Aug 15, 2013

Posted by in ESEU

Amalia LUMEI – Apologia virilitãtii, un poem filosofic de Mircea Eliade (I)

În 5 septembrie 1926, la nouăsprezece ani, Mircea Eliade tipărea în Adevărul literar si artistic un articol intitulat „Apologia budismului“. S-ar putea crede, pornind de la această situatie, că respectivul articol este cel dintîi semn că ideea cultivării genului – clasic – al apologului („Scurtă povestire (în versuri sau în proză) care cuprinde o învătătură morală practică, prezentată în formă alegorică“) îi venise deja în minte autorului articolului. De fapt însă, nici articolul mentionat care trata chestiunea budismului, nici utilizarea referintei la apologie nu au devenit ilustrări ale definitiei de mai sus. Semn, probabil, că Eliade se gîndea nu la scrierea unor apologuri, ci la elogiere ca act de recunoastere a valorii unor orientări spirituale ori, cum avea să se întîmple curînd, într-un alt caz, a unor însusiri umane cu caracteristici de gen social si cultural (gender). După cum se stie, există genuri si specii literare special dedicate actiunii de a elogia, recunoasterii de merite si de calităti, valorificării axiologice pozitive a unor fapte ori persoane. Ele se regăsesc în tipologia artistică specifică sub numele de ditiramb,panegiricglorielaudatioeulogiabinecuvîntareepitaflaudă sau chiar elogiu (din latinescul elogium). Unele dintre aceste specii apartin literaturii, altele combină poezia cu muzica, unele se versifică, altele sînt alcătuite în proză. Nu în ultimul rînd, cîteva apartin artei retorice ori tin de universul artei lapidare (aici în sensul sculptării de cuvinte în piatră, nu în cel al scurtimii). În orice caz, aceeasi formulă de titlu, experimentată prima oară în articolul despre budism, se regăsea, destul de curînd după aceea, într-o scriere a lui Mircea Eliade mult mai bine receptată si mai importantă: Apologia virilitătii.

După toate aparentele, scriind Apologia virilitătii, Mircea Eliade a intentionat să creeze un poem cu continut filosofic si cu o structură muzicală. Nu au lipsit din acesta nici aluziile mistice (poemul are, cu tîlc numerologic, sapte părti) si nici contrastele (părtile lirice alternează cu cele în proză, teoretizările stau în contrast cu metaforele si retorica specifică poeziei). Totodată, însă, lucrarea are si un continut pamfletar, îndreptat împotriva bărbatului superficial, monden, de suprafată, fără profunzime interioară, si împotriva femeii si feminitătii, socotite unelte destinale ale îndepărtării – prin sexualitate – de tinta eroică a existentei individuale.

Eliade îsi privea simbolic poemul ca pe o sculptură reprezentîndu-l pe mascul, cu atributul său cel mai de seamă, virilitatea, asezat însă pe un soclu gravat cu explicatii („inscriptii de pe acelasi soclu pentru domnii si doamnele care doresc aceste precizări [în] formule accesibile“ spune el în partea a cincea). Aceasta explică alternanta de părti lirico-metaforice cu altele, explicative, si conferă întregului un caracter didactic.

Ca ansamblu, poemul este remarcabil; are o tentă deopotrivă pedagogică, filosofică si morală, fiecare dintre părtile sale intrînd în compozitia unui discurs compozit dar, fără îndoială, literar sub raportul expresivitătii si al stilului. Din acest punct de vedere, cel mai apropiat model avut în vedere de tînărul autor pare să fi fost poemul filosofic al lui Friedrich Nietzsche, Asa grăit-a Zarathustra. Asemenea personajului central al acestuia, naratorul poet si filosof îsi distribuie învătăturile; de astă dată, despre centralitatea personalitătii virile. Eliade nu pune, totusi, în scenă un profet fictiv, preferînd să se adreseze direct cititorului, ceea ce corespunde, desigur, convingerilor sale autenticiste, împărtăsite cu profesorul lui favorit, filosoful Nae Ionescu. Acelasi procedeu apare, asa cum observa si Mac Linscott Ricketts, într-o altă scriere din aceeasi epocă din biografia literară a tînărului autor: povestirea de fictiune Apocalipsul soarelui mort.

O particularitate stilistică din opera lui Nietzsche survine si în scrisul eliadesc caracteristic acestui poem: ditirambii lui Zarathustra – cărora li se adăugau, în 1888, fiind în 1892 tipăriti împreună cu întregul volum, Ditirambii către Dionyssos – sînt imitati, cel putin în intentie, în părtile cu continut liric, predominant retoric, ale poemului (I, II, III, IV).

În articularea discursului poematic si programatic din Apologie, pare probabil ca Eliade să fi fost inspirat si de manifestele avangardiste italiene, mai exact de manifestele futuriste ale lui Filippo Tommaso Marinetti. În 7 august 1928, Eliade publica un articol intitulat „Recunostintă futurismului”, titlu ce nu lasă loc îndoielilor si îl situează pe tînărul ucenic naeionescian, în materie de poezie, în descendenta marinettismului. Desi începe prin a-si declara ignoranta în materie de futurism, Eliade adaugă: „Despre acesti oameni malfamati am aflat si eu, ca oricare dintre d-voastră, cîteva duzini de anecdote, de amănunte intime, de titluri”. Dezamăgit de Americo Scarlatti, distant fată de Boccioni si prietenii acestuia, văzînd în Marinetti un seducător jongleur si un rafinat pehlivan, autorul distinge însă „o stare de suflet… care nu-si găseste nici o legătură cauzală cu zgomotoasa bătălie futuristă si care totusi poate fi desemnată sub numele de futurism“. Cu alte cuvinte, există un futurism temperamental, atitudinal si tipologic. De acesta se simte foarte apropiat: „… atitudini din acest inoportun futurism ni s-au transmis: iubirea libertătii, pasiunea volte face-elor, curajul, absenta pozitiilor medii; cultul fortei, al virilitătii cosmice si individuale, al realismului net; dispretul pentru literatura feminizată, pentru morala mediocră, familiară; nostalgia eroismului, a sfinteniei, a nebuniei…“. Nu doar teme fundamentale din Apologia virilitătii sînt aici, ci si destule altele, prezentate si teoretizate în stil propriu în Itinerariul spiritual.

În orice caz, poetica autorului liric care este Mircea Eliade în poemul său mizează – precum în formularea „de la musique avant toute chose” (Paul Verlain), desi cu în linia instrumentalistă cultivată de Macedonski la un moment dat – pe sugestia muzicală. Litanie, glorie, suită si cînt – cuvinte care, într-o formă sau alta, apar în titlurile primelor patru părti – nu lasă nici o îndoială în acest sens, trimitînd la traditia muzicală cultă si religioasă. Faptul este important, căci asocierea muzicalitătii cu Ideea, în cheie filosofic-programatică, realizînd această uniune prin intermediul cuvîntului poetic, cu intentii etice, conturează o conceptie estetică – în acord cu convingerile afirmate de autor – care acordă sintezei (în Itinerariu spiritual) si interesului pentru tot (chiar în Apologia virilitătii) un rol preeminent în formarea si afirmarea personalitătii umane.

Scris pînă în 6 ianuarie 1928, după cum notează însusi Eliade, textul este opera unui tînăr de douăzeci de ani, devenit student la Facultatea de Litere, cu numai cîteva luni înainte ca autorul să îsi sustină examenul de licentă (data acestui eveniment este situabilă în luna octombrie 1928). În acel moment, Mircea Eliade era la curent cu bibliografia fundamentală a filosofiei, citea într-un ritm sustinut – mărturisit în comentarii de carte publicate în presă, memorii, scrisori – literatură, filozofie, teologie, stiintă, istoria religiilor s.a. „Catalogul bibliotecii mele“, pe care Mircea Handoca îl socoteste, pe bună dreptate, „«piesă» documentară importantă, datînd din anii de liceu (subl. A. L.)“, ), retine la sectiunea „Filosofie, sociologie“, sub numărul curent 680 „Nietzsche, Asa vorbit-a Zarathustra. Este vorba, după toate aparentele, despre versiunea lui Eugen Relgis, Asa vorbit-a Zarathustra. O carte pentru toti si pentru nimeni traducere selectivă (de numai 120 p.), publicată în format de buzunar de Editura Librăriei H. Steinberg & Fiu în 1915, în colectia Biblioteca Literară si Stiintifică.

Dar adolescentul a mai citit si alte texte nietzscheene. Într-un text nedatat, însă publicat de Mircea Handoca împreună cu publicistica anului 1927, Eliade dovedea cunoasterea Nasterii tragediei. Pe baza specificării exprese tîrzii, survenite în corespondentă, este de crezut că pentru locuitorul mansardei din str. Melodiei, la vremea respectivă – ca si mai tîrziu –, „«interpretările» lui F[riedrich] N[ietzsche], de la Geburt [der Tragödie] la Ecce homo!, au anticipat toate crizele omului modern, dar au si contribuit să-l «creeze»…“. Ideea de criză si amplasarea ei în ultimii ani ai secolului al XIX-lea si la începutul veacului următor în ambianta ideatică a Itinerariului spiritual indică sursa uneia dintre ideile fundamentale care apar în serialul eliadian si dau măsura unui atasament ale cărui ecouri au durat pînă în ultimul deceniu de viată al autorului român.

 

 

 

Vezi pentru prezenta defini?ie DEX ’98 (1998).

