Aug 15, 2013

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrtilor

Old_book_bindingsMarian Malciu, Dor de Bucovina, Editura PIM, Iasi, 280 p., 2012. Postfată de Emilian Marcu.

 

O carte de călătorie, asa cum este aceasta, poate fi socotit, pentru cititorul grăbit, doar un gest de curtoazie, un gest care ar arăta gratitudinea autorului fată de anumite locuri, dacă nu am tine cont de faptul că această carte este mai mult decît… o carte de impresii dintr-o călătorie în „Tara fagilor”, asa cum mai este cunoscută, mai ales de către localnici, oaza aceasta de Românie.

Bucovina este, asa cum spune si Mihai Eminescu, „Raiul Moldovei”.

„Bucovina este pămînt sfînt a cărui apărare ne-a costat rîuri de sînge, veacuri de muncă, toată inteligenta noastră trecută, toate miscările cele mai sfinte ale inimii noastre”.

Dacă despre Iasi Nicolae Iorga spunea că este un imens muzeu în aer liber si că nu ar trebui să existe român care să nu fi văzut măcar o dată acest oras, tot asa am putea spune că nu ar trebui să fie român care să nu viziteze Bucovina, cu toate frumusetile ei naturale, dar si cele create de geniul omului, cel care a stiu să pună suflet în piatra si în lemnul de prin muntii ce străjuie, imperial, această fascinantă parte de lume. Si, după ce i-ai văzut bogătiile spirituale si naturale, după ce ai călcat cu talpa iarba verde de acasă si te-ai spălat pe ochi cu rouă si cu lumina de răsărit de soare, poti spune că ai fost botezat a doua oară si un dor năprasnic de aceste locuri te cuprinde aproape fără să-ti dai seama, făcîndu-te să nu uiti niciodată lumina stelară care te va ocroti pe unde vei merge.

Cartea Dor de Bucovina încearcă, dar si reuseste să ne aducă în suflet tărîmul mult visat, tărîmul de legendă, dar si de amarnică si lungă suferintă.

Mai bine de 225 de ani au trecut de cînd trupul acestui plai a fost sfîrtecat de către corbii cotropitori.

Marian Malciu, folosindu-se de relatarea unor evenimente la care a participat, cu bucurie dar si cu multă tristete. Oamenii si locurile cunoscute, întîmplările la care a participat, îl transpun din lumea de astăzi în lumea de ieri, în lumea umbrelor, pe care cu discretie o etalează în paginile încărcate de seva istoriei.

Ce are deosebit această carte fată de alte cărti de călătorie? Un arsenal întreg de informatii dintr-o bibliografie vastă, pe care a studiat-o cu maximă si exigentă atentie, care are darul de a incita spre lectură pe cititor dar si pe eventualul călător pe aceste meleaguri legendare. De la cronicarii moldoveni la Ioan Nistor, de la Cărtile călugărilor de la mănăstirile din Bucovina si pînă la lapidarele însemne de la fata locului sau ghidurile turistice constituie materiale demne de studiat pentru a putea pătrunde cu adevărat în spiritul locului de acolo de unde nu poti pleca decît cu un dor de Bucovina imens, un dor care nu poate fi ostoit decît citind această carte si apoi călătorind la pas prin acest sanctuar românesc numit Bucovina.

Marian Malciu a stiut să-i asculte cu multă atentie linistea si să-i privească frumusetile pe care apoi le-a transpus cu multă sensibilitate.

Drum bun călătorului în această călătorie prin lumea basmelor fără de seamăn, prin acest tinut de basm pe care Marian Malciu îl aduce cu sinceritate si cu dăruire, însotit de oameni cu suflet curat si luminat cum sînt zorii care spală crestele acestor munti.

 

 

4p

 

Marian Ruscu, În jurul grotei, Editura Premier, Ploiesti, 2012, 280 p.

