Aug 15, 2013

Posted by in Ex libris

Constantin TRANDAFIR – Lucian Vasiliu. Daniel Corbu

Cunosc prea putine lucruri despre Daniel Corbu biografic. L-am văzut aievea de două ori, parcă, la întruniri scriitoricesti. La prima vedere, m-a impresionat bogătia coafurii si mustătii lui. Din „surse” am aflat că este si editor si că acum a împlinit o vîrstă rotundă. Ceva mai bine îi cunosc scrisul, pe poet înainte de toate, pe prozator si pe eseistul-critic literar.

Acest sector al eseisticii, destul de productiv, arată, o dată în plus, că Daniel Corbu face parte din categoria poetilor moderni cu facultate teoretică sau estetică preluată în fortă de postmodernitate si, de ce nu, de transmodernitate. El alcătuieste juste portrete critice (cincisprezece) ale generatiei ’80, cea postmodernă, si scrie cordial despre paradigmele gemene postmodernism si postmodernitate. Mai încoace, îl preocupă neoavangarda în general si cea românească în special. Se aude că a pus în miscare adevărate spectacole (neo)avangardiste, unii spun că au fost mari reusite, altii le-au taxat ca esecuri, ca să nu reproduc calificative mai dure. Opiniile sînt libere. Dar cele două volume, Neoavangarda românească, reprezintă o contributie destul de viguroasă acordată în ultima vreme turbulentei directii de pe la începutul secolului trecut si, mai mult, acordată noilor resuscitări.

 

În 2011, Daniel Corbu a primit Premiul Academiei pentru poezie. Întîmplarea ar fi produs oarece rumoare, doar poetii apartin, cică, si genului iritabil.

Mult timp, optzecistul în versiune etică se declară, totodată, coleg cu componentii „Scolii iesene de potcovit inorogi”, ceea ce oferă încă o cheie a identitătii sale în context. Încă de la Nasterea vinovată (1983) si Intrarea în scenă (1984), latura moral-existentială se diafanizează în boarea tăcerii si solitudinii, a contemplării si oglindirii. Odată cu Plimbarea prin flăcări, purificarea si iluminarea îsi asociază absenta („divină”, „fosnitoare”), melancolia cu o tinută deopotrivă austeră si dinamică. Stăruie motivele oglindirii, singurătătii si alunecării în nefiintă, pînă aproape de monotonia bacoviană. În general, registrul e predominant elegiac, sentimental si interogativ, cumpănit de strategiile livrescului si de o imponderabilă ironie.

 

„Reflectiile” cu deschidere lirică împînzesc textele poetice însesi: „Iată si poemul mărite Hefaistos/ MIE ZEU/ FĂRĂ SCUTECE/ ABANDONAT ÎN LUMINĂ” (Poemul). Aceste „stări” poetice si altele, precum si „stiinta” metatextuală se întîlnesc, ca într-un concert, în Manualul bunului singuratic, care adună multe poezii anterioare, în special din Cartea urmelor. Bunul singuratic are multe atribute, între care o poetică omogenă, în pofida reiterărilor de care vorbeam si a unei monotonii asumate sau constitutive. Acestea conduc la ambivalente si scindări necesare. In extenso enumerate, dar, fireste, nu în întregime, ar fi vorba despre solaritate si tragism, cumintenie si răzvrătire, tăcere si comunicare, singularizare si sociabilitate, atasament si despărtire, recuperare si profetism, constantă si inventivitate, sentimentalism si ironie, creatie si extinctie, adormire si trezie, înfrîngere si epifanie, „cresterea si descresterea optimismului”. Cum reiese si din acest Autoportret la persoana a treia: „El a ajuns să privească lumea prin mai multe răni deodată/ ochiul lui rece se împrietenise deja cu întunericul/ si se obisnuise cu întrebările mortii./ Adesea trecea pe străzi si gîndurile lui trezeau un cimitir de tăcere (…)/ În noptile lui albe aduna pietre/ cu care urma să dureze o mare constructie./ Cine stie dacă nu era ocrotit de vreun zeu!” Sau, din acest Autoportret în mers: „Într-o casă singură un om singur/ repetă la nesfîrsit un singur cuvînt: fericire./ Totul îl ademeneste si totul îi stă/ împotrivă./ S-a îndrăgostit a urît a construit utopii/ a rîs si a plîns cu toti răsfătatii de rouă./ Si de cîte ori se arăta o absentă/ de cîte ori se arăta un gol/ se grăbea să-si înghesuie acolo inima/ se aseza pe sine umplîndu-l/ precum mortii gropile lor.” Prevalentă este, cum se vede, singurătatea generatoare de tristete, dar solitarul e mereu în căutare de fericire. Mama îi repetă că fericirea de om singur, rătăcind prin biblioteci, o sperie (v. Scrisoare deschisă). Altminteri, neîmpăcarea fundamentală cu lumea (melancolii, dureri, desertăciuni, stări romantice în esentă) marchează regimul liric mai mult sau mai putin decisiv. Cum se spune, poetul a rămas singur cu limbajul său. Numai că izolarea nu mai este specific modernă, adică o urcare pe pisc si oficiere invariabil solemnă („nu sîntem făcuti din înăltări fără oprire”), ci, paradoxal, rămîne comunicativă, ca în postmodernism.

