Aug 15, 2013

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Petru Ursache, Omul din Calidor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, 318 p

 

Paul Goma este, fără îndoială, omul care a plătit pentru puterea sa de a fi liber si de a spune adevărul, asa cum l-au văzut ochii sufletului lui (unele neconvenind să fie scoase la iveală, spuse „pe fată”, nici atunci, si nici acum – să amintim doar de cele scrise în Săptămîna rosie si de cum descrie comportamentul atroce al evreilor fată de români, fie ei soldati sau nu, la cedarea Basarabiei, în 1940, asasinatele lor si, apoi, la revenire, reactia), si în timpul regimului comunist, si, în moduri stranii – de pildă prin sicane de tot felul din partea celor care diriguiesc breasla scriitoricească, dar nu numai, – si după revolutie. (Ne reamintim: că Paul Goma a fost si, din anumite perspective, pentru unii a rămas, inexplicabil sau poate nu, un personaj incomod e adevărat; de pildă, au fost nu de mult discutiile destule, pe care nu le mai trecem în revistă, în Uniunea Scriitorilor din România. Într-un final, abia v ineri, 18 noiembrie 2011, a fost „clarificată” „situatia” scriitorului Paul Goma în calitate de membru al acestei asociatii.)

„Generatia lui Paul Goma, lansată prin celebra fabrică de scriitori de la Bucuresti, condusă de muncitorul Petre Iosif, nu era croită decît cu scopul de a fi înrolată în armata culturnicilor”, scrie Petru Ursache, adăugînd: „Pentru că de-a curmezisul viiturii năprasnice, existenta lui Paul Goma s-a constituit într-o succesiune de momente nefaste”.

Petru Ursache porneste pas cu pas să contureze felul în care îl vede pe Paul Goma omul, dizidentul, spiritul liber, incomod, dar si marele scriitor care încă nu este recunoscut ca atare întru totul de cei care scriu „istoriile literare” la noi. Pentru că, dacă „cazul Goma” îsi regăsesc, de acum, în istorie locul lor bine definit, poate că este timpul ca si scriitorului Goma să îi fie recunoscut pe deplin locul în literatura română, asa cum merită.

Structura cărtii: Cap. I. Scriitorul om – omul scriitor, Cap. II. Cînd vremea vremuieste, Cp. III. Publicistică – Scrisuri, Cap. IV. Bătălia pentru jurnal, Cap. V. Viata trăită ca mărturie-document, Cap. VI. Re-profilări literare, Cap. VII. Capodopera literară, si, în încheiere, un text intutlat Oliolio, frate răznet (denumit astfel după „primul vers dintr-o doină basarabeană de înstrăinare”).

Sunt multe analize interesante, interpretări ale celor scrise de Paul Goma, „asezări în context” s.a. în această carte, una care merită citită cu toată atentia.

În ce îl priveste pe Paul Goma si ce reprezintă el „deocamdată ne aflăm în fata tatonărilor”, scrie autorul acestei cărti, care conchide „cartea de fată nu-si propune mai mult”. Dar prin demersul său, Petru Ursache reuseste mai mult, pentru cititori (care, sperăm, vor căuta să (re)descopere un autor care a fost supranumit si „Soljenitîn al României”), însă contribuie, fie si cu un pas, la o abordare temeinică, prin studii serioase, obiective, a operei si personalitătii lui Paul Goma. Am dorit să semnalez această carte si ca un îndemn la lectură, nu doar a ei, ci si a operelor lui Paul Goma, si la reflectie. Poate asa ne vom întelege mai bine si pe noi, dar si vor (re)naste firestile întrebări despre gesturile unor conducători alesi de noi care, si după 1990, au luat decizii confuze (vezi tratatul lui Emil Constantinescu cu Ucraina, cu cedările care nu au justificare în ochii neamului, semnalat de Paul Goma, în Basarabia, si atîtea altele).

Încheiem cu o frază a lui Petru Ursache, care poate că ar putea fi si un motto pentru această carte: „Paul Goma trebuie să-si găsească locul meritat cu prisosintă printre valorile cele mai înalte ale spiritualitătii românesti”.

 

Ion Beldeanu, Bucovina care ne doare (edit ie selectivă), Editura Lidana, Suceava, 2011, 358 p.

