Aug 15, 2013

Posted by in ESEU

Dan PURIC – Agrafa

Nu sînt multi ani de cînd am invitat din Chicago un prieten american-evreu, bun profesor de step, ca să mă ajute să fac coregrafia la un spectacol.

Odată sosit în Bucuresti, am avut dimpreună ideea că ar fi mai bine să renunte la hotel si să stea la mine. Cu ocazia asta mai economisea niste lucruri si ne simteam si mai bine, asa, ca-ntr-o familie de artisti!…

Pe atunci stăteam într-un bloc la etajul sase si evident că în fiecare zi trebuia să luăm liftul ca să coborîm si să urcăm.

Lucram din greu, în doi timpi de repetitii, cîteodată chiar trei. Asa că de multe ori mergeam împreună, dar se-ntîmpla să mergem si separat mai ales că Bob, căci asa-l chema pe prietenul meu, începuse să-nvete singur drumul către teatru. Totul mergea bine si frumos pînă cînd într-o zi, total mirat, l-am văzut pe amicul meu că făcea niste gesturi ciudate în fata liftului a căror usi larg deschise păreau întepenite de o eternitate. Privit de la distantă părea un saman care încerca să vindece o boală incurabilă printr-un dans ritualic în luptă cu un duh rău. Sărea pe ambele picioare cînd înlăuntru cînd în afara liftului, ca apoi să se oprească brusc în interiorul lui si după o pauză de nici două secunde să înceapă să topăie pe loc prin sărituri mici si scurte care făceau podeaua liftului să scîrtîie din toate balamalele. Văzîndu-mă că am venit, îmi strigă cu disperare: „Sări acum!…” Luat prin surprindere, total năucit de ce s-a-ntîmplat, m-am aruncat si eu fără să mă gîndesc lîngă el în lift. „Acum!…” repetă el si apăsă cu o viteză nebună pe butonul care arăta etajul sase. În clipa aceea usile acelea întepenite ca prin minune s-au închis si liftul s-a pus în miscare în mod silentios ca un mecanism tehnic de cea mai mare performantă. Am rămas uimit, nu mai stiam ce să spun! În schimb Bob avea un zîmbet victorios pe buze.

– „Altfel nu pornea!…” mi-a explicat el după cîteva secunde, respirînd cu greu. „Îl studiez de cîteva zile si abia azi dimineată i-am găsit secretul!…” continuă Bob savurîndu-si victoria. În cele de urmă am ajuns cu bine la etajul sase. Am coborît si usile larg deschise ale liftului au rămas din nou asa pentru eternitate. Se auzea cum cineva striga de jos la parter si bătea cu pumnii în usa de tablă, ca să dăm drumul la lift. Dar noi îi dădusem drumul de mult. Numai că el nu mai vroia să miste.

– „ Pesemne că trebuie să existe un secret si cînd trebuie să-l chemi!…” îmi sopti Bob în timp ce deschideam usa de la apartament.

– „Stii, aici în România…” continuă el în timp ce-ti scotea haina… „totul este fantastic de straniu, pînă si liftul se defectează altfel decît la noi în America. La noi cînd se defectează ceva, se defectează total si numai mecanicul îl mai poate pune în miscare. Pe cînd aici si defectiunea este defectă! Eu nu am mai văzut asa ceva!…” îmi spune el umplîndu-si un pahar cu apă pe care-l bău cu sete ca pe o binemeritată răsplată după munca depusă cu atîta succes. Apoi, după o clipă de tăcere continuă:

– „Deci întelegi ce vreau spun?!!… La voi nici defectiunea nu functionează ca defectiune. În general un mecanism care se strică si tu nu te pricepi să-l repari te face să renunti, cel mult să chemi un specialist. Ei bine, nu!… Aici am văzut că te provoacă să-l repari tu, desi esti total incompetent. Are ceva magic, te atrage si în loc să cazi în inertie te pune la lucru, adică cred eu…” sublinie Bob… „te-nvată să te descurci!…” Apoi, uitîndu-se la mine îmi spuse: „Cred că asta este lectia fundamentală care se-nvată în România!…” Am improvizat ceva de mîncare si la un pahar de vin, Bob continuă zîmbind:

– „Stii cum am aflat secretul ca să-l pun în functiune?!…”

– „Nu, nu stiu!…” i-am răspuns curios.

