Aug 15, 2013

Posted by in Consemnari

Valeriu CÎMPEANU – Regãsiri pe întuneric

v Într-o lume a minciunilor, Adevărul pare o insultă. Trist de tot ce se întîmplă, nici Dumnezeu nu ne mai ascultă!

v Gîndul, imperiul meu de Libertate, îl schimb mereu pe-o Clipă de imensitate.

v Etică, morală. Dreptate! As, desertăciune sînt aproape toate. Dar să-ncercăm să-ndreptăm ce se mai poate! Că poate… poate…

v Cu fapte bune îl convingem si pe Dracu că nu are dreptate. Dar de ce n-om face-o, frate?!

v A mai trecut o zi si-o noapte fără măcar să stiu cît am trait si cît mai sînt si viu…

v Si prea scîrbit de toate cîte văd si cîte-aud, o Doamne, spune-mi unde pot să mă ascund?!

v Acum, tîrziul mi-l abjur. Prezentul mi-l acuz. Vreau zorii să-i îndur!

v De cînd cunosc mai bine oamenii, am început să iubesc animalele, zicea Mark Twain. Mi s-a întîmplat si mie dar n-am îndrăznit s-o spun… pînă acum…

v Cel mai mare blestem pe capul Omului e să nu devină ceea ce ar putea Fi de s-ar strădui! Nimeni si nimic nu-l poate ierta. Nici chiar Dumnezeu în bunătatea Sa!

v Bunătatea, mila, iertăciunea sînt un soi de slăbiciune, de complicitate vinovată cu cel ce încalcă morala! E boala omenirii ce mai grea de cînd există Ea! Si nu se poate vindeca!

v Luptele sîngeroase ale omenirii dintre cultele devenirii atîtor erezii, de la templieri, ioaniti, curciati si jihadul de acum, supranumit „războiul sfînt”, stigmatizează definitiv specia umană în sensul că nimic nu mai este sfînt pe acest pămînt.

v Ninge. Tăcere peste tăcere. Albul se asterne…

v E miezul noptii. Liniste adîncă. Scriu. O muscă despică tăcerea-n două. O pocnesc si zace nemiscată. Păcat, căci soarta ei vetustă era să fie muscă…

v Atît de singuri trăim la un loc ca un potop de gînduri ce-si dau într-una foc. Că mă si mir cum de mai si existăm. E paradoxul ce ni-l perpetuăm…

v Cu eternitatea, vrînd – nevrînd o să mă-mpac. Cu Clipa însă nu stiu ce să fac?!

v Ce a fost a fost. E unic. Nimic nu mai putem schimba. Ce va urma, să nu rămînă tot „asa”!

v Ironia soartei e că fatalmente, totusi, existăm! Fără să stim prea bine cît si merităm!

v La ospătul Eternitătii, multi chemati, putini rămasi…

v Atît de mult m-am răzvrătit împotriva a tot ce mă-nconjoară că nici nu stiu cît am gresit, cît am trait si cît m-am irosit!

v Nimic nu e mai riscant ca Iubirea. Cînd o ai si-o dai cui nu merită. E ca o răstignire pe crucea altcuiva!

v Lirismul e aerul ce îl respiri ca să existi si să te miri!

v Pînă si defectele ne plac. Dar, doar la noi. Nu si la altii! La altii „e” păcat!

v L-am inventat pe Dumnezeu ca să avem unde să ne refugiem!

v Numai mortii nu gresesc. În rest totul este omenesc.

v Destinul este harul ce ne defineste. Purgatoriul ce ne împlineste.

v Dacă iubirea s-ar vinde la tarabă, cu sigurantă si-ar dori-o orisicare babă!

v Cît timp viata supravietuieste, moartea nu-nseamnă nimic. E o glumă! Un declic!

v Dumnezeu este Supremul Sfînt că nu trăieste aici, pe pămînt. Că dacă trăia printre noi, îl „desfiintam” demult!

v Garantia celor ce vom fi nu e patriotismul fad si-njositor. Precedentul e revelator!

v Atît de mult demonetizăm Iubirea că nu mai stim cît mai „iubim”, cît o trăim, o simulăm si-o risipim…

v Cînd cel de lîngă tine nu te pretuieste, ceva nu merge bine, la el sau chiar la tine!

v Toti, mai mult sau mai putin, gresim. Contează însă cît si cîti ne supravietuim!

v Dictatura ambiguitătii ne stăpîneste tot mai mult. Încît nu mai stim precis ce si cît mai e demonic si cît si ce mai e si sfînt.

v Nu ceea ce ai putea face contează. Ci ceea ce efectiv ai si făcut. Restul, sînt doar vorbe-n vînt!

v Cînd răul ce ti se face este chiar al celui de lîngă tine, este cruntă blasfemie.

v Nimeni nu e atît de corect (si de crestin) încît să sustină că n-a gresit vreodată. Ar fi obrăznicie sfruntată.

v Extremele tot mai mult ne coplesesc. Nu mai e nimic dumnezeiesc.

v Real si Ireal! Două extreme ale aceleiasi existente. Moneda de schimb a oricărei inadvertente!

v Politica romînă triumfă doar prin adjective frumoase. Faptele însă, ne sînt dezastruoase.

v Singurul mare rost al Omului pe pămînt este să iubească. Căci numai prin iubire poate să-si supravietuiască.

v Mi s-a întîmplat să-mi dăruiesc inima si cui nu merita. Dar nu si Ratiunea!

v Rînjetul tigvelor mortuare e dispretul tuturor că viata e atît de trecătoare…

v La ce bun frumusetea fizică a orisicui dacă e destinată descărnării neantului…

v Cu Dumnezeu oi face ce-oi face. Sfintii însă nu-mi dau pace…

v Atît de mult ne tot iubim defectele încît la altii nu le putem ierta. Ba chiar, i-am desfiinta dac-am putea!

v Singuri în mijlocul tuturor! Iată drama oricărui trăitor!

v Cred că Absurdul s-a născut odată cu Omul. N-avut de lucru Domnul, să nu se plictisească. Nu s-a multumit să facă doar Pomul. Si-a făcut si Omul!

v Eu nu sînt eu. Eu sînt doar Cuvînt. Nici demonic, nici prea sfînt. Sînt doar ce gîndesc si scriu. Ca să rezist si ca să Fiu!

v Sînt trist. Atît de trist că mă si mir că mai exist! As despica cerul cu mine pe din două, cu strigătul meu. Poate l-as trezi pe Dumnezeu!

v Ciudată fiară e omul pe pămînt. Si totusi eu, frunză-n vînt, degeaba îl tot cînt!

v Orgoliul ne autodefineste. Nu ne-mputinează si nici nu ne sporeste.

v Omule, orice-ai fi si orice-ai face, nu uita că doar Iubirea e menirea ta. N-o irosi! N-o ignora! Trăieste doar prin Ea!

v Si la capătul Durerii l-am văzut pe Dumnezeu. Era trist si singuratic. Nu stiu bine, era El sau eram Eu…

 

17.04. 2012

Ghimbav

 

 

Revista indexata EBSCO