Titlul are precedente în publicistica tânărului Mircea Eliade. În 5 septembrie 1926, el tipărea în Adevărul literar şi artistic, la p. 4, un articol despre o carte de Carlo Formichi, Gândirea religioasă în India înainte de budism, intitulat „Apologia budismului “ . Vezi Misterele şi iniţierea orientală. Scrieri de tinereţe, 1926, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1998, p. 166-171.

Mircea Eliade, Apologia virilităţii, în volumul Virilitate şi asceză. Scrieri de tinereţe, 1928, Bucureşti: Ed. Humanitas, ed. Mircea Handoca, 2008, p. 239.

Friedrich Nietzsche şi-a alcătuit poemul între 1883 şi 1885. Iniţial, primele trei părţi au apărut separate, fiind reunite abia în 1887. A patra parte, scrisă în 1885, a rămas tipărită doar în 40 de copii (înafara celor 7 dăruite de autor prietenilor apropiaţi). Abia în martie 1892 au fost tipărite toate cele patru părţi. Iniţial opera fusese planificată în trei părţi, dar ulterior autorul s-a gândit să mai adauge trei, din care a izbutit să scrie însă doar una. Versiunea definitivă are, deci, patru părţi.

Apocalipsul soarelui mort, o povestire de ficţiune scrisă de Mircea Eliade cam în aceeaşi perioadă cu Apologia…, are, pentru Mac Linscott Ricketts, Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade (1907 – 1933), Bucureşti: Ed. Criterion, 2004, vol. I, p. 220, şi ea, un aer nietzschean. „Citindu-l [= Apocalipsul…n. A.P.] ne amintim de Aşa grăit-a Zarathustra a lui Nietzsche pe care, Eliade, probabil l-a avut în vedere când a scris textul său. În ambele cazuri avem de-a face cu un adevăr copleşitor dezvăluit de un profet care nu e purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Profetul Diavolului Sfânt al lui Eliade nu anunţă, asemeni lui Zarathustra, moartea lui Dumnezeu; de fapt, el nu face nici o menţiune la Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost inexistent. În schimb, prezice moartea lumii, proclamând mântuirea prin renunţarea la lume şi supunerea faţă de un Diavol Sfânt însetat de distrugere, care îi oferă omului o a treia naştere”.

Filippo Tommaso Marinetti, Manifestele futurismului, Bucureşti, Ed. Art, 2009, trad. de Emilia David Drogoreanu. Pentru receptarea documentelor programatice ale futurismului a se vedea Ion Pop, „Cuvânt înainte”, înibidem, pp. 7-41.

Mircea Eliade, Virilitate şi asceză…ed. cit., p. 215.

Ibidem, p. 216.

Ibidem, p. 218.

Idem, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1990, p. 21 menţionează târziu, la senectute, contactele sale formative cu poezia modernă pomenind alte nume: „De asemenea, l-am descoperit pe Lautréamont şi, ce e curios, prin Léon Bloy. Citisem o culegere de articole, de pamflete, era poate Belluaires et Porchers… Era în această carte un articol extraordinar despre Les Chants de Maldoror, cu lungi citate. Aşa l-am descoperit pe Lautréamont, înainte de a-l descoperi pe Mallarmé sau chiar pe Rimbaud. Pe Mallarmé şi pe Rimbaud i-am citit mai târziu, când eram la universitate”.

„Nota editorului “ , în Misterele şi iniţierea orientală…, ed. cit., p. 9.

Ibidem, p. 306.

Despre Eugen Relgis şi activitatea lui cărturărească: http://www.crispedia.ro/Eugen_Relgis

„[Clasicism şi religie] “ , în Itinerariu spiritualloc. cit., p. 406.

Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu , ed. de Tereza Culianu-Petrescu & Dan Petrescu, Iaşi, Ed. Polirom, p. 171. Târziu, într-o scrisoare către Ioan Petru Culianu, anume cea din 18 ianuarie 1979, Eliade amintea mai multe lecturi din Nietzsche – nu toate şi neapărat de tinereţe – şi îşi mărturisea explicit convingerea că filosoful german ar putea fi un adevărat model pentru cultura română a sfârşitului secolului al XX-lea: „Dacă ar trebui neapărat să avem un model, eu l-aş alege pe Nietzsche. Era un mare filolog (ai răsfoit vreodată volumul lui Philologica din Opere complete?) Sau ai citit corespondenţa lui E. Rohde, acele duioase scrisori din tinereţe, când îşi ruga prietenul să colaţioneze msse greceşti pentru articolele lui?). Şi «interpretările» lui F[riedrich] N[ietzsche], de la Geburt [der Tragödie] la Ecce homo!, au anticipat toate crizele omului modern, dar au şi contribuit să-l «creeze»…”

Revista indexata EBSCO