– „Azi dimineată…” îmi spuse el calm, gustînd apoi putin din vinul rosu ce se afla-n paharul din fata lui… „O bătrînică de la tine din bloc mi-a vîndut pontul!…” adăugă el mărindu-mi si mai mult curiozitatea. „Mă întorsesem de la teatru pentru că mi-am uitat un CD cu muzică si eram grăbit să recuperez timpul pierdut. Asa că am venit cît am putut de repede. Cînd am intrat în bloc în fata liftului era o bătrînică cu două sacose-n mînă care-l astepta. O dată sosită s-a urcat în lift, si-a pus sacosele jos, m-a asteptat si pe mine să mă urc, apoi ne-am înteles prin semne la ce etaj trebuie să ajungă fiecare. Am realizat că trebuie să ajungă la etajul patru si eu i-am arătat că stau la sase. Atunci am apăsat politicos pe nr. 4 si am asteptat ca usile să se-nchidă si să pornim. Dar liftul nici pomeneală. Atunci am început să insist si să apăs de mai multe ori. Bătrînica a zîmbit, mi-a spus ceva pe româneste, din care evident n-am înteles nimic, mi-a făcut semn să mă dau putin la o parte, după care a-nceput, cu niste miscări surprinzătoare de repezi pentru vîrsta ei, să iasă brusc afară din lift si brusc să intre, ca apoi să sară pe loc de cîteva ori pe podeaua liftului de am crezut că-l rupe. A apăsat apoi în viteză pe butonul care indica etajul patru si în liniste a asteptat efectul. Usile s-au închis ca prin minune si liftul s-a pus în miscare. Obosită apoi de atîta efort s-a sprijinit încet de peretele lui si am văzut-o apoi cum tăcută privea undeva în jos printre sacosele ei cu care venise de la piată. O dată ajunsi la etajul patru, usile s-au deschis si bătrînica luîndu-si bagajele iesi din lift nu înainte de a-mi arunca o ultimă privire ca să se asigure că totul este bine si ca nu cumva liftului să-i treacă prin cap să se defecteze din nou. Am apăsat pe butonul care arăta etajul sase si usile s-au închis din nou, dar de data aceasta despărtindu-mă de zîmbetul ei cald si ocrotitor…” îsi încheie Bob povestea.

L-am privit si i-am mai turnat un pahar de vin. Îl merita! Începuse să-nteleagă România! Apoi, nu stiu de ce, simteam nevoia să-l recompensez cu ceva. Aveam în fata mea o sensibilitate care văzuse o altă sensibilitate! Iar lucrul acesta nu trebuia pierdut. Si-atunci m-am gîndit să-i ofer în dar povestea mea cu liftul.

– „Bob, îti spun eu una si mai tare!…” m-am ambalat eu spre surprinderea lui.

– „Mai tare ca asta nu există!…” mi-a replicat el sigur pe recordul pe care-l obtinuse.

– „Ba da, există!…” am întărit eu. „Nu uita că America este tara tuturor posibilitătilor, pe cînd România este tara unde totul este posibil. Aici s-a născut absurdul în plenitudinea lui inegalabilă!… Stai să vezi si să nu crezi!…” Si turnîndu-mi si mie încă un pahar de vin m-am aruncat în poveste.

– „Acum cîtiva ani eram în lift la Teatrul National. Urcam de la parter la directie, la etajul IV ca să semnez niste acte. Si brusc, cred că în dreptul etajului doi, liftul s-a blocat între etaje. Lîngă mine un om măruntel cu bască pe cap stătea tăcut într-un colt. Panicat am început să strig: „Să vină mecanicul!… Ne-am blocat în lift!!!…”

Cînd deodată omuletul cu bască pe cap de lîngă mine îmi spuse:

– „Nu-l mai striga!…”

– „De ce?…” l-am întrebat eu surprins.

– „Pentru că eu sînt mecanicul!…” mi-a răspuns vocea de sub bască si o tăcere sumbră s-a lăsat în lift. Am rămas perplex, nu mai stiam ce să spun. Nu numai că nu mă asteptasem la asa ceva, dar mă paralizase si cu tonul lui nefiresc de calm.

Si-atunci m-am pomenit de teamă strigînd cu totul si cu totul altceva:

– „Să vină masinistii de la scenă!… Alo!… Mă auziti!… Să vină masinistii!…”

Dar vocea omului măruntel din spate interveni din nou cu acelasi calm si aceeasi detasare care te-nfiora.

– „Nu-i mai chema nici pe ăstia!…” îmi spuse.

– „De ce?” am întrebat eu din ce în ce mai disperat. „De ce să nu-i chem?!…”

– „Pentru că m-am certat cu ei acum două săptămîni si nimeni nu mai vorbeste cu mine…” mi-a răspuns placid vocea de oracol necrutător a mecanicului de lift. Apoi nedînd nici o atentie agitatiei mele si fricii care începuse să mă stăpînească continuă cu tonul cel mai linistit din lume: „Cheamă femeia de serviciu!…” Uluit, buimăcit de toate, m-am supus ordinului.

– „Să vină o femeie de serviciu!…” se auzea vocea mea disperată din liftul blocat. „Să vină femeia de serviciu!…” strigam cît puteam de tare cărînd si cîtiva pumni în usile metalice blocate din fata mea. Prin mica crăpătură dintre ele am văzu mai sus, acolo unde ajungeam cu capul, privirile unei femei care se grăbea să ajungă la mine. O pereche de tenisi fără siret si niste ciorapi pentru varice căzuti peste ei se apropiau cît puteau de repede. Asa jalnici cum arătau pentru mine atunci aveau o valoare nepretuită. Erau singura salvare.

– „Sînt Nuti, cabiniera!…” îmi răspunseră tenisii. „Ce s-a-ntîmplat?!”