 

„Anahoretul” s-a înarmat bine cu sugestii postmoderniste, monologhează si dialoghează, narativ: „Povesteste, povesteste ceva!”, îsi provoacă alter-ego-ul din oglindă, dar lirismul strict epic nu-i slăbiciunea lui. Avea, desigur, dreptate Musil, pentru care poetul e „omul cel mau constient de singurătatea fără scăpare a eului în lume si printre oameni”. Ideea, apărută în romantism, a supravietuit în modernitate si în cealaltă fată a modernismului, postmodernismul cel atît de „democratic” si iubitor de „cotidian”.

Daniel Corbu face parte din categoria acelor lirici care nu-si ascunde singurătatea, ba chiar o exhibă, stiind că poemul nu trăieste pe un tărîm lipsit de răspundere, dar rîvneste să fie el însusi: „din nou e duminică si din nou îmi trece prin casă/ istoria/ iar eu din mijlocul acestei singurătăti/ scot capul pe fereastra zilei/ încercînd să aflu pe care maidan înfloreste speranta” (Panteonul). Însinguratul nu se rupe de cele ale vietii de toate zilele chiar dacă sălăsluieste între patru pereti pentru că aici se nasc preludii pentru trompetă si-i are alături pe „zeii ficsi”: „De-o parte si de alta cărtile. Dincolo sau dincoace de fereastră-i visarea? Privesc/ o poză a lui Rilke din 1925 la Valmont/ stînd pe iarbă semet si fragil. Alături/ André Gide la masa de lucru./ Bacovia cu o vioară în mîini/ ca un vis speriat Bacovia prin 1952./ Nichita recitînd versuri unui copac dintr-un parc/ bucurestean./ Mai încolo un Dostoievski vulcanic si un Kafka tînăr/ cu priviri de înger întemnitat. Iar lîngă el Borges orb/ într-o bibliotecă din Buenos Aires ce trist/ ce trist!” (Preludii pentru trompetă si patru pereti). Tot aici a învătat „alfabetul secret al înfrîngerii” jinduind „linistea” si urcînd zilnic „o golgotă de vorbe”, a împărtit cuvintele si tăcerea, a perceput coplesitoarea măretie a golurilor care trebuie umplute, sopteste ceva depărtării si ascultă vocile lui Roquentin, Mîskin, Pozzo, Estragon (asteptîndu-l pe Godot), Faust, Hamlet, Iisus, Leopold Bloom. „Rătăcitor printre oglinzi”, bunul singuratic se teme de alteritate: „să nu trăiesc altcuiva viitorul”. Apoi, iese să cucerească lumea cu „un brat de metafore”.

