de alpinism” din Le Mont analogue18, îl au drept model pe Salzmann19.

Într-o scrisoare inedită din 11 septembrie 1943 Daumal îi dezvăluia lui Jeanne de Salzmann ce-l învăţase Alexandre de Salzmann despre arta de a scrie:

„În acest moment mi-e foarte dificil să-mi joc „rolul de scriitor”. Îmi amintesc cu acuitate de cerinţa soţului dumneavoastră: „Mai ales să nu te transformi într-un scriitor!” –ceea ce nu-l împiedica să-mi spună: „scrie despre asta, scrie…”. Sarcina mea este să continui să scriu (măcar să termin ce am început) fără să devin un scriitor. În artă există ceva diabolic pentru că factorul „plăcere” este indispensabil. Dacă scriu fără plăcere, ca un şcolar care execută o pedeapsă, va ieşi ceva prost. Dar, dacă mă las în voia plăcerii, sînt pierdut. Plăcerea trebuie să fie doar semnul că e bine ceea ce fac, fără să mă bucur de ea”20.

Coperta Marele Joc şi transgresarea constructivă – Muntele Analog

Învăţătura lui Gurdjieff, transmisă de Alexandre de Salzmann şi mai apoi de Jeanne de Salzmann, au fost pentru Daumal catalizatorul adevăratei sale experienţe fondatoare – cea a întîlnirii cu sine însuşi, ca fiinţă şi ca artist, despre care mărturiseşte în capodopera sa, Le Mont Analogue. Prima ediţie a cărţii (Gallimard, 1952) poartă menţiunea „în memoria lui Alexandru de Salzmann”. Din cauze necunoscute, menţiunea a fost suprimată în ediţia aşa-zis definitivă (Gallimard, 1981)21.

Dezabuzaţi şi superficiali, ascultînd doar zvonurile, unii au încercat să acrediteze ideea, în circulaţie şi astăzi în mediul parizian, că angajarea lui Daumal pe această cale nu este decît o rătăcire lamentabilă.

Zvonurile fantasmagorice în jurul personajului Gurdjieff au fost alimentate mai ales de best-seller-ul lui Louis Pauwels, Monsieur Gurdjieff, apărut în 195422. O monografie pe care L’Age d’Homme o publică în 199223 dezvăluie un cu totul alt Gurdjieff. Pauwels îşi exprimă de altfel regretul în această carte pentru ceea ce a scris cu 40 de ani mai înainte. Zvonurile se calmează. Influenţa învăţăturii lui Gurdjieff asupra operei lui Daumal a fost analizată, cu rigoare, în studii bine documentate, publicate de Michel Random24, Jean Bies25, Michel Camus26, Kathleen Ferrick Rosenblatt27, Pierre Bonnasse28, Christian le Mellec29 şi Jean-Phillipe de Tonnac30. Michel Camus scrie, spre exemplu: „Nu-l putem zidi pe Daumal în interiorul învăţăturii lui Gurdjieff. Nu putem suprima nici experienţa transformării de sine care i-a reclădit (…) a doua jumătate a vieţii”31. Daumal era în căutarea unei ştiinţe, o ştiinţă adevărată, care să includă fiinţa. Este ceea ce a găsit în învăţătura lui Gurdjieff, o adevărată

 

17 Daumal, 1938.

18 Daumal, 1952.

l9 Nicolescu, 1999.

20 Daumal, 1943. Îi mulţumesc doctorului Alexandre de Salzmann, nepotul artistului, pentru permisiunea de a reproduce acest fragment.

21 Daumal, 1981.

22Pawels, 1954.

23 Georges Ivanovitch Gurdjieff, 1992.

24 Random, 1970.

25 Bies, 1973.

26 Camus, 1993.

27 Rosenblatt, 1992.

28 Bonnasse, 2005.

29 Le Mellec, 2006, p. 23.

30 de Tonnac, 1998.

31 Camus, 1993, p. 221.

 

metafizică experimentală, adică „posibilitatea trezirii permanente a conştiinţei”32. Datele teoretice şi practica învăţăturii lui Gurdjieff s-au întîlnit cu măiestria literară şi filozofică a lui Daumal pentru a fuziona cu întreaga sa fiinţă. Opera sa a fost astfel fecundată de alchimia poetică.

