Aug 15, 2013

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Laura Dan – Începe sã doarã putin

GELLU_DORIANSocietatea schismatică începe de la familia schismatică (nu-i asa, „familia este celula de bază a societătii”). Mai mult ca oricînd, poezia a devenit o „facilitate”, un refugiu usor în care se adăpostesc sufletele rănite sau cei care cred că pe această cale se pot salva. Poezia a preluat „zgura” socialului, prin mijloace stilistice, transformînd-o în „artă”. Nu era atît de usor pîna la aparitia noilor „tehnologii” de scriere a textului, pentru că a scrie cu pana, cu creionul, cu tocul, cu stiloul, cu pixul, ca apoi să treci la masina de scris, toate aceste etape creau un anumit disconfort, mai ales pentru omul lenes, comod, desi înzestrat cu niscaiva talent. Încît procesul de redare a unei „jelanii” iscate spontan sau în trecerea timpului dura prea mult, iar iesirea pe piată si mai mult. Acum însă totul este mult mai simplu. Iesirea în lume a unui text este atît de directă, că de cele mai multe ori nici nu este bine gîndită nasterea textului, că ea si iese în lume. Însă nu despre asta vreau să scriu aici, ci despre schisma socială, evidentă din ce în ce mai mult în ultima vreme, cînd familia, de cele mai multe ori pentru copii, dar si pentru părinti, devine un chin, un cadru de carceră, în care tutorii devin gardieni, obstacole împotriva libertătii care, de cele mai multe ori, este înteleasă gresit atît de către cei oprimati cît si de către cei ce oprimă.

Aceste lucruri, transferate în poezie – un mijloc născut să confere un cadru extrem de generos, dar nu nelimitat, oricărei cerinte sufletesti – duce, odată cu aparitia noii promotii poetice de la noi ( mai ales atunci cînd doreste să preia modalităti, ca să nu le zic paradigme!, de exprimare poetică de aiurea), la „inovatii” ce ies din cadrul obiectului creatiei pe care-l oferă poezia. Exemplele sunt nenumărate. Însă vine să le pună punctul pe i Laura Dan, o adevărată poetă care ar fi putut pecetlui numele ei cu o carte ruptă din tiparele încetătenite de mult prea multi autori plasatori de vini ce ar veni din cadrul familiei sau societătii. Transferarea biografismului, o caracteristică a optzecismului, dar nu numai, în sfera patologicului iscat din traume familiale sau sociale, evitînd elegiacul, adică plînsul, jelania, evitînd metafora sau gama de tropi – ca fiind depăsiti, expirati ca tehnici poetice! –, ceea ce a făcut în poezia română Nichita Stănescu, ultimul inovator de limbaj poetic de la noi, pe lîngă Marin Sorescu – a condus spre o monotonie a stilului, care poate fi doar al individual, nu de grup, asa cum apare la noii poeti.

Laura Dan debutează cu volumul Începe să doar putin, la Editura Tracus Arte în 2012. De la Ruxandra Novac si Xenia Karo – poete dispărute din peisajul liricii feminine de la noi (sper că nu definitiv!), unde tata apare ca motiv al ruperii, al schismei – la Laura Dan, victimizarea unuia dintre părinti (sau mai curînd motiv de victimizare a fiicei, în general, din cauza tatălui sau de către acesta) este tema predilectă. Aceasta, la Laura Dan, se face printr-o falsă confesiune, mai curînd printr-o relatare seacă, ca într-un flash, a imaginii expuse astfel cititorului: „În aer/ un iz greu, întepător,/ curtea miroase/ a plajă/ cu alge descompuse// tata mă priveste/ dintr-un tricou vechi// se ridică deasupra curtii// numai mama crede că el stă prins/ cu clestisori colorati/ pe sîrmă” (Începe să doară putin). Este, evident, mai mult decît un reportaj gazetăresc, ba chiar mai mult decît un reportaj literar (ba chiar putem găsi si un vag „aer metafizic”, ca la Marta Petreu). Lucrurile însă devin evidente, cel putin în poezia Lurei Dan, atunci cînd tata devine „o coajă uscată/ un amant desfigurat care, din cînd în cînd,/ mai întreabă ce fac”. Ce să faci cu un astfel de reziduu? Fie el si uman! El devine „cenusă”, care, la rîndul ei, „e singura mea casă”. Ura este dusă pînă la sacrificiul suprem. Este invers ca la Orfeu. Laura Dan nu face nici o clipă aluzie la astfel de mituri. Ea le re-inventează din afara lor, deschizînd o altă posibilă cale. Să fie asta din cauza unei traume? Nu cred. Mai curînd pare a fi o integrare în „modă”. „Hai să ne urîm părintii, hai să-l facem pe tata terci” – pare a se spune în poezia unor poete din grupa mică din „marea grădinită a Domnului” ce pare a-si avea locul aici, la noi, asa, cum se spune că aici este „grădina Maicii Domnului”.