 

 

După ce a publicat 11 volume de poezie si deja si-a conturat un univers poetic recognoscibil destul de usor, Marian Ruscu a găsit resursele necesare pentru a se măsura cu proza, scriind acest, prim roman, În jurul grotei, ce se înscrie, cu succes, în proza scrisă mai ales în perioada interbelică, cu care se si aseamănă în mare parte. În esentă povestea epică este destul de clară. În jurul a două personaje, personaje cheie se derulează o actiune complexă si dramatică, o actiune care modifică existente umane, trăiri dintr-un tîrg patriarhal, bine asezat în tiparele existentiale, pînă la aparitia celor doi. Este vorba de Hellen Pantazi si de amantul ei, Feri, pe numele său adevărat Florentin Stănescu, bonjurist de profesie si… amant de ocazie, cu care se însoteste într-un sat de sub munte pentru niste cursuri de modă si croitorie, pe care Hellen Pantazi le tinea aici. Celălalt personaj, Feri era adus „ca armăsar că era bun de asa ceva…”. Lipsa de caracter a acestuia, cît si comportamentul lui Feri, fac ca în această localitate să se declanseze o serie de drame, drame care mutilează existenta multora. Victimă a uneia dintre aceste drame fiind chiar el, sfîrsind ucis si aruncat în grota de pe munte, rămasă de la extractiile masive de sare din zonă. Si Helen Pantazi, dar de această dată într-un sens cu adevărat bun, are o influentă deosebită asupra oamenilor acelei zone. Fetele din sat, majoritatea fără nici o perspectivă de viitor sînt scolite la cursurile initiate de aceasta si apoi luate ca muncitoare în mica sa făbricută din capitală. Cîteva dintre aceste fete o urmează în capitală, asa cum făceau foarte multe fete de la tară sau din provincie, între cele două războaie mondiale si nu numai, să-si aranjeze într-un anume fel viitorul, devenind muncitoare sau creatoare de modă, acolo unde lucrau. Modul cum se comportă această femeie cu salariatele ei creează o atmosferă apropiată între ele si astfel se conturează, de cele mai multe ori în bine, destinul lor. Marian Ruscu urmăreste cursul vietii acestor fete, dar si al personajelor adiacente. Actiunea romanului conturează mai multe destine umane, chiar de dinainte de primul război mondial, aducînd în prim plan drama aromânilor izgoniti din casele lor, din locul lor natal, din patria lor strămosească, pusi pe drumuri si în bătaia vicisitudinilor de tot felul. Marian Ruscu scoate în evidentă spiritul exemplar de întrajutorare cît si inventivitatea oamenilor pentru a putea supravietui. Din acest roman putem învăta încă o dată că viata, de cele mai multe ori, poate bate imaginatia scriitoricească. „Cartea acumulează, în planuri epice complementare, întîmplări si destine de pe parcursul unor vremuri vitrege, de dinainte de primul război mondial si pînă în preajma celui de-al doilea flagel din secolul XX. O naratiune pe linia traditiei realiste, preocupată de atmosferă si de portrete, cu foarte multă tensiune si fugitive intuitii”, remarcă, în cuvîntul său, cu multă acuratete critică, Constantin Trandafir. De altfel stăpînirea cu mare precizie si profesionalism a bunei desfăsurări a actiunii, luciditatea cu care construieste fiecare personaj si evolutia lui, dovedesc faptul că Marian Ruscu scrie o proză interesantă.

 

 

 

 

4p

 

Florin Dochia, Cîntece pentru stergerea umbrei, Editura Premier, Ploiesti, 2010, 80 p.