Ce căuta cu adevărat în aceste învăţături, spre care Alexandru de Salzmann i-a deschis uşa şi pe care le-a urmat împreună cu Luc Dietrich, autor al L ‘apprentissage de la viile33, şi cu Philippe Lavastine pe care am avut privilegiul să îl cunosc?

„Am avut şansa – îi scrie Daumal lui Raymond Christoflour în 1941 – de a găsi o învăţătură (…) care, sub o formă simplă, într-un limbaj scuturat de orice teologie particulară, cu un aparat mai întîi de toate practic, transmite acele adevăruri-arhetip valabile în toate religiile posibile”34.

Pe planul creaţiei literare Daumal căuta, cu siguranţă, să atingă poezia albă, pe care Michel Camus o numeşte, în contextul actual, transpoezia35: poezia care trece dincolo de orice poezie sau de orice limbaj dar se exprimă cu mijloacele artei; viaţa ca exerciţiu poetic, realitatea conştiinţei în viaţa însăşi, aici şi acum.

Ştiinţa adevărată

Interesul lui Daumal pentru ştiinţă poate surprinde. Nu e vorba însă de ştiinţa în aspectele ei tehnice, ci mai curînd de spiritul ştiinţific, care constituie, probabil, cea mai importantă contribuţie a ştiinţei moderne la cultura epocii noastre.

O fiinţă atît de riguroasă ca René Daumal, de o exigenţă extremă, care nu credea decît ceea ce putea verifica personal, nu putea să nu recurgă la cunoaşterea ştiinţifică. De altfel, numeroase scrieri ale lui Daumal fac trimiteri la ştiinţă.

Poetul pune mare preţ pe ştiinţă, afirmînd că e singura capabilă să fondeze o mitologie modernă. În Les limites du langage philosophiques (1935) Daumal se ridică împotriva filozofiei verbale ca scop în sine: „…cunoaşterea tradiţională trebuie să se construiască tot timpul pe baza unui mit colectiv, legat de instituţii şi întreţinînd relaţii concrete cu natura şi societatea; astăzi nu văd să răspundă acestei definiţii decît cunoaşterea ştiinţifică, legată de dezvoltarea tehnicii şi de evoluţia economiei moderne (…). E baza pe care o nouă cultură ar putea probabil prinde rădăcini”36. Mai tîrziu, în 1943, într-o scrisoare importantă, dar care lipseşte din al treilea volum de Correspondance editat de Gallimard, Daumal afirmă că ştiinţa „este mai puţin coruptă decît sînt filozofia, arta sau religia”37.

Cu o luciditate extremă, Daumal vede, în acelaşi timp, ce lipseşte ştiinţei actuale. Iată ce scrie în aceeaşi scrisoare din 1943: „…greşeala constă în separarea de rădăcini, deci de domeniile surori, iar această separare doctrinală îşi are corespondentul în separarea psihologică proprie adesea savantului ca individ. Dacă spiritul ştiinţific îşi urmăreşte cu fidelitate destinul, spiritul savantului dezamăgeşte în general”. El îşi precizează reflecţia în „Sur le scientisme et la revolution”: „(…) ni se propunea „cunoaşterea omului” care n-ar fi fost de fapt decît suma cunoaşterilor fragmentare asupra fiinţei umane furnizate de diversele discipline ştiinţifice, cunoaştere nedemnă de acest nume (,..)”38. Ceea ce-l interesează pe Daumal este „construirea fiinţei” şi nu „teoriile moarte”, de unde importanţa capitală pe care o acordă educaţiei. Construirea fiinţei este tocmai ceea ce găseşte ca drum practic în învăţătura

 

32 Daumal, 1970, p. 23.

33 Luc Dietrich, 1942.

34 René Daumal, scrisoare către Raymond Christoflour din 1 aprilie 1941, Correspondance III, p. 228-229.

Sublinierea ne aparţine. René Daumal formulează aici una dintre cele mai pertinente definiţii ale învăţăturii lui Gurdjieff.

35  Camus, 1998.

36  Daumal, 1953, p. 160.

37  Daumal, 1988.

38  Daumal, 1953, p. 174.

 

 

lui Gurdjieff, după cum explică în Le mouvement dans l’education integrale de l’homme39, Lettre de Paris40, La vie des Basiles41 sau în Tetes faliguees42. În prima scriere, Daumal citează, de altfel, în mod explicit, dansurile sacre, mişcările lui Gurdjieff.

Daumal presimţea deja în Clavicules d’un grand jeu poetique existenţa acestei ştiinţe adevărate: „Ştiinţa trebuie să se fundamenteze pe aceeaşi necesitate ascetică. Progresul ştiinţei adevărate însemnă extinderea graduală a modului de percepere a subiectului prin el-însuşi la obiectele cunoaşterii”43.

Pe Daumal nu-l interesează „fantoma adevărului”, ci adevărul însuşi. El dispreţuieşte „locul vacant al unităţii”: vrea să realizeze unitatea însăşi. „Arta cea mai înaltă e făcută de omul care a cucerit fiinţa şi unitatea” – îi spune Daumal lui Lanza del Vasto în Dialogue du style44. El caută „germenele” de unde răsare lumina, tăcerea care lasă „ceea-ce-este-de-exprimat”45 să se exprime de la sine şi care „apare, atunci, în străfundurile sale, ca o certitudine nemuritoare – ştiută, recunoscută şi sperată în acelaşi timp –, un punct luminos concentrînd în sine nemărginirea dorinţei de a fi” (Poesie noire, poesie blanche)46. El vrea să simtă sunetul, gustul, savoarea sinelui care este un moment de conştiinţă (Pour approcher Vari poetique hindou)47.

Rămîne problema mărturiei. „Trebuie să nu vorbesc nici odată despre Incognoscibil pentru că ar fi o minciună? Trebuie să vorbesc despre Incognoscibil pentru că ştiu că acolo îmi este obîrşia şi-i stau mărturie?” – se întreabă Daumal în Reponses aux questions de Luc Dietrich48.

René Daumal a ales să lase mărturie prin întreaga sa operă, mai ales prin romanele La grande beuverie49 şi Le mont analogue50, de asemenea prin poeme precum La guerre sainte51 et Memorables52 sau prin eseuri, precum La mort spirituelle53, Banalites54, La provocation de l’ascese55 şi multe altele. Departe de orice limbă de lemn esoterică, aceste scrieri pot fi percepute pe mai multe niveluri de Realitate. Muntele Analog, ascuns şi deci ca inexistent, se află, pînă la urmă, dintotdeauna, în noi înşine.

Parcă în spiritul geometriei non-euclidiene care traversează Le Mont analogue, ne-au parvenit, ca-ntr-un miracol, în timpul evenimentelor dedicate centenarului naşterii lui René Daumal de la Halle Saint Pierre, 14 scrisori inedite. Nouă dintre ele, adresate lui Jean Gustave Tronche (1884-1974), administrator al NRF între 1912 şi 1922 şi apoi editor independent, ne-au fost oferite de copiii destinatarului. Celelalte cinci scrisori, adresate lui Jeanne de Salzmann, ne-au fost oferite de doctorul Alexandre de Salzmann, nepotul lui Alexandre de

 

39 Daumal, in Essais et notes, I, 1972, p. 276.

40 Idem, p. 263.

41 Daumal, 1953, p. 120.

42 Daumal, in Essais et notes, II, p. 129.

43 Daumal, 1954, p. 24.

44 Daumal, 1972, p. 267.

45 Daumal, 1953, p. 229.

46 Idem, p. 230.

47 Ibidem.

48 Ibidem, p. 248.

49 Daumal, 1938.

50 Daumal, 1952.

51 Daumal, 1954, p. 233.

52 Idem, p. 241. Manuscrisul acestui poem, datat februarie 1942, Plăteau d’Assy şi dedicat lui Luc Dietrich („Ţie, Luc, copilăriei noastre, speranţei noastre comune, René”, Assy, de Paşti, 1942), se găseşte în arhiva mea. Acest manuscris conţine ex-libris-ul lui Luc Dietrich şi un Uroboros desenat de René Daumal.

53 Daumal, 1970, p. 19.

54 Idem, p. 25.

55 Daumal, 1970, p. 33.

 

Salzmann. Ele au fost publicate în volumul colectiv pe care l-am editat cu ocazia centenarului Daumal56.