Am călătorit în mai multe locuri din tara vecină si cred că î n Ucraina s-au schimbat, e drept, unele lucruri, parte în bine, dar parte mai putin sau au rămas la fel. Oricum ar fi, oricîti pasi se vor face pe drumul democratizării acestei foste republici sovietice (si subliniez, astfel, si faptul că multe din aceste „chestiuni” legate de probleme teritoriale/ sociale/ etnice sunt „mostenirea” fostei URSS), în ce ne priveste nimic nu poate „acoperi” faptul că o parte din România (Bucovina de Nord, Tinutul Herta) este încorporată acestui stat, că multi români (încă) mai trăiesc acolo si, pentru cine călătoreste să vadă cu ochii si cu sufletul lui si să înteleagă realitatea, nu au parte, generos de eufemistic vorbind, numai de miere si zahăr. Despre acest teritoriu vorbeste Ion Beldeanu (uneori ignorat, cel mai adesea nesprijinit de autorităti sub pretexte bizare în demersul de publicare a cărtii) de ani de zile, si despre felul în care trăiesc oamenii de „acolo”. Pentru că a spus, în această carte, adevăruri (pe care autoritătile noastre „se fac” că nu „le văd”), i-a fost interzis pentru cinci accesul în tara „vecină si prietenă”.

În timp, am avut ocazia să citesc parte dintre articole, dar si volumele I, II si III ale acestei trilogii intitulată „Bucovina care ne doare”. Cartea de fată este o selectie a celor mai importante articole, în viziunea autorului (pe copertele cărtilor sunt întîmpinări semnate de Constantin Cublesan, Petru Ursache si Valeria Manta Tăicutu, publicate, în timp, în „Convorbiri literare”,„Caligraf”, Lumină Lină”) care evidentiază dramatismul vietii românilor din Ucraina, evenimente, întîmplări relatate si în volumele anterioare.

Cartea este importantă si prin tot ceea ce înseamnă ea, dar si faptul că readuce în atentia cititorilor un fapt, o problemă care, din neferice, de acum are peste 200 de ani, si cu care au de a face românii din nordul Bucovinei istorice, care vietuiesc, ne dorim doar vremelnic, în Ucraina, si ce au de înfruntat pentru a reusi să rămînă români,. pentru a-si păstra traditiile, limba.

Fiecare dintre aceste volume ale „Bucovinei care ne doare” le-am citit cu amărăciune, cu întrebări la tot pasul cu durere întărită si de faptul că am ajuns să văd, fie si parte dintre cele relatate de autor, la fata locului. Este o descriere, o oglindire prin sufletul autorului a felului în care trăiesc si sunt tratati românii din teritoriile românesti aflate în Ucraina, cum le este „respectată” istoria, cum sunt tratate marile noastre personalităti. Sunt multe detalii din viata de zi cu zi a acestor oameni, convorbiri cu unii dintre ei, idei, planuri, ofuri, opinii ale lor. Mi-aduc aminte, putin înainte de a muri Vasile Levitchi (se stia că este foarte slăbit, bolnav), la Editura Junimea, condusă pe atunci de Andi Andries, i-a apărut un volum de versuri, Îl pomenesc acum si pentru că, ajuns la Cernăuti, căutam în biblioteca unei universităti ceva despre opera lui Silvestru Octavian Isopescul si a poetului Vasile Levitchi, si am aflat că, în mod straniu, apele inundaseră exact sectiunea autorilor români. Ei bine, relatează Ion Beldeanu, Vasile Levitschi spunea în 1990: „Ne afirmăm dreptul nostru la cultură si la limbă nu în detrimentul altor natiuni. Dar vrem ca limba română să fie respectată si să se facă auzită mai mult în cîntece decît în suspine si lacrimi”. Citim, în carte despre „mult invocata paritate”, despre „cum poate fi decapitat un ziar românesc, despre antiromânism, istoricul unor locuri, al unor clădiri, fragmente din viata unor mari nume ale României, apărarea limbii române, despre… despre…, lucruri care ar trebui să fie de mult trecut, dar, iată, Ion Beldeanu relevă că sunt la fel de actuale si astăzi pentru românii din Nordul Bucovinei.

