Aug 15, 2013

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Modele (sau „optimismul lui Vaclav Havel si sperantele noastre”)

CAIUS_TRAIAN_DRAGOMIRO maximă, banală care circulă mult – probabil în foarte numeroase limbi, sau chiar în mai toate limbile – spune că persoana cu totul nedotată intelectual nu învată din nimic; cel dotat, dar nu într-un grad prea înalt învată din experienta proprie, iar cel care dispune de o foarte avansată capacitate mintală învată din experienta altora. Nu este de loc necesar ca acel altul, din a cărui experientă înveti, să fie o persoană din anturajul tău, dintre educatorii, sau profesorii tăi, dintre prieteni, ori chiar dintre dusmani – pe scurt să fie o fiintă la ale cărei experiente, modalităti ale comportării, fapte, să asisti nemijlocit. Se relatează că maresalul britanic, lordul Alexander a utilizat în una din campanile sale, din Cel de al Doilea Război Mondial, purtată în spatiul mediteranean, strategia adoptată de un faraon egiptean, care îl precedase în calitate de comandant militar, într-un conflict desfăsurat cu niste mii de ani înainte de epoca în care avea loc actiunea aliată împotriva fortelor Axei. A lua în consideratie modele istorice – eventual oferite de personalităti deosebit de celebre sau mai putin importante, care au jucat roluri pozitive, dar si negative, în evolutia umanitătii – este un mod electiv de a învăta din experienta, din modul de a gîndi, sau de a se comporta al altora. Accesul cel mai simplu, eventual cel mai eficient, la o experientă străină, de preferat a unui mare model, poate fi aflat în cazul în care acesta îsi concentrează el însusi cunoasterea transmisibilă într-o formulare scurtă, poate doar o frază, avînd însă valoarea de maximă. Abia astfel, cel luat în consideratie poate fi considerat un model – modelul nu are însă, neapărat, caracterul de îndrumător; el poate face să afli ceea ce doresti să alegi pentru propria ta comportare sau, dimpotrivă, ceea ce trebuie să ocolesti a încerca, a face, ori accepta. Tehnica urmăririi unui scop se poate învăta însă de la oricine – de la cei cărora le datorăm consideratia noastră, stima sau chiar o autentică recunostintă, precum si de la altii a căror abilitate primejdioasă merită a fi studiată spre a o îndrepta, apoi, către scopuri demne, morale, istoric pozitive. Multe dintre modele îti arată lumea asa cum este – prea putine îti sugerează cum ar trebui să fie accesată umanitatea, dar ele nu lipsesc totusi, pe de-a întregul.

Avem nevoie de studii de model în România de azi? As îndrăzni să spun că în absenta lor tara este cu totul compromisă; mai grav pare însă faptul că în lumea întreagă întelegerea exemplelor mari este limitată, sărăcăcioasă – în plus, continuu se lansează idei demagogice, astfel încît perceperea a ceea ce ar trebui să devină căi de urmat ajunge a fi imposibilă. Politica zilei de azi, în România si în lume, o politică asezată sub sloganul unei democratii absolute, în care totul poate fi supus practicii lipsite integral de experienta prealabilă si care, tocmai în acest mod încetează să fie o democratie autentică, sau, mai clar: o democratie pur si simplu, evoluează, mai exact involuează într-o derivă impresionistă, esuată în vulgaritate, sau abuz, sau dominatia asupra celui care nu se poate apăra, nu din cauza faptului că acela care îi dictează destinul politico-istoric ar fi cu adevărat puternic ci doar pentru că asezarea planetelor istoriei a ajuns, incidental, tot prin lipsă de experientă mai ales, la o configuratie detrimentală. Exemplul cel mai simplu constă în faptul că într-o lume întreagă, aproape act politic pare să fi ajuns a însemna întărîtarea pînă dincolo de limită si control a cuiva, nici măcar, cu necesitate, a unui adversar. Nu opozitia, ci intrarea în coliziune brutală, cu orice pret, nu este o cale a cîstigului pentru nimeni – ea este o pierdere sigură generată de trezirea fără sens a tuturor alertelor, a vigilentei supradimensionate. Cîteva maxime de comportare politico-istorică perfect contrarii spectacolului public actual merită să fie luate în consideratie; văzînd însă, în final, si care ar trebui să fie scopul, termenul de orientare, în orizontul politicii prezentului.

