Aug 15, 2013

Posted by in Consemnari

Valeriu COTEA – Un aristocrat – Dan Hatmanu

tn_Cotea ValeriuDesi am creionat peste o sută de micromonografii, cea de fată o scriu – făcîndu-mi mea culpa pentru tardiva abordare – cu temerea că nu voi reusi s-o schitez corespunzător subiectului, care si-a dedicat întreaga viată unui domeniu de activitate atît de diferit de al meu…

Pictorul Dan Hatmanu, căci despre el este vorba, a venit pe lume la 31 octombrie 1926, în localitatea Scobinti, judetul Iasi. A trăit, cum se poate observa, 74 de ani în secolul XX si, pînă în prezent, doar 13 în actualul. Este una dintre cele mai cunoscute, mai prolifice si mai originale personalităti ale picturii românesti din a doua jumătate a secolului XX pînă astăzi. Îi doresc dintru început „La multi ani!”, la fel de inspirati si de plini precum cei de pînă acum.

I-am cunoscut părintii în 1946 cînd, student fiind, am primit din partea lor, pe acea vreme a foametei, un sprijin substantial ce nu poate fi uitat. Tatăl, învătătorul Stefan Hatmanu era, cum afirmă fiul său Dan, „o fire mîndră si dîrză. Bun pedagog, găsea în meseria căreia i se dedicase un sens moral superior atît pentru sine cît si pentru cei din jur”. Mama, Maura Hatmanu, si ea învătătoare, era un caracter total opus: de o sensibilitate aparte, în care dragostea pentru aproapele era lege liber consimtită, suferea efectiv în fata asprimilor vietii, vibra, cum spune tot fiul ei, cu toată fiinta la tot ce era nedrept si rău.

Pe lîngă Scobinti, localitatea sa natală, lui Dan Hatmanu îi place să vorbească si despre Hîrlău, unde au locuit bunicii paterni, Alexandru si Eliza Hatmanu, si de Vlădeni – Botosani, unde se afla „casa cu ceardac” a bunicilor materni, Sotir si Maria Enăsescu. În acest spatiu, pe care sufleteste nu l-a părăsit niciodată, Dan împreună cu fratele său Lucian si-au trăit copilăria si o parte din tinerete. Dan se consideră chiar un produs al acestui spatiu. De altfel, într-o bună parte din opera sa, pictată sau scrisă, acele meleaguri, oamenii de acolo, istoria lor sînt o prezentă vie, o permanentă.

Spita paternă a lui Dan Hatmanu este pe deplin înfătisată de el însusi atît în monografia Podgoria Cotnari, cît si în cartea sa Amintiri în timp, unde putem citi: „în fata unei sticle de Cotnari si a două ulcele, bunicul a tinut să-mi spună răspicat, spre tinere de minte, tata dînd afirmativ mereu din cap: Noi, măi băiete, Hatmanii ăstia, cu tot neamul lor, au venit din nord si, după ce s-au stabilit o bucată de vreme în Basarabia, unde se ocupau cu cumpărarea de cai (erau geambasi), au coborît în Moldova, căsătorindu-se cu moldovence si devenind buni gospodari”.

Cei patru ani de scoală primară, pe care i-a urmat la Scobinti în perioada 1933-1937, ca si cei de imediat după au fost pentru Dan Hatmanu, potrivit proprie-i destăinuiri, „ani de vis”. Te întrebi dacă, în cunoscutul său spirit de independentă, ar fi preferat ca măcar la scoală să fi scăpat de sub tutela părintilor? Oricum, alti învătători nu erau în sat…

Scoala de „mai departe” a urmat-o la (re)renumitul Liceu National din Iasi, unde si-a sustinut si bacalaureatul. Instructia de exceptie de care a beneficiat aici, la care s-au adăugat si studiile efectuate în perioada 1945-1950, la Academia de Arte Frumoase, sectia Pictură, i-au lărgit considerabil orizontul profesional, completat ulterior cu sever scrupul selectiv.

După absolvirea Academiei este încadrat îndrumător la Muzeul de Artă din Iasi, lucrînd apoi ca profesor de desen, pictură si compozitie la Scoala Medie de Arte Plastice.

Din 1960 este încadrat conferentiar la Institutul pedagogic de trei ani din cadrul Universitătii „Alexandru Ioan Cuza”, iar în 1970 i se acordă titlul de profesor. Din 1977 îsi desfăsoară activitatea didactică la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Conservatorului „George Enescu”. În 1992 se pensionează, devenind profesor consultant; pictorul însă continuă să lucreze, bucurîndu-se de o uimitoare longevitate creatoare.