Am putea da zeci si zeci de exemple, de pildă despre cum sunt relatiile româno-ucrainene la cel mai înalt nivel, despre „disputa pe marginea mult discutatului si rîvnitului tezaur” sau „refuzul autoritătilor ucrainene de a accepta vizita celor doi demnitari (Ecaterina Andronescu , ministru al educatiei si cercetării din acea perioadă si Doru Vasile Ionescu, seful Departamentului pentru românii de pretutindeni) la Cernăuti”, despre cvasi-inexistenta reactie a presei si a diplomatiei/ clasei noastre politice etc. etc. În fapt, Ion Beldeanu „desenează” în această carte „tabloul” amplu al unei tragedii cinic si bine dirijate care se petrece sub ochii nostri, în viata de zi cu zi a românilor de „acolo”.

Bucovina care ne doare ne oferă multe informatii, detalii, dar si o lectie de patriotism, semnată de Ion Beldeanu, si necesară tuturor românilor.

 

Grigore Vieru, Bibliografie, editia a doua revăzută si adăugată, editie alcătuită de Maria Ilievici, Tamara Maleru, îngrijită de Claudia Balaban, Editura „Bastina-Radog” S.R.L., Chisinău, 2011, 566 p.

Semnalăm aparitia (sub egida Ministerului Culturii al Republicii Moldova, a Bibliotecii Nationale pentru Copii „Ion Creangă”) acestui op util mai ales (dar nu numai) celor care vor dori să studieze creatia lui Grigore Vieru, cel despre care Eugen Simion spunea: „Despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama si Unitatea neamului. Un poet elegiac, în ciuda fragilitătii înfătisării sale si a vocii sale – moi si stinse, menite să soptească o rugăciune, nu să pronunte propozitii aspre ca vechii profeti – un poet dîrz, un cuget tare, un spirit incurabil”.

Structura cărtii: Biblioteca lui Grigore Vieru, de Claudia Balaban, Moarte întru adevăr, de Mihai Cimpoi, „Bade Grigore, masina asteaptă afară…”, de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru sau Axul postumitătii testamentare, de Ion Hadîrcă, Copilul cel mare al neamului, de Vlad Ciubucciu, Referinte si aprecieri, Nota bibliografului, Tabel cronologic, Opera: Poezie. Proză, Publicistică, Grigore Vieru si muzica, Traduceri de Grigore Vieru, Grigore Vieru alcătuitor, Referinte critice, Indexuri auxiliare.

 

Doina Cernica, Rodos, ultima vară, coperta: Gheorghe Zărnescu, fotografii: Andrei Dragu, fotografia Doinei Cernica: Remus Vatamanu, „punere în pagină”: Alexandru Pînzar, Editura Musatinii, Suceava, 2011, 108 p.

Doina Cernica reuneste în paginile acestei cărti (publicate sub egida Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava) 20 de frame-uri, douăzeci de texte-drumuri care conduc cititorul prin ochii si sufletul ei pe una dintre cele mai frumoase si mai dăruite de istorie insule ale planetei noastre. Insula uneia dintre cele sapte „minuni” ale lumii antice, „Colosul din Rodos”, este descrisă de autoare pas cu pas, de la probabil cel mai vechi nume (izvorît din parfumul ascuns în potirul rodonului, trandafirului) la altele, pe care le-a primit de-a lungul mileniilor (Asteria, Macaria, Telchinia s.a.) cu semnificatiile lor, ori la ecourile legate de opera marilor scriitori ai lumii. Cititorul călătoreste pe urmele zeilor, eroilor, călătorilor care, de mii de ani au rămas impresionati de frumusetea insulelor grecesti, a Rodosului în cazul de fată. Iar Rodosul este, scrie Doina Cernica, „o carte milenară care se lasă citită greu si căreia, dacă vrei s-i descifrezi povestea, îi place să te citească”.

Pentru cine a avut sansa să străbată albastrul mărilor si să pună piciorul pe insulele Eladei e un prilej de „reîntoarcere”, pentru ceilalti o plăcută călătorie pe o insulă pe care, scrie autoarea, după Portugalia („o iubire constantă”), a cunoscut-o din lecturi, dar si din călătoria la fata locului. Doina Cern ica îsi încheie periplul pe insula rodienilor astfel: „Aceste pagini din povestea ei sunt fulguratii ale acelor clipe si ale acelor amintiri. Vi le-am dăruit Dv. pentru că dacă într-o zi va trebui să alegeti, să vă gînditi si la Rodos. Ca la un trandafir, ca la un rodon deschis căldurii soarelui, ca la o minunată vară, indiferent de timp si de anotimp”. O lectură plăcută, despre un loc de o frumusete aparte.