 

„Poemele lui Florin Dochia sînt importante nu numai prin felul în care sînt structurate, nu numai prin imagistică, ci mai ales prin stratul lor ideatic” spune Valeria Manta Tăicutu cea care, totusi remarcă, malitios: „A scrie fără să te plasezi în metafizic înseamnă să fii ridicol…”. Poezia lui Florin Dochia nu poate fi considerată că nu ar avea metafizic, trăire interioară, chiar dacă textualismul bată-l vina este la mare trecere. „El vine din lumea modernă ca un discipol initiat de un Magistru”, remarcă Victor Sterom. Constantin Trandafir, un subtil critic literar, cel care se ocupă cu o serioasă atentie , mai ales de literatura scrisă în zona prahoveană scrie: „Florin Dochia nu scrie poetic, el gîndeste/ trăieste poetic”, descoperind în poezia lui un joc liber al ideilor cu fantezia, un fel de întîlnire a paradigmei manieriste cu cea suprarealistă; dar, paradoxal, un manierism care nu se desparte de natural si un suprarealism fără dicteu automat”. Florin Dochia lasă cititorului impresia, ce e doar o iluzie frumoasă, că poezia sa poate fi pipăită, asa cum ai putea pipăi haina de rouă a unui fluture în zbor sau mătasea broastei de pe apele Erihonului, care îmbracă fata-morgana, din visele noastre, scriind: „La marginea ochiului vine îngerul auriu/ pe granita, subtire îsi face culcus/ atunci lucrurile încep să se miste/ căile lor pe malul apei se împletesc (aluzia la versul eminescian este mai mult decît evidentă)/ precum lianele în tufisuri sălbatice peste/ privire”. Prozo-poemele sînt mai mereu picturale, grele de sensuri imagistice si mai ales tusate cînd „se aud fabule de esop” care induc cititorul în plin intertextualism de bună calitate, care are efectul bilelor de biliard, lovite cu multă măiestrie ce găsesc pe plansa verde, locul potrivit pentru a se „expune”. În acest „întuneric orb al iubirilor noastre” poetul presimte, prin ceea ce se numeste al saselea simt sau poate prin „moartea virgină”, cum banalul, cotidianul sau locul comun te cuprind, pas cu pas, clipă cu clipă,în acest intertextuaslism atunci cînd „trec femei cu ochi cîrpiti de somn/ se aprind cuptoarele gogoseriilor la intersectii/ vine un miros de chiftele cu ceapă/ dar el curgînd ca un abur în albia rîului/ printre răchite…”. Se poate decoda din poezia lui Florin Dochia acea „deliormăneală frumoasă si subtilă” în faptul începutului de zi, care, cu voie sau fără voie, cuprinde lumea din care face parte si poetul, fie că este asteptat sau nu de „blonda verticală”. Florin Dochia demonstrează că si-a luat în serios rolul de „ucenic al mortii” trăind din plin, si cu multă poftă de viată, chiar „viata pescarului de pe stix”. „El e un abur dimineata pe rîu/ umezind trotuarele si subtioarele/ cînd alerg să prind soarele sau o/ moarte virgină ori o fată cu criolină// ca un abur peste pielea jilavă a bratelor mele/ în miscare continuă (bielă-manivelă)/ ca un abur picurînd în privirile elixir de lumină/se aude un zbor de lumină întîrziat…” . Am citat un fragment din poemul First jogging numai pentru a deschide pofta cititorului spre lectură.

 

3p

 

Florentin Dumitrache, Nedumeriri tîrzii, Editura Timpul, Iasi, 72 p., Cuvînt înainte de Cassian Maria Spiridon.

 