În cei peste 30 de ani de activitate didactică, Dan Hatmanu a vădit o exceptională vocatie de maestru formator. Universitar de prestigiu, Dan Hatmanu era acreditat drept unul dintre cei mai buni profesori în acest sens. Oferea, fără morgă, ca mentor, sustinere substantială atît studentilor si cadrelor didactice mai tinere cît si colegilor săi. Cu toate acestea, a trăit mereu sentimentul că nu a făcut si nu a dat atît cît ar fi putut face si da…

În perioada 1968-1972 detine functia de decan, iar între anii 1984 si 1990 pe aceea de rector. Se vede nevoit astfel să intre, nu cu deplină voie, într-un rol de mare responsabilitate. Acceptă totusi misiunea, fără a face rabat multiplelor solicitări. În ambele posturi, Dan Hatmanu a reusit să mentină un echilibru stabil, inteligent, civilizat. Constient că tinerele generatii vin cu idei si aspiratii mai greu acceptate de vechile generatii, Dan Hatmanu a realizat o atmosferă de înteleaptă tolerantă, de dialog si civilitate între cele două părti. De aici, împreună cu ceilalti colegi, profesorul Dan Hatmanu a reusit să imprime institutiei conduse o evolutie ascendentă.

În 1950, Dan Hatmanu se căsătoreste cu colega sa de an si facultate Maria (Cicita, cum îi spun rudele) Hanu. I-a fost prietenă, iubită, muză, sotie, model, sfetnic si magistru în toate momentele vietii lor. În fine, destinul fast le-a unit chemările intime către frumos, culoare, lumină, poezie… Asa s-a cimentat, paralel cu legătura lor afectivă, o profundă relatie intelectuală. Maria consolidîndu-si pregătirea în întelegerea operei de artă, a devenit, treptat, un avizat comentator al operei sotului. Altfel spus, dacă Dan Hatmanu stie să „facă” un tablou, Cicita stie să scrie despre el. Cu firea ei pragmatică, a urmărit permanent pasii lui Dan, care nu de putine ori îl purtau de nicăieri spre oriunde.

Încă din perioada studiilor din 1945-1950 la Academia de Arte Frumoase, Dan Hatmanu este remarcat si încurajat de profesorul său Corneliu Baba. Astfel, expune încă din timpul studentiei alături de Ion Irimescu, Otto Briese, Mihai Cămărut, Eugen Stefan Bouscă, Petre Hârtopeanu s.a. Premiul ce i s-a acordat, ca si aprecierea criticului Radu Bogdan, prezentată cu acelasi prilej, au fost pentru studentul Dan Hatmanu deopotrivă o încurajare si o confirmare a drumului profesional bine ales.

După absolvirea facultătii, în calitate de îndrumător la Muzeul de Artă din Iasi si apoi ca profesor la Scoala de Arte Plastice din aceeasi localitate, Dan Hatmanu îsi continuă cu si mai multă dăruire optiunea. Realizările sale artistice sînt atît de apreciate, încît voci si condeie autorizate din domeniu încep să-l integreze în elita tinerelor promisiuni ale căror lucrări, se consideră, pot concura chiar si la confruntări internationale. O primă afirmare în acest sens este aceea prilejuită de Bienala internatională a tineretului de la Venetia, din 1954, unde Dan Hatmanu a fost cotat printre primii dintre cei mai buni.

La Varsovia, în 1955, la Expozitia internatională de artă plastică din cadrul Festivalului International al Tineretului, i s-a acordat premiul II, medalia de argint, premiu cu care a fost onorat si în 1957, la Festivalul International al Tineretului de la Moscova. În fine, se impune a fi amintită si participarea sa, în 1959, la prima bienală internatională de artă plastică a tineretului de la Paris.

În anul 1960, ca urmare a unui concurs, Academia Română îi acordă bursa „Nicolae Grigorescu”, care îi permite să studieze un an la Sankt-Petersburg si un an la Paris.

La Sankt-Petersburg (1962-1963) studiază la Academia de pictură, sculptură si arhitectură „I.E. Repin”, sub îndrumarea profesorului Evsei Evseevici Moiseenko. Mai multe vizite la renumitul muzeu Ermitaj îi înlesnesc posibilitatea cunoasterii unor mari valori ale artei universale, precum si posibilitatea realizării unor utile cňpii după Vincent van Gogh.

