Aug 15, 2013

Posted by in ARTE

Stefan OPREA – Dupã 50 de ani

STEFAN_OPREA_BISDesi pare de necrezut, au trecut 50 de ani de la „strigătul de bucurie” al lui Tony Richardson, strigăt care s-a numit Tom Jones si care era, în aceeasi măsură, al unei întregi generatii de tineri cărora li s-a zis furiosi. Întîlnirea dintre scriitorii si cineastii acestei generatii a dat nastere Free-cinema-ului, curentul si scoala de film care a marcat evolutia celei de a saptea arte în deceniile sase si sapte ale secolului trecut. Evident, englezii n-au trecut indiferenti pe lîngă această glorioasă aniversare, ci i-au readus în fata generatiei de azi pe young-angry-men de ieri, dar nu atît pentru a confrunta sau măcar a compara stările de spirit de atunci cu cele de acum (nici furia nu mai este cum a fost odată!) sau modalitătile de expresie artistică, ci pur si simplu pentru a-i omagia pe creatorii acelei generatii care au dat expresie superlativă spiritului britanic al unei epoci. Ei s-au numit John Osborne, John Braine, Alan Sillitoe, John Wayne (scenaristi), Tony Richardson, Lindsay Anderson, John Schlesinger, Karel Reisz (regizori), Richard Burton, Albert Finney, Rita Tushingham, Muray Melvin, Hzgh Griffith, Susannah York, Tom Courteney (actori) – ca să nu amintim decît cîteva nume dintre cele ce au fost evocate aniversar, implicate în filmele readuse pe ecrane: Priveste înapoi cu mînie, Gustul mierii, Cabotinul, Sîmbătă seara, duminică dimineata si, evident, Tom Jones. Cui acesta din urmă ne-am permis să ne regalăm în ultima seară a lunii iulie, miercuri spre joi, pe la miezul noptii. Avea dreptate Marlene Dietrich să spună că este cel mai artistic film din cîte a văzut? N-as spune asa din simplul motiv că în materie de artă, de creatie, e riscant să dai verdicte absolute si definitive, dar se poate spune fără rezerve că este unul dintre cele mai bune filme ale curentului Free-cinema si ale cinematografiei engleze în general. Nici nu i s-ar putea oferi mai mult într-un context mondial (cel al anului 1963) în care figurau nici mai mult, nici mai putin decît: Opt si jumătate de Fellini, Păsările de Hitchcock, Comuniantii de Igmar Bergman, Ghepardul de Visconti, Servitorul de Losey.

Ceea ce la prima vedere ar putea părea ciudat – pentru un film care îsi propunea să fie în spiritul actualitătii – e faptul că temeiul literar al scenariului nu-l constituia o operă contemporană, ci una „veche” de două secole si anume romanul omonim al lui Fielding (1749), al acestui „Homer al naturii umane”, cum îl numise Byron. Capodoperă a romanului realist, Tom Jones le oferea cineastilor secolului XX (scenaristului John Osborne si regizorului Tony Richardson) o galerie de portrete zugrăvite într-o mare varietate de nuante si o stare de spirit care el îngăduia să demonstreze că „furiosii” nu sunt doar reprezentantii unui curent la modă, ci că au rădăcini foarte adînci în trecut. E drept că, părăsind zona contradictiilor si realitătilor contemporane si plonjînd în universul fascinant al romanului, unde au descoperit largi spatii în care să-si desfăsoare exuberanta si setea de actiune, autorii filmului au pierdut ceva din intensitatea furiei cu care se exprimaseră anterior, în Priveste înapoi cu mînie si în Gustul mierii si au deviat spre farsă. Ironia specifică romanului originar a fost amplificată, multiplicată, „bunele maniere” ale epocii au fost luate usor peste picior, iar publicului i se trimitea un surîs complice. Ba chiar se mergea mai departe, intrîndu-se în spatiul parodiei tăioase, vizate fiind moravurile epocii, puritanismul, lipsa de sensibilitate si decrepitudinea educatorilor lui Tom, etc.

Constructiei arhitectonice a cărtii îi corespunde, pe ecran, o operă inteligent structurată, în care este evidentă preocuparea pentru exprimarea limpede si concisă a complexitătii vietii, sugerarea atmosferei, zugrăvirea nuantată a peisajului si mai ales expunerea unei galerii de personaje consonant înscrise în epocă. Tablouri vii, pline de culoare înfătisează aspecte, tipuri si relatii caracteristice societătii engleze a timpului; pe ecran misună hangii si hangite, pastori si soldati, quakeri si fanti, curtezane si mosieri surprinsi în mediul lor, cu trăsăturile lor specifice; Osborne si Richardson au respectat întocmai precizarea lui Fielding, care îsi caracteriza romanul ca „epopee comică în proză”. Ei au făcut din povestea de dragoste dintre Tom si Sophie un fermecător liant pentru toate întîmplările ce se petrec pe ecran, au infuzat întregului sentimentul delicat ce îi leagă pe cei doi îndrăgostiti care îsi apără cu dîrzenie dreptul la iubire. Albert Finney si Susannah York sunt cuceritori în portretizarea eroilor lor – el exuberant si lucid, sănătos si însetat de viată, ea vibrantă, sinceră, hotărîtă (e singurul personaj asupra căruia au intervenit schimbîndu-i datele – în roman Sophie fiind o fiintă fragilă, plîngăreată, care lesină la tot pasul.

„Un imn adus fericirii simple”, „un chiot de triumf al tineretii”, „un strigăt de bucurie”, acestea au fost caracterizările pe care le-a primit Tom Jones la vremea premierei, adică în urmă cu o jumătate de secol si pe care i le putem acorda si astăzi fără rezerve.

La Festivalul de la Venetia 1963 Albert Finney a obtinut Premiul pentru interpretare, iar la Gala Oscar din acelasi an filmul si regizorul s-au bucurat de cea mai înaltă distinctie: statueta de aur.

 

Revista indexata EBSCO