Două fragmente din scrisori de la sfîrşitul anului 1940 reprezintă un admirabil autoportret al lui Daumal din perioada de redactare a romanului Le Mont analogue, cînd se afla la Marseille. Iată ce scrie Daumal într-o scrisoare din 7 octombrie 1940:

„Sînt mulţi «intelectuali» şi ,«artişti» de la Paris aici. Chiar prea mulţi; trebuie să evit împrejurimile Vechiului Port unde mişună Montparnasse-ul întreg (nu şi-au schimbat cu nimic obiceiurile: gem, flecăresc, îşi dau ifose, se indignează, cască gura şi urzesc mari proiecte, exact ca la Dome. (…) Mă gîndesc serios la o activitate literară aici; nu ştiu încă sub ce formă, dar ar fi loc în acest moment de o revistă, de anchete, de cercetări… Ar însemna să atrag cîţiva entuziaşti în jurul unei idei, a unui cuvînt de ordine elementar (care ar putea fi „a gîndi în mod conştiincios”) şi bineînţeles în limitele «literaturii» şi «filozofiei» pure (…) N-am citit nimic de multă vreme, în afară de, pentru a suta oară, o frază sau alta din Tao Te King; nimic mai actual şi mai clarvăzător, deşi în mod constant etern valabil. Aş reciti cu plăcere într-una din zilele astea Republica lui Platon. Voi continua şi poate voi termina iarna asta o carte începută, un roman de aventuri alpine simbolice…”57.

Intr-o altă scrisoare, din 19 octombrie 1940, Daumal revine asupra ideii de o fonda o revistă58:

„Pregătesc, pentru un viitor poate nu prea îndepărtat, o revistă care ar fi un fel de spaţiu fortificat şi un şantier pentru scriitorii care vor să reînveţe, dacă nu cumva să înveţe, să scrie din perspectiva a tot ce conţine ca discipline meseria lor (N.B.: cuvîntul „discipline” este folosit la plural); de început cu sinceritatea interioară şi puritatea gîndirii şi a expresiei. Dacă ideea care mă animă e clară iar proiectul viabil, restul – colaboratori, comanditari, etc. – va veni de la sine; deocamdată mă preocupă ideea în sine. Între timp, trebuie să-mi cîştig viaţa”59.

Dimensiunea transpoetică a operei lui René Daumal

La întîlnirea din 1998, de la Biblioteca Municipală din Reims, Michel Camus a subliniat dimensiunea transpoetică a operei lui Daumal: „La Daumal, această orientare transpoetică dezvăluie Orientul ascuns în inima Occidentului. Pentru cei care au ochi să vadă invizibilul, soarele răsare acum în Occident şi apune în Orient60”. În 2001 am reluat discuţia purtată cu Michel Camus asupra lui Daumal în cartea de dialoguri Les racines de la liberte61. Aveam de gînd chiar să scriem împreună o carte, dar Michel Camus ne-a părăsit în 2003.

Orientarea transpoetică explică, în orice caz, interesul pe care îl port, ca specialist în fizică cuantică şi ca cercetător transdisciplinar, operei lui Daumal.

René Daumal este unul dintre marii precursori ai transdisciplinarităţii. N-avea decît 24 de ani cînd scria aceste cuvinte profetice:

„Absenţa acestui unic criteriu: conştiinţa, face ca cercetările suprarealiste să rămînă învăluite într-un fel de confuzie (…)

Rolul nostru, care ar trebui să fie al lor, este esenţial:

– să descriem materia, care este mişcare;

– diversele tipuri de mişcare: ritmurile;

 

56 Nicolescu şi de Tonnnac, 2008.

57 Tronche, 2008.

58 Fondarea acestei reviste este evocată şi în alte scrisori expediate în aceeaşi perioadă către Emile Demenghem
(Daumal, 1996, p. 204) şi către Max-Paul Fouchet (Idem, p. 206, 222-226).

59 Tronche, 2008.

60 Camus, 1998.

61 Camus şi Nicolescu, 2001, p. 12-15.

 

– aspectele diverse ale concretului: fizic, biologic, psihologic, ca tipuri de mişcare supuse anumitor ritmuri determinate;

– dialectica în calitate de activitate ritmică în toate domeniile, etc.