La Paris (1964-1965), la Université de France – Institutul International de Studii Pedagogice din Sčvres – frecventează Le Cours International de Méthodes Comparées des Arts Plastique, coordonat de profesorul Jaques Quignard si, în paralel, cursurile Academiei Libere ale profesorului Jaques Lautrec. Tot la Paris experimentează o tehnică artistică nouă – gemmail –, tehnică aflată la întîlnirea dintre mozaic si vitraliu.

Format profesional la Iasi, cum s-a văzut, treptat, Dan Hatmanu s-a antrenat la Sankt-Petersburg si Paris si-a diversificat resursele artistice, si-a consolidat cultura profesională prin contactul cu natura altor spatii geografice, cu opera marilor artisti din muzeele Sankt-Petersburgului si Parisului. Suma acestor acumulări a permis lui Dan Hatmanu abordarea unor noi si fecunde experimente artistice.

Unul dintre aceste „experimente”, si probabil cel dintîi, a avut loc la Bucuresti, în 1963, cînd Dan Hatmanu a expus picturi si lucrări de grafică din perioada Sankt-Petersburgului. Aprecierile specialistilor asupra acestei prime iesiri oficiale după călătoriile de studiu întreprinse, precum cele ale criticului Petre Comarnescu, merg către reliefarea unor certe posibilităti creatoare ideatic si faptic: „expozitiile lui Dan Hatmanu, ce au urmat călătoriilor de studiu, ni-l arată ca un artist frămîntat si laborios, ca un pictor legat de poezia si filosofia vietii, în stare să lărgească real cuprinsul artei pe care o practică cu o mare probitate si seriozitate”.

Al doilea experiment a avut loc în capitala Frantei, la Galé rie du Passeur, rue du Bac. Intitulată „Itinerar parizian”, poate mai bine „Parisul care dansează”, expozitia a constituit un succes despre care, în revista Lettre Française din 7 ianuarie 1965, cunoscutul critic plastic Georges Boudaille, scria printre altele: „Prima expozitie a lui Dan Hatmanu la Galé rie du Passeur este o revelatie pentru toti amatorii de pictură care vin s-o viziteze. Dan Hatmanu a văzut Parisul ca pe un oras care dansează si ameteste într-o miscare ondulatorie. Betia pe care o redă este plină de poezie si de adevăr si, ceea ce e mai important, dă nastere unei picturi de calitate.”

În 1975, în prezenta unor autorităti mexicane si a reprezentatilor Ambasadei române în Mexic, Dan Hatmanu are privilegiul să fie prezentat unei lumi mai putin frecventate de români, deschizîndu-i-se la Galeria Chapultepec din Ciudad de Mexico, expozitia „Om si sentiment”.

În 1976 Dan Hatmanu este distins cu Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române pentru lucrările de grafică din ciclul „Iasul de ieri si de azi”, pe care le expune, în acelasi an, si la New York.

În etapa formării lor, mai toti pictorii stim, au nevoie de preajma unor modele cu valoare arhetipală, de îndrumarea unor spirite tutelare care să le sustină devenirea. Dan Hatmanu s-a bucurat din plină tinerete de atentia si pretuirea inegalabilului Corneliu Baba: „Eram în anul I la Belle-Arte, cînd – spune Dan Hatmanu – l-am cunoscut pe Corneliu Baba ca asistent al profesorului Jean Leon Cosmovici”. Din acel moment, între cei doi s-a statornicit o relatie complexă cum rar se întîlneste. Intuind la Dan Hatmanu vocatia, dispozitiile artistice, temperamentul inventiv al acestuia, magistrul i s-a deschis generos. Rămînea ca inteligenta si receptivitatea discipolului să discearnă în puternica personalitate a lui Corneliu Baba valentele de care avea nevoie. Ceea ce de altfel s-a si petrecut. Relatia dintre cele două personalităti a fost atît de fecundă si statornică încît atunci cînd se vorbeste de magistru, numele lui Dan Hatmanu este indisociabil si invers. Socot, fără exagerare, că este vorba de unul dintre cele mai prodigioase si durabile raporturi interartistice si afective cu care domeniul plasticii românesti se poate mîndri.

Pentru Corneliu Baba, mentorul pe care l-a venerat si de la care a învătat enorm, Dan Hatmanu a manifestat constant o adîncă pretuire profesională si o indefectibilă recunostintă, pe care numai spiritele superioare o manifestă într-un chip asa de firesc. Corneliu Baba a devenit si a rămas pentru Dan Hatmanu un mit de care nu s-a desprins niciodată, încît smerenia gratitudinii exprimată de Dan Hatmanu pentru tot ce datorează maestrului emotionează si acum în mod suprem: „pentru aceasta astăzi – spune Dan Hatmanu –, cînd nici eu nu mai sînt deloc tînăr, dimpotrivă, îi spun sărut mîna acestui mare maestru si dascăl al meu”.

Desi stia că cea mai mare onoare pe care i-o poti face maestrului este aceea de a-l continua, dorinta pictorului Dan Hatmanu a fost în mod evident alta, aceea de a-si găsi un drum propriu, dorintă care nu s-a stins niciodată. Sigur, unele tuse ale dascălului vor fi detectabile în creatia lui Dan Hatmanu, babist însă, după cît stiu, Dan Hatmanu nu a fost catalogat niciodată. De altfel, în adîncul său, cred că si dorinta lui Corneliu Baba va fi fost, totusi, să întrevadă în Dan Hatmanu, la capătul îndelungului proces de crestere a acestuia, afirmarea autonomiei discipolului, expresie a zborului propriu, a originalitătii sale creatoare, ceea ce s-a si întîmplat.

Reprezentarea de figuri umane în desen sau pictură, ca subiect în sine, a constituit pentru Dan Hatmanu „o problemă de prim ordin”, care a dobîndit cu timpul dimensiunea pasiunii: „Ca si maestrul meu Corneliu Baba, port în mine viciul portretului”, mărturiseste Dan Hatmanu. Marea reusită de altfel a lui Dan Hatmanu, unanim recunoscută a fost portretul, gen privilegiat în creatia sa, cu implicatii dintre cele mai complexe, cred. Si aceasta pentru că portretul presupune, cum se stie, nu atît reproducere fidelă, detaliu semnificativ ci, mai mult decît orice, o stilizare prin sintetizarea modelului, sintetizare care cere portretistului pe lîngă atribute artistice supreme, o întelegere umană mai profundă, mai adînc intelectuală, de care Dan Hatmanu a dispus cu prisosintă.

De un larg si constant succes s-a bucurat în cadrul acestui gen, realizarea portretelor fostilor primari ai Iasului din Sala Mare a Primăriei iesene, galeria de portrete a marilor profesori din Sala Senatului Universitătii „Alexandru Ioan Cuza”, Galeria membrilor Filialei Iasi a Academiei Române, Galeria rectorilor Universitătii Agronomice „Ion Ionescu de la Brad”, Galeria marilor diplomati români, existentă la Ministerul Afacerilor Externe, precum si pictura monumentală înfătisîndu-l pe Nicolae Titulescu din Palatul Natiunilor Unite de la Geneva.

Din acelasi gen al portretisticii sînt si schitele portret ale lui Dan Hatmanu, a căror reusită si succes rezidă, s-a mai spus, în exceptionala capacitate de esentializare a autorului lor. Dintr-o simplă tusă în cărbune, penită sau creion Dan Hatmanu surprinde, în functie de substanta lor umană, date definitorii ale fiecărei individualităti. Numite de Maria Hatmanu „portrete de caractere” sau simplu „caractere”, acestea au retinut si retin interesul admirativ si constant al specialistilor si al publicului larg.

Numerase sînt în creatia lui Dan Hatmanu, pe lîngă portret, si alte genuri, cum ar fi compozitia, peisajul, nudul, natura moartă sau realizările din arta monumentală, frescă, tapiserie sau mozaic. Venind însă dintr-un cu totul alt domeniu, n-as risca formularea unor evaluări asupra atributelor artei cu care Dan Hatmanu îsi transpune pictural dialogul interior cu tema aleasă; amatorismul în această împrejurare ar fi o ireverentă. Se pot invoca, în schimb, elogioasele aprecieri ale confratilor sau specialistilor, ale criticilor de artă cu prilejul unor expozitii, al unor articole, studii sau volume care definesc dimensiunile creatoare ale lui Dan Hatmanu si locul pe care acesta îl ocupă între contemporani (Ion Irimescu, G. Oprescu); principalele surse de inspiratie, localismul său (Corneliu Baba); singularitătile sale (Constantin Ciopraga, Dan Hăulică, Ion Frunzetti, Grigore Ilisei, Mircea Deac s.a.). Lucrări ample sub forma unor volume îndeplinesc cu dăruire si acribie functia unor studii integrale asupra creatiei artistului, asupra profesorului, mentorului si a omului Dan Hatmanu (Ileana Bratu, Adrian Bobu, Maria Hatmanu).

Alte repere semnificative în cunoasterea dimensiunilor creatoare ale pictorului Dan Hatmanu în domeniul căruia s-a consacrat sînt consemnările din dictionarele, albumele de artă, cataloagele de profil.