– „Am rămas în lift blocati!…” am răspuns eu. „Strig si bat cu pumnii de cinci minute si nu vine nimeni să ne scoată!…” am completat eu la capătul puterilor.

– „A! Domnul Dănut! V-am recunoscut. Ce mai faceti?!” răspunse cabiniera care avea chef de vorbă.

– „Păi ce să fac, Nuti?!…” îi răspund eu perplex. „Nu vezi, am rămas blocat în lift!… Cheamă pe cineva să ne scoată de aici!…” Dar pînă s-apuce ea să strige se auzi din nou vocea din spatele meu.

– „Spune-i să nu cheme pe nimeni!…” Apoi, imperturbabil, continuă: „Spune-i să-ti dea o agrafă din păr!…”

– „Cine să-mi dea agrafa?!…” am întrebat eu total uluit de noua cerere.

– „Cine, cine?!” se răsti vocea la mine pentru prima dată. „Nuti asta a ta!…” Rămăsesem total perplex, nu mai stiam ce să cred. Era maximum de absurd care-mi fusese dat să-l trăiesc. Dar nu absurdul din literatură ci unul neidentificabil, parcă întotdeauna nou ce tîsneste pe teritoriul României din cînd în cînd în situatiile cele mai nenorocite, surprinzîndu-ne pe toti la-nceput, ca apoi să ne contamineze cu fiinta lui în asa fel ca, cu timpul să-l recunoastem numai pe el ca fiind singurul nostru salvator. În România as putea spune s-a născut geniul absurdului.

„O agrafă de păr?!…” m-am pomenit eu bîiguind mai mult pentru mine.

– „Ce să facem cu ea?!” am întrebat apoi cu o mirare dureroasă care parcă nu-mi încăpea în suflet.

– „Ce să facem, ce să facem?!…” repetă nervos vocea de sub bască. „Nu mai întreba dom’le, spune-i o dată să mi-o dea!” Si o umbră de nervozitate străbătu pentru prima oară calmul nefiresc al tovarăsului meu de drum. Halatul albastru pătat de ulei si vaselină, mîinile muncite ce ieseau din el ca două plante obosite de viată, pantofii scîlciati, acesta era templul din care vocea de oracol îmi ordona.

– „Nuti, dă-mi o agrafă din păr?!” m-am pomenit din nou strigînd.

– „Am, domnu’Dănut!… dar la ce vă trebuie?!!…” întrebă la rîndul ei mirată femeia.

– „Spune-i dom’le să nu mai întrebe si să mi-o dea o dată că n-am timp să dorm aici cu dumneata în lift!” mi-o reteză brusc vocea care deveni din ce în ce mai nervoasă. Si dintr-o dată mi-am dat seama că aveam valori deosebite. Pe mine mă panica liftul blocat, pe el faptul că agrafa întîrzia să vină. Din această combinatie iese bomba atomică unică si de nereprodus în alte tări a poporului român.

– „Este un domn aicea în lift care are nevoie urgentă de o agrafă din părul tău!” am strigat eu automat mărind perplexitatea umană dincolo de orice asteptare. Pesemne că Nuti cabiniera n-a mai putut procesa cantitatea imensă de informatie si atunci a intrat pe pilot automat. Am văzut-o cum se apleacă în genunchi ca să ne putem cîtusi de cît vedea prin mica crăpătură si cum cu mîinile tremurînde, dîndu-si basmaua la o parte, îsi scoase agrafa din păr.

– „Să n-o pierdeti, domnu’Dănut, că alta nu am!” mă avertiză ea strecurîndu-mi-o prin micul spatiu rămas liber ca un fir de lumină printre usile blocate. Stiu că la rîndul meu i-am întins-o mecanicului ca pe o perlă nepretuită adusă de un scufundător temerar din fundul mării. Acesta însă a luat agrafa unicat ca pe o simplă agrafă si cu un gest calm a introdus-o pe lîngă butonul care arăta etajul patru. Usile se deschiseseră ca prin minune si asa, între etaje, am putut să văd în toată splendoarea picioarele lui Nuti care mă priveau din perechea de tenisi vechi, chinezesti si din perechea de ciorapi de varice care stăteau căzuti pe glezne, ca un gest de totală neputintă în fata vietii. Imaginea deprimantă n-a tinut mult pentru că un pumn bine plasat în usă le-a făcut să se-nchidă la loc într-un nor de praf. Apoi agrafa a fost pusă într-o crăpătură numai de el stiută si liftul s-a pus ca prin minune în miscare. Se opri apoi în dreptul etajului patru si-si deschise usile în cea mai mare perfectiune tehnică.

– „Uite-ti agrafa!…” îmi spuse omuletul cu bască, mecanicul. Apoi plecă pe culoarul teatrului fără să-ntoarcă capul înapoi, ca si cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Bob, între timp îsi băuse vinul. Mă privea si nu stia ce să-mi zică. Dar totusi într-un tîrziu îmi spuse:

– „Da, e mai tare povestea ta!… Si stii de ce?!”, continuă el.

– „Nu, nu stiu!…” am răspuns eu curios.

– „Pentru că la tine pînă si mecanicul era un artist!”

Revista indexata EBSCO