 

Petrus Andrei, Si vremea nu mă vremuieste… (65 de poeme), 106 p., Oul fermecat, 12 p, Editura Sfera, Bîrlad, 2011

Cu Petrus Andrei ( născut pe 1 iunie 1946 în satul Bîrc-Gosmani, comuna Români, judetul Neamt), actualmente trăitor pe meleaguri bîrlădene, din ne-am mai întîlnit în această rubrică, cu volumul său de sonete,Crepusculul de miere, apărut la Editura Cronica, 2010. ( Volume publicate, în afară de cele amintite: „Descîntece de inimă rea”, 1995, „Floare de jar”, 1996, „Flacăra de veghe”, 2000, „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, 2002, „Cîntecul toamnei”, 2003, „Mierea din trestii de cuvînt”, 2005, „Poeme tîrzii”, 2006, „101 sonete”, 2007, „Taina feciorului de împărat”, 2009.)

Oul fermecat este o plachetă (pornind, scrie autorul, de la „simbolistica oului”, „extrem de bogată în creatiile popoarelor”) cu versuri destinate micilor cititori.

Si vremea nu mă vremuieste contine 65 de poeme rimate, în care autorul cultivă metafora, uneori în varii chei simbolice (exemple: metafora luminii, uneori în notă blagiană, timpul/ anotimpurile, curgerea clipelor s.a.). Încheiem, si cu titlu exemplificator, cu un fragment din ultimul poem din volum, „Despărtire”: „Sigur c-am să plec odată/ Undeva să nu mai vin,/ Într-o noapte înstelată/ Am să plec să mor putin.// Voi lăsa în urmă toate/ C-am să plec fără alai/ Si-am să pun doar cît se poate/ În bagajul pentru Rai.// De aceea vă las vouă/ Tot ce am mai bun:/ Soare blînd si lună nouă/ Că n-am unde să le pun”.

 

Gabriel Chiriac, roman, Leul înaripat, Editura Junimea, Iasi, 2011, 318 p. p

Cu Gabriel Chiriac, ca autor, m-am „întîlnit” prin romanul Iarna cu fulgi de argint”, apărută la Junimea, în 2009, în care totul se petrecea pe fundalul României în vremea celui de-al doilea război mondial. Remarcam atunci documentarea, maniera în care a „construit” drumul personajelor dar si faptul că întrezăream un prozator cu un limbaj cursiv. Acum, la aceeasi editură, Gabriel Chiriac, pornind din Parisul vremurilor noastre, de pe Rue Ettiene Marcel, pogoară mai adînc în timp, în trecutul tării noastre. Personajele lui sunt din zbuciumatele timpuri cînd în Kara Bugdan/ Kara Bogdania (Bogdania Neagră), cum spuneau turcii Moldovei, domnea Vasile Lupu, slujit de oameni precum hotnogul Nicolae Herăscu, căpitanul Ursan ori stolnicul Teodosie Meresanu, cel care pune, spre nedumerirea boierilor moldoveni, la îndemîna lor, la masă, niste „furcute” (furculite)…

E o „poveste” al cărei fir se tese după un plan complicat, mergînd în timp si spatiu, de la itele încurcate care se teseau în diverse cancelarii ale Europei lui Vodă Vasile Lupu si chiar dincolo de fruntariile ei (oprindu-se, de pildă, si la umbra turnurilor de la Yedikule Hisari, ori la Çanakkale, pe pămînturile Înaltei Porti Otomane) pînă la…vacanta de vară a unui pusti, Andrei (pentru care casa profesorului Glagoveanu din dealul Copului este „un adevărat refugiu pe perioada vacantei”) si aventurile lui. Ori în Palermo, undeva în zilele noastre. Ori…

Una peste alta Gabriel Chiriac este un autor pentru care „materia primă” este „visarea” izvorîtă din istorie, si din documentare, pe care abordează cu osîrdie. Un autor care pare că stie să „construiască” o „poveste” pentru sufletele de copil ale fiecăruia dintre cititori. Asteptăm viitoarea carte.

Revista indexata EBSCO