Îmi imaginam că Dan Hatmanu se simte în elementul său numai atunci cînd pune pe pînze forme si culori; credeam că mîinile sale stiu să mînuiască doar penelul. Cu timpul, m-am convins că Dan Hatmanu stie să tină în mînă si condeiul, aproape tot asa de bine precum penelul. Initial, sub formă de articole si eseuri, publicate în reviste de cultură si de specialitate („Contemporanul”, „Cronica”, „Meridiane”, „Arta Plastică”, „Opinia” etc.), Dan Hatmanu comenta în principal probleme privind teoria si limbajul artei plastice sau unele evenimente cotidiene din domeniu. Treptat, cînd problematica s-a lărgit si s-a diversificat, Dan Hatmanu, la îndemnul unor prieteni, a adunat aceste texte într-o carte si… bine a făcut. Astfel, în 1987 a apărut volumul Autoportret în timp, reeditat ulterior (1995 si 1999) cu titlul Autoportret în timp… cu mai vechi si mai noi aduceri aminte, pentru ca, în ultima sa reluare, din 2006, volumul să poarte titlul Amintiri în timp. Sînt o suită de micronaratiuni, total independente una de alta, relatîndu-se alert si colorat diverse fapte si întîmplări petrecute în familie, scoală si societate, în tară sau peste hotare. Cît priveste reusita literară a scrierii nu am calitatea s-o abordez, cu atît mai motivat de altfel cu cît acest aspect va fi fost consemnat de specialisti în momentul aparitiei cărtii.

De-a lungul anilor, pictorului Dan Hatmanu i s-au acordat diplome de excelentă ori diplome de onoare, din partea unor universităti, numeroase însemne ale înaltei pretuiri din partea unor consilii judetene si primării. Mai mult, în 1979 i s-a decernat Premiul International Colosseum din partea Centro d’Arte e Cultura Nuova Figurazione – Roma; în 1985, primeste Premiul Criticii acordat de Uniunea Artistilor Plastici din România; în anul 2000 i se conferă Ordinul National „Pentru merit” în grad de Cavaler. În 1994, este ales membru al Academiei de Stiinte, Arte si Litere din Paris, iar în 2007 membru de onoare al Academiei Oamenilor de Stiintă din România. În 2006, Academia de Muzică, Teatru si Arte Plastice din Chisinău îi conferă titlul de Daoctor Honoris Causa; Iasul îl onorează cu titlul de Cetătean de onoare – ca si localitatea natală, Scobonti – precum si cu binemeritatul titlu de Ambasador al judetului Iasi. Acestor consacrări trebuie adăugate numeroasele Diplome de excelentăDiplome de onoare si Medalii jubiliare din partea unor institutii de învătămînt si de cultură din tară si străinătate. În fine, cooptarea lui Dan Hatmanu în Uniunea Artistilor Plastici din România a fost recunoasterea oficială a apartenentei sale prin talent si creatie la o familie de spirite.

Atributele artistului Dan Hatmanu sînt dublate armonios de cele ale Omului. De o elegantă si fragilitate frapante, Dan Hatmanu mi s-a relevat constant ca un autentic aristocrat în tinută si comportament. Retinut, rezervat, străin de orice afectare, Dan Hatmanu este de o rară blîndete si discretie, e îngăduitor, franc, cinstit; de o bunătate sufletească de copil, Dan Hatmanu nu cunoaste ura. Poate fi dezamăgit de o persoană sau alta, în replică însă dusmănia îi este străină. Ca orice om superior, Dan Hatmanu este tolerant, binevoitor, recunoscător pentru te miri ce gest obisnuit. În preajma oficialitătilor este totdeauna grăbit, are treburi urgente. Nu suportă nedelicatetile. O anume ingenuitate, o anume timiditate fac din el o fiintă prea delicată pentru duritătile actuale. Reper moral si intelectual pentru timpurile noastre atît de fără repere, Dan Hatmanu, de o viată întreagă, nu stie decît să răspundă chemării sale interioare. Indiferent dacă plouă sau ninge, dacă-i soare sau vînt, dacă este sărbătoare sau zi de lucru, Dan si Maria Hatmanu, zilnic, invariabil între 7 30 si 8 30 pornesc împreună către atelierul din strada Armeană, unde, la o anumită oră a diminetii, lumina cade, răspunde, probabil, convenabil privirii artistului…

Dan Hatmanu face parte din familia artistilor pentru care, din fericire, desăvîrsirea, perfectiunea nu există; de unde, în ciuda oricăror lauri, o continuă stare de fecundă insatisfactie locuieste artistul, garantie a căutărilor sale perpetui, a năzuintei sale permanente către Altceva…

Revista indexata EBSCO