Asa cum remarcă si Al. Cistelecan în cronica sa dedicată poetei Laura Dan în nr. 30/ 2013 al „României literare”, „moda atacului patern” face casă bună si la alte poete, cum ar fi Ania Vilal, o debutantă recentă, la care ura fată de tată se iscă din pricina suferintei mamei. Modalitătile de expunere sunt altele. Laura Dan urăste (sau se face că urăste) pe toti bărbatii. E o traumă ce se poate ivi din cauza relatiei cu tatăl, căruia i-ai oferit o iubire totală iar el nu ti-a replicat pe măsură. Ura nu are vindecare cînd se naste în sufletul unui copil. Ea se răsfrînge asupra tuturor semenilor, cu grave efecte asupra psihicului. Iată cum se reflectă în poezia Laurei Dan această traumă: „Trag după mine/ cutia/ în care zac sfărîmitati/ bărbatii/ ce au vrut să mă salveze// ci nu aveau dinti de metal/ ca mine// mama merge în spatele meu tristă/ ca si cînd/ ar fi murit cineva// stie că/ undeva/ în întuneric/ si tata trăgea după el o cutie/ din care ea/ nu a mai iesit.”. Imaginile ce tin, în mare parte, de un suprarealism re-inventat, au o prospetime care, la rîndul ei, îsi trage rădăcinile dintr-o realitate usor de decodificat. Fie că este suferintă trăită, fie că este mulată pe sufletul ei empatic cu astfel de suferinte, realitatea o descoperă pe poeta noastră în cele mai încordate stări sufletesti: „viata mea devine un hohot/ lucrurile scrîsnesc/ vin peste mine/ rotile unui tren/ îmi spun:/ copiii nu pot avea doi părinti/ care refuză să-i iubească/ îmi doresc un tată/ să mă ducă de mână/ ca pe un orb./ cînd mama iese din cameră/ frica se arată/ rece/ o talpă de fier/ tata creste înăuntrul meu/ ucide/ tot ce ating/ e un joc/ o zgardă/ asezată cu grijă/ un cadru în jurul gîtului/ sunt în camera în care trebuie să fiu/ dincolo de fereastră/ inima mea obosită/ n-ar întelege/ jocul.(Cînd mama iese din cameră). Imaginile alteori duc spre un aer macabru.” Cînd tata mit-a asezat pe ochi doi bănuti de argint/ e asa departe si mîinile lui ajung pînă la mine/ niciodată nu am înteles cum./ mama spune că, sub pămînt,/ rădăcinile noastre se întîlnesc/ si de aceea.” (Dormeam). Asteptarea iubirii paterne este si ea redată cu un simt concret al deznădejdii: „Tată,/ am intrat în iarnă/ cu sufletul rece// astept să-mi deschizi o usa/ si să spui./ intră,/ aici nu te ajunge frigul de-afară// astept// fiecare ceas/mă înfăsoară-n zăpadă// primesc doar tăcere// înghet si mai tare, la usă./ (Astept).

Ceea ce este evident la Laura Dan este faptul că ea nu construieste o carte, asa cum se face de regulă între două coperte, ci dă drumul unui flux de confesiuni răzbunătoare, asa ca si cum pe un om suferind plîsul l-ar răcori, l-ar linisti, i-ar crea o nouă perspectivă. Însă noua perspectivă a Laurei Dan este tot ura, nu viscerală, ci ura sufletească, nemultumirea, nu disperarea, ci convingerea că nimic nu mai poate fi reparat, că nimic din ceea ce înseamnă relatia filial-paternală nu m ai poate fi reparat. Chiar dacă ar fi posibilă o coabitare, aceasta ar fi bazată tot pe ură, asa cum la Orfeu totul este bazat pe dragoste. Iată cum sună posibila ei iubire exprimată în versuri: „Bratele mele te cuprind ca un năvod// esti hrana de care am nevoie/ un miez de pâine căldut/ mă poti tine în viată// sunt precum tata/ o lamă de ferestrău// dacă iubesc, tai!”. Transferul genetic este mai mult decît evident. Opozitia, contraponderea tată-mamă este atît de clară aici: „Tată-glont/ mi-ai străpuns pieptul/ mă auzi? îsi vorbesc din groapă/ sunt nun împuscat/ care mai are ceva de zis// Mamă/ nu mai plînge/ ai e cald” (Tată-glont).

Imaginea tatălui este totusi a celui plecat, urît doar din cauza că a plecat prea devreme, poate din lasitate, poate din neputintă, nu este clar. Singurul text din carte unde urma „iubirii fată de cel plecat” este acesta: „mama pregăteste coltunasi/ miscările ei răspîndesc lumina/ în bucătăria micută/ rîsul nostru e o cascadă de frică/ aceeasi absentă ne curge în sînge/ ca un strigăt:// cînd coltunasii sunt gata/ întorc spatele si plîng/ ca si cînd/ s-ar prăbusi o lume”(O cascadă). O imagine ruptă din Labis! În textele despre Crăciun, de asemenea sufletul poetei devine mai blînd. Atunci este posibilă iertarea.

Laura Dan se înscrie în linia autenticismului, care, din păcate pînă acum nu a dat nume care să si anunte răsturnări de situatie în ceea ce priveste inovatia, poate chiar aparitia unei noi paradigme. Talentul evident al poetei Laura Dan a găsit calea proprie de exprimare, fără prea mari pretentii de noutate. Eliminarea sterilului, postamentul estetic de certă calitate, durabil, miza si mai ales starea poetică perpetuă, evidentă si în cele mai banale texte, prospetimea de ansamblu a întregului volum, dar si monotonia, tinută sub încordarea psihică, toate la un loc fac din cartea de debut a Laurei Dan o reusită.

Revista indexata EBSCO