„Mă văd venind din raiul tineretii,/ Cu albe flori în gînd si în privire,/ Se simte-n aer toamna diminetii,/ Cînd se-ofilesc petalele-n gîndire” spune în unul din poemele sale, Florentin Dumitrache, parcă anume pentru a-si racorda cititorul la suma de „nelinisti lirice” care îl bîntuie. Se simte în această carte de poeme, poeme scrise mai mult cu coltul inimii decît cu stiloul, un anume reflux al sentimentelor, care, desi nu mai dau năvală ca în adolescentă ci, abia de se mai pot zări ascunse discret de „toamnele reci” poposite poate prea devreme pentru cel ce se visează si se re-vede mereu copil într-un sătuc de la marginea universului. „Din ce a fost doar amintirea/ Trăieste caldă printre noi” sînt două versuri din care se poate deslusi limpede si fără nici un echivoc acel „eroism al sinceritătii” (cum spunea Marcus Aurelius) acel eroism încărcat de melancolie si, de ce nu, chiar de o anume tristete funciară care ne cuprinde pe fiecare dintre noi odată cu trecerea ireversibilă a timpului, cu toate că din multe dintre poemele sale din aceste „nedumeriri” fie ele chiar tîrzii, se poate citi o mare împăcare, cu sine si cu lumea, cu trecerea vremii, asemenea călugărilor retrasi în muntii Rodnei spre meditatie adîncă si dialog nesfîrsit cu stelele si mai ales cu Dumnezeu: „Departe de mine acum,/ Copilăria e aici/ în sufletul meu” sau „Copacul din mine, a crescut/ are rădăcini înfipte în inima mea…” si „lumina Învierii ne picură pe trup” spune al în această stare de revelatie si contemplare. Pentru poetul si filosoful Marinică Popescu, cel care pe manseta de pe coperta a treia supune despre poezia scrisă de Florentin Dumitrache că este „un demers mărturisitor – martiric, în care intuieste focalizarea reflexivă ca răsfrîngere si deopotrivă frîngere de sine. Cu subtil laser psihologic si epistemic, Florentin Dumitrache găseste pentru tainicul demers, al începutului fără de sfîrsit, însăsi pîrghia cu propriul ei sprijin, asemenea punctului de fugă din perspectiva plastică modernă: „întoarcerea gîndului”. „Tristetea îsi pune o mască, are/ chipul de floare” spune autorul într-un poem, iar în altul spune: „am îmbrăcat copacii în ii de nea”, imagini care confirmă, pentru a cîta oară?, dictonul latin ut picturapoesis. „Apelul la astfel de metafore aminteste de pictura naivă…” scrie poetul si eseistul Cassian Maria Spiridon, cel care recunoaste în Florentin Dumitrache, drept „un romantic întîrziat” si cum că „poetul este salvat de căderea în desuet gratie unei sincerităti care îmbracă fericit hainele simplitătii”. De altfel se poate vedea cu usurintă, din versurile lui Florentin Dumitrache că autorul a ajuns la vîrsta cînd omul reuseste să se însotească fără nici o împotrivire cu vesnicia.

„Silentios în exprimarea emotiilor, precum Blaga care aude cum razele de lună bat în geam, poetul simte cum „tăcerea-n noi era destin, înăltînd tăcerea la rang unic. Sinceritatea aproape dezarmantă a versurilor pe care le scrie, trăirile exprimare cu detasare, lumea frustă care se re-construieste în amintiri, unele risipite, altele adunate cu o pensetă minusculă sînt armele poetice ale lui Florentin Dumitrache, arme pe care le foloseste din plin în acest volum. Dedicată unui om cu adevărat de exceptie, cel care a fost inginer Alexandru Dumitrache, un om cu vocatia construirii de destine umane si de destine economice fundamentale în viata orasului Iasi si nu numai, această carte a poposit, pentru cîteva clipe în bratele si în fata pleoapelor sale ca un bun rămas la plecarea de pe aceste meleaguri într-un loc „fără durere si fără de întristare”. Acolo, în lumea îngerilor, unde cu sigurantă că îsi găseste locul si îsi trăieste vesnicia Alexandru (Dutu) Dumitrache, din cînd în cînt va deschide si această carte va călători spre lumea copilăriei si a satului de unde au plecat. Florentin Dumitrache, fratele lui mai mic, a reusit să adune între aceste coperti o parte din marile nelinisti si să-i mai ostoiască această infinită călătorie cu versuri despre o lume aparent pierdută.

 

 

 

3p

 

Sorin Cotlarciuc, Delicatese… umoristice, Editura Rocad Center, Iasi, 2012, 132 p. Cu o prefată de Eugen Deutsch.