Max Maximovici Litvinov, devine, la vîrsta de cincizeci si patru de ani, în 1930, Comisar al poporului pentru Afaceri externe, în Uniunea Sovietică, a lui Stalin. Prin politica sa reuseste o apropiere atît de Statele Unite, cît si de Franta, jucînd cartea primejdiei reprezentată de fascism. Atunci cînd Stalin vizează realizarea unui tratat cu Germania hitleristă, Litvinov este înlocuit, în 1939, pentru considerente etnice, în calitate de evreu, cu Molotov, care va deveni cosemnatarul celebrului si tragicului pact. Oricum, Litvinov deschisese Uniunea Sovietică, oricît de partial si pervers, înspre Occident. Cu ocazia unui congres al Partidului comunist bolsevic al Uniunii Sovietice, Litvinov a declarat: „scopul diplomatiei sovietice este acela de a adormi burghezia internatională, spre a o zdrobi apoi cu pumnul nostru de otel”. Pumnul mentionat de Litvinov, creat de Stalin, dezvoltat ca putere distinctivă, apoi, în timpul Războiului Rece si al Terorii nucleare, există si astăzi – el nu mai este directionat împotriva a ceea ce urma să actioneze înainte de perioada Gorbaciov (de altfel s-a abtinut si atunci să îsi exprime forta). Nu trebuie uitată, însă, teoria lui Mao, conform căreia capitalismul urmează să dispară într-un război nuclear. Această teză cu toată aparenta ei halucinatorie va merita, totusi, cîndva, o analiză profundă si prudentă – dacă în războiul partial si, oarecum, controlat civilizatia mai înaltă prevalează, în războiul total lucrurile stau exact invers. Ce se întîmplă însă în simpla confruntare politică internă, dintre partide, în cadrul unui stat; sau între state care nu intră în opozitii violente? Neîndoielnic, jignirea adversarului politic, provocarea lui poate să îi atragă un anumit dispret popular si, implicit, să îi reducă sansele electorale, dar, în adevărata dispută, calmarea oponentului, generarea unui anumit climat de relaxare, de confort, abia acesta poate să îl facă într-adevăr vulnerabil – „a adormi” adversarul reprezintă, probabil, trei sferturi din victorie. Lucrul acesta rămîne practic neînteles multor oameni din presă, dar si din politică.

In aceeasi tonalitate vorbise, cu mult înaintea lui Litvinov, cel mai mare dintre diplomatii tuturor timpurilor – printul Charles Maurice de Talleyrand-Perigord, cel care, după spusele sale,, nu a servit patru regimuri (asa cum era acuzat), ci Franta sub patru regimuri” Ar fi prea mult să se facă aici inventarul marilor sale succese, ca autor al politicii externe a tării sale – inclusiv în conditiile Imperiului, cînd Napoleon, în fapt, dicta totul – dar, desi fost ministru de externe al Împăratului, după căderea acestuia în urma înfrîngerii de la Waterloo, Talleyrand ca reprezentant al Regatului Frantei la Congresul de la Viena, a reusit să păstreze neatinsă integritatea teritorială a tării sale. În ultima sa functie, ca ambasador la Londra, a reusit semnarea cu Anglia si Spania a unui tratat care a asigurat linistea europeană – în planul relatiilor interstatale – pentru aproape cinci decenii, aceasta înainte de a se stinge din viată la optzeci si patru de ani (vîrstă rară în acea vreme, în 1938). Talleyrand a spus: „un mare ambasador trebuie să fie un mare ambasador si, în plus, să pară prost.” Inteligenta sperie pe oricine; inteligenta pune în gardă pe oricine si face pe purtătorul ei să fie ocolit. El însusi – Talleyrand – avea un dar special să joace rolul, aparent usuratic, al omului de lume, atunci cînd, în realitate era un inegalabil vizionar. Multi oameni politici – nu neapărat diplomati – s-au pierdut din dorinta de a face să se vadă clar cît sînt de inteligenti; si atunci tocmai pentru ei se poate pune întrebarea dacă într-adevăr erau asa.