Nici un domeniu al cunoaşterii umane nu poate scăpa unei astfel de cercetări: dar e nevoie de un efort continuu de a gîndi, de a gîndi în mod dialectic, şi nu după o logică dialectică”62.

Lui Daumal îi citam, deja, numele în 1985, în cartea Noi, particula şi lumea, referindu-mă la caracterul matematic al experienţei sale fundamentale şi la realitatea imagi narului63. În 1996 numele său se regăseşte din nou în cartea mea. Manifestul transdisciplinarităţii: „O educaţie viabilă nu poate fi decît o educaţie integrală a omului, după formula atît de echilibrată a poetului René Daumal. O educaţie care să se adreseze totalităţii deschise a fiinţei umane şi nu doar uneia dintre componentele sale”64.

Transdisciplinaritatea trăită de René Daumal reprezintă, de fapt, încununarea Marelui Joc căci ea însăşi invită la joc Marele Joc al fiinţei. Daumal a făcut din viaţa sa o capodoperă poetică, opera sa literară nefiind decît una dintre multiplele ei faţete.

Referinţe bibliografice

Jean Bies, René Daumal, Paris, Seghers, Colecţia „Poetes d’aujourd’hui”, n° 169, 1973.

Pierre Bonnasse, Mode d’emploi de la parole magique – Essai sur Ies pouvoirs du langage, Paris, Dervy, 2005.

Michel Camus, „Le grand tournant de 1930”, in René Daumal, Lausanne, L’îge d’Homme, Les dossiers H, 1993, dosar conceput şi coordonat de Pascal Sigoda.

Michel Camus, „Paradigme de la transpoesie”, Rencontres Transdisciplinaires, n° 12, Fevrier 1998, texte disponibil în limbile franceză, engleză şi portugheză pe site-ul Internet al Centrului Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare, CIRET:

http://ciret-transdisciplinarity.org/bulletin/bl2c6.php

Michel Camus şi Basarab Nicolescu, „Le Grand Jeu et la transpoesie”, Conferinţă susţinută la Biblioteca Municipală din Reims, pe 1 octombrie 1998.

Michel Camus şi Basarab Nicolescu, Les racines de la liberte, Paris, Accarias-L’Originel, 2001; pentru ediţia românească: Michel Camus şi Basarab Nicolescu, Rădăcinile libertăţii, Curtea Veche, Bucureşti, 2004, traducere de Carmen Lucaci.

René Daumal, „Lettre ouverte a Andre Breton sur les rapports du surrealisme et du Grand Jeu”, Le Grand Jeu, III – Automne 1930.

René Daumal, Le contre ciel, Cahier Jacques Doucet, Universite de Paris, 1936, ornată de o litografie originală de Etienne Cournault.

René Daumal, La grande beuverie, Paris, Gallimard, Colecţia „Metamorphoses” VI, 1938.

René Daumal, Scrisoare inedită către Jeanne de Salzmann din 11 septembrie 1943 (arhivele doctorului Alexandre de Salzmann).

René Daumal, Le Mont Analogue, Paris, Gallimard, 1952, prefaţă de Rolland de Renéville; pentru ediţia românească: René Daumal, Muntele analog – roamn de aventuri alpine, non-euclidiene şi simbolic autentice, Editura Niculescu, Bucureşti, 2009, traducere de Marius-Cristian Ene, prefaţă de Basarab Nicolescu.

René Daumal, Chaquefois que l’aubeparaît, Paris, Gallimard, 1953.

René Daumal, Poesie noire, poesie blanche, Paris, Gallimard, 1954.

 

62 LeGarndJeu, IV, p. 12.

63 Nicolescu, 1985, p. 153, 294.

64 Nicolescu, 1996, p. 199.

 

René Daumal, Tu t’es toujours trompe, Paris, Mercure de France, 1970, ediţie îngrijită de Jack Daumal.

René Daumal, L’evidence absurde – Essais el Notes, I (1926-1934), Paris, Gallimard, 1972, ediţie îngrijită de Claudio Rugafiori.

René Daumal, Les pouvoirs de la parole – Essais et Notes, II (1935-1943), Paris, Gallimard, 1972, ediţie îngrijită de Claudio Rugafiori.