 

Trăitor pe meleagurile de baladă ale Bucovinei legendare dar mai ales strămosesti, la Vama, medicul stomatolog Sorin Cotlarciuc, a simtit nevoia acută să dea… vamă umorului autentic de foarte bună calitate, cu care a fost înzestrat. El stie să folosească, cu multă îndemînare… clestele si să scoată, cu abilitate, măseaua de minte, în locul căreia să picure umor de tinută, să planteze umorul din epigramele, cronicile umoristice, sarjele, rondelurile sale. Delicatesele… umoristice sînt, asa cum ar spune un confrate de-al său întru ale umorului, „de tot hazul”. Desi a debutat editorial relativ tîrziu, Sorin Cotlarciuc are o activitate în domeniu demnă de invidiat. „După ce a erupt ca un vulcan activ în miscarea umoristică moldavo-bucovineană cu volumul de epigrame Fata nevăzută a lumii, care a primit premiul pentru debut la Concursul de la Viseul de Sus, în 2011 si apoi (cu rapiditatea unui sportiv de performantă) ne-a oferit realizarea, mult mai pretentioasă pe plan tehnic, Lumea pe clape de rondel, iată că medicul stomatolog Sorin Cotlarciuc se lansează acum (nu degeaba a fost campion la…lansarea popicelor!) în „prepararea de delicatese” (e drept doar umoristice, nu si…culinare, cu care încearcă totusi să-si tenteze degustătorii!) scrie Eugen Deutsch, în prefata la această carte, el însusi un reputat umorist care vietuieste în Iasi, acolo unde un grup important de umoristi si-au unit… săgetile si trimit, din arcurile măiestros… încordate, întepături spre lume. În acest conclav s-a înscris si Sorin Cotlarciuc. Alături de Mihai Batog-Bujenită, Vasile Larco, Vasile Vajoga, profesorului Haivas, Gheorghe Bălăceanu sau nestăpînitului Petrone, Sorin Cotlarciuc proteguit în aceste delicatese de bucătarul în ale umorului, si nu numai, Bogdan Ulmu, scrie: „A fost mai mult decît naiv/ Că l-a sedus si păcălit,/ I-a dat, probabil, sedativ,/ De-aceea-ajunse un falit” (Ursul păcălit de vulpe), sau: „Politician abil,/ Uneori chiar si umil,/ Cînd dă cinstea pe rusine,/ Impostura-i prinde bine!” (la care politician face aluzie Sorin Cotlarciuc? Cine mai stie.). La începutul lunii iulie din anul de gratie 2012, Sorin Cotlarciuc si prietenii săi în ale umorului a organizat, la Vama, prima editie a unui Festival al umorului, festival care s-a bucurat de o participare deosebită, si unde umorul de bună calitate a devenit adevărata regină, iar cireasa de pe tortul… umoristic a fost Delicatese… umoristice de Sorin Cotlarciuc, carte care s-a bucurat de o savuroasă degustare de către umoristi autentici cum ar fi George Corbu sau Andrei Bîlici de la Chisinău dar si de lipsitii de umor, dar admiratori ai acestui gen, cum ar fi: Mihai Cimpoi, Valeriu Stancu, Daniel Corbu, Gelu Bichinet, Emilian Marcu si, cu sigurantă, numerosul public participant la aceste zile memorabile, garnisite cu umor si bună dispozitie. Au fost zile cu adevărat de exceptie pentru umorul autentic si de mare valoare, la Vama, zile care, cu sigurantă, în anii următori se vor amplifica si vor da roade prin alte cărti de profil. Redăm un rondel pentru acea Reverie: „Cînd în prăpastia cu amintiri,/ Făcînd eforturi de memorie/ Cu neîndemînatice tintiri/ În existenta tranzitorie.// Confuze umbre de necunoscut/ Îmi năvălesc acum în minte,/ Acele vremi rămase în trecut,/ Să le descriu nu am cuvinte.// Mă consolează-un optimism zelos,/ Azi nu sînt singur printre semeni/În luptele cu timpul nemilos/ Nedespărtit, precum doi gemeni.// Elanul încărcat cu vii dorinte/ Ce-mi explorează micul Univers/ Din atmosfera propriei fiinte/ Mă fascinează si l-am prins în vers”.

Revista indexata EBSCO