În democratii, vorbim continuu despre necesitatea „transparentei” – în actele publice, în actiunile politice, în tot. Harold Nicholson, mare diplomat britanic, scria, în lucrarea sa „Lectii de diplomatie” că negocierile internationale purtate în fata camerei de televiziune, sau prea direct transmise publicului prin medii, sînt orice numai diplomatie nu. Este evident că grija pentru propriul profil politic distruge orice potential de manevră – discutiile, în afara capacitătii de a opera cu alternative de acuzatii si cedări, necomentate, de îndată, public, nu au cum exista. Charles de Gaulle a fost personalitatea unică, aptă în acelasi timp de o conducere inflexibilă si, cînd decizia populară i se opunea, de cel mai democratic mod de comportare – el a făcut însă această afirmatie: „nu există putere fără mister”. Lumea actual este una, evident, lipsită de putere – de puterea de a face lucruri cu adevărat utile pentru oameni. Acum un an sau doi, o autoritate franceză de prim ordin, într-o conferintă publică spunea: „transparenta existentei nu este o caracteristică social democrată ci totalitară”. În statele totalitare oamenii nu pot avea secretele lor personale – totul trebuie să fie transparent pentru dictator; singur, acesta, îsi permite să fie netransparent. În democratii transparenta nu priveste – nu ar trebui să privească – a căror necunoastere de către popor poate acoperi coruptia sau pune în primejdie siguranta generală.

Despre existentă în ansamblu nu voi nota aici decît spusele a doi mari oameni, Otto von Bismarck spunea spre sfîrsitul vietii: „am avut grijă totdeauna ca în orice situatie problematică să mai am încă o cale”. Cîte sînt căile spre viitor ale societătii românesti de astăzi; dar cele ale umanitătii? Germania însăsi, cînd nu a urmat preceptul lui Bismarck, a trecut prin grele încercări, de pe urma cărora nu a suferit doar ea – această tară capabilă, altminteri, de minuni. Din spusele lui Jean-Paul Sartre mă obsedează, în unele momente aceasta: „nu poti fi bun într-o lume rea”. Poate că tocmai astfel ar trebui să fie politica: să încerci să fi bun într-o lume rea, pentru a reusi, în cele din urmă, să o schimbi.

Se poate observa că modele propuse aici, si făcute prezente prin cîte o frază care le apartine, nu au fost alese din epoca Europei si lumii începută în 1989. Mentionînd însă, în contextual frazei lui Sartre, problema politică, nu pot să evit o referintă la Vaclav Havel care, dînd dovadă de un splendid optimism, a spus, în 1990, la Universitatea Columbia, cu ocazia primirii titlului de doctor honoris causa: „politica nu este altceva decît bun simt”. Vorbea, evident despre politica bună.

Cît bun simt exista promis, în anii ce au urmat Revolutiei din Europa – după expresia lui Ralph Darendorf ? Cu sigurantă: enorm. Cît bun simt este astăzi în politica lumii si a noastră – si cît bun simt a fost debitat în acesti douăzeci si patru de ani ? Răspunsul nu se anuntă încurajator dar dacă problema politică este atît de simplă, si este – se reduce deci, la bunul simt – nu cumva sansele noastre, omenesti, nu sînt de loc reduse?

 

Revista indexata EBSCO