René Daumal, Le Mont Analogue, „versiune definitivă”, Paris, Gallimard, 1981, Colecţia „L’Imaginaire”, n° 2, ediţie îngrijită de H. G. Maxwell şi C. Rugafiori.

René Daumal, Scrisoare către Genevieve Lief din 3 septembre 1943, Cahiers Daumal, n° 2, Caire, Ganesha şi Societe des Amis de René Daumal, 1988.

René Daumal, Correspondance III (1933-1944), Paris, Gallimard, 1996, ediţie îngrijită de H. G. Maxwell şi C. Rugafiori.

Alexandre de Salzmann, Notes from the Thealer, Far West Press, San Francisco, 1972.

Jean-Philippe de Tonnac, René Daumal Tarchange, Paris, Grasset, 1998.

Caria di Donato, Alexandre Salzmann et le theătre du 2(f siecle, teză de doctorat în Studii Teatrale, Universitatea Sorbonne Nouvelle / Paris 3 în co-tutelă cu Universitatea Rome 3, susţinută pe 10 iunie 2008, trei volume, 1624 pagini: volumul I (491 pagini), volumul II (618 pagini), volumul III (515 pagini).

Luc Dietrich. L’apprentissage de la viile, Paris, Denoel, 1942.

Kathleen Ferrick Rosenblatt, René Daumal au-delă de l’horizon. Paris, Jose Corti, 1992.

Le GrandJeu, I – Ete 1928, II – Printemps 1929, III – Automne 1930, Mazieres & Laporte, Imprimeurs Toulouse.

Le Gr and Jeu, IV (epreuves) – Automne 1932, in Le Gr and Jeu- Collection complete, Paris, Jean-Michel Place, 1977. Volum coordonat de H. G. Maxwell şi C. Rugafiori.

Georges Ivanovitch Gurdjieff, Lausanne, L’Age d’Homme, les dossiers H, 1992, texte reunite de Bruno de Panafieu; traducere în limba engleză: Gurdjieff- Essays and Reflections on the Man and His Teaching, New York, Continuum, 1996, Texts compiled by Bruno de Panafieu, English version edited by Jacob Needleman and George Baker.

Christian le Mellec, „Poesie comme expir. René Daumal: Poesie noire, poesie blanche”, Sorgue, no 6 – Poesie comme exercice spirituel – Attention et ouverlure, Ile de la Sorgue, Le Bois d’Orion, automne 2006.

H.-R. Lenormand, Pelleas et Melisande au Theătre des Champs-Elysees, Choses de Theâtre, n° 4, Paris, janvier 1922.

Basarab Nicolescu, La transdisciplinarite, manifeste, Monaco, Rocher, Colecţia „Transdisciplinarite”, 1996; pentru ediţia românească: Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea, manifest, traducere din franceză de Horia Vasilescu, revizuită de Magda Cârneci, ediţia a doua: Junimea, Colecţia „Antanta – Studii transdisciplinare”, Iaşi, 2007.

Basarab Nicolescu, Nous, la particule et le monde, Le Mail, Paris, 1985; ediţia a treia: E. M. E. & InterCommunications, Bruxelles, 2012; pentru ediţia românească: Noi, particula şi lumea, traducere de Vasile Sporici, ediţia a doua: Junimea, Colecţia „Antanta – Studii transdisciplinare”, Iaşi, 2007.

Basarab Nicolescu, „La porte etroite”, Poesie 99, n° 78 – Poesie noire, poesie blanche, Juin 1999, Paris, Maison de la Poesie de la Viile de Paris, pp. 17-23.

Basarab Nicolescu şi Jean-Philippe de Tonnac (Ed.), René Daumal ou le perpetuei incandescent, Le Bois d’Orion, Cahors, 2008.

Louis Pauwels, Monsieur Gurdjieff, Paris, Seuil, 1954.

Les Poetes du GrandJeu, Paris, Gallimard, 2003, prezentare de Zeno Bianu.

Michel Random, Les puissances du dedans – Luc Dietrich, Lanza del Vaslo, René Daumal, Gurdjieff, Paris, Denoel, 1966.

Michel Random, Le Gr and Jeu, 2 volume, Paris, Denoel, 1970. Jean-Gustave Tronche (1884-1974), Correspondances, site Internet, 2008.

http://www. j eangustavetronche.fr/

Revista indexata EBSCO