 

De acord cu Nietzsche: „Eu sînt singurătatea devenită om”, solitarul rătăceste cu o „corabie de vorbe” pe apele oglinzii, cunoasterii binelui si răului, pentru a ajunge la acel „joc secund mai pur”. Căci „orice oglindă reprezintă o usă deschisă”, care este a transfigurării libere, căutînd compensatie într-o anecdotică interioară. Dar bipolaritatea oglinzii, care este însăsi a semnificatiei estetice, presupune în acelasi timp un proces distructiv si regenerator, ca, de pildă, la Montale, unde „ambiguitatea” semnului este izbitoare. Operatiunea intelectiv-poetică pune în miscare continutul inimii si al constiintei, nu neapărat cu tentă speculară. Sînt aici răsfrîngeri ale Cuvîntului, reflexii ale spiritului creator, descoperirea identitătii si diferentei. Oglinda e si simbolul lucrurilor văzute în realitatea lor esentială, simbolul succesiunii formelor, al duratei limitate si mereu schimbătoare. Pe mîna postmodernului, el, imaginarul a devenit intens livresc-referential. În periplul său, rătăcitorul întîlneste, iarăsi, zei tutelari de care se desparte pentru a naviga mai departe singur si îmbogătit: „vă multumesc autori iconoclasti cărti apocrife/ vă iubesc cimitire de îngeri biblioteci/ vă iubesc îmblînzitori de vulpi ai tineretii mele/ veac de singurătate crimă si pedeapsă eroi si/ morminte moarte si busolă!/ Cîntări despre noi însine sîntem Walt Whitman spre tine/ mă-nclin si-ti dau bună ziua/ asa cum as da întregii Americi./ A venit însă timpul bunule Spinoza Eminescu/ Feodor Dostoievski Camus Lorca/ Rilke Ezra Pound complicii mei Kafka/ Borges si tu Nichita Stănescu – cel mai tînăr/ dintre zeii acestei tări – a venit timpul să/ mă despart de voi si să fiu eu însumi/ să văd CÎT DIN LUME E FIRESC SI CÎT E ABSURD” (Despărtirea de zei). Totul se află în zodia răsfrîngerii: „oglinzile orasului”, „orice oglindă e o usă deschisă”, „din oglindă, o cohortă de fluturi porneste să acopere cerul”etc. Oglindindu-se, poetul participă si la viata umbrelor. Acum, perspectiva e nocturnă, imagine răsturnată a lumii noastre, „lume de afară (…), lume de cuvinte/ totuna”. Ca Narcis, e supus mortalei metamorfoze a oglinzii: „Nestiutor rătăceam prin lume/ în timp ce moartea lucra adînc”; „…vreau să scriu un poem extraordinar despre moarte” (Duminica fără sfîrsit).

 

Ca orice poet veritabil, Daniel Corbu propune un fel de sistem al poeziei sale sau al poeziei în general (Evanghelia dup Corbu). „La academia poemului principalul subiect e uimirea”; „oglinzile acoperă singurătăti voiajere/ singur extatic amar/ stau atent să văd unde-si mai înfige coltii/ Metafora”; „Încă o dată POEZIA E HAOSUL CONDAMNAT LA/ VISARE” etc. Poemele au substantă tragică (nu si Divina tragedie, o satiră intertextuală împreună cu „bunul Eminescu”), fantezia plastică operează cu mari simboluri. Constructor de viziune, cu imagini viguroase, Daniel Corbu îsi asumă modalităti stilistice de efect: parabola, livrescul, referintele bine răspîndite în text, sentimentalismul camuflat de subtilă ironie, meditatia elegiacă: „Pe zi ce trece tot mai al tău/ pămîntule prieten/ am inventat cîntece de adormit universul/ am îndulcit catapetesme/ m-am lăsat devorat de cuvinte/ călcîndu-te am trăit bucurii nerusinate/ bucurii de om singur/ dacă toate gîndurile duc într-o carte/ fericită carte esti pămîntule/ o moarte întreagă voi dormi în tine/ o moarte întreagă îmi vei albi oasele” (Dacă toate gîndurile duc într-o carte).

 

Nu e cazul a se distinge „etape” nete în poezia lui Daniel Corbu. De la primul la cele mai recente volume, ea se adună într-un snop legat. E o cursivitate cu serpuirile ei normale. Totusi, lectura va tine seamă de o schimbare a vocii poetului cînd va avea în vedere si Evanghelia după Corbusi alte poemeRefugii postmoderneEonul Marelui DesantViata de fiecarezi la Iasi pevremea lui Daniel Corbu povestită de el însusi. Se va vedea cum „Refugiile postmoderne” îsi pun o amprentă pronuntată.

Revista indexata EBSCO