Aug 15, 2013

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – În umbra cîntãretului de jazz

Scriind despre volumul precedent al poetului Eugen D. Popin – antologia Moartea vînează astăzi altundeva (Editura Hestia, Timisoara, 2011) – observam că tipul de text preferat al autorului stabilit de cîteva decenii în Germania este un fel de poem al trecerii între spatii si epoci, între singurătăti si agóre. Nimic mai firesc, de altfel, pentru un autor care cultiva obstinat toposul peregrinării, erijîndu-se într-un neostoit homo viator, dornic în permanentă să exploreze hotarul intermundic: „trec dincolo/ atît mi-a rămas/ lăcasul acela/ plin de cenusă/ înconjurat de clopote/ care tac/ si de o primăvară/ uscată/ care supravietuieste/ ucigînd neputinta mea/ în mirajul perfectiunilor ei”. Ei bine, în cea mai recentă carte a sa, Umbra cîntăretului de jazz(Editura Arania, Brasov, 2013), astfel de poeme ale trecerii nu mai sunt deloc prioritare. Dimpotrivă. Abia dacă mai găsim două-trei texte ce par a transcrie cîteva paragrafe din jurnalul de călătorie al scriitorului în Rom â nia (Timisoara, mai exact) sau Germania (München). Mai mult, si aceste poeme îsi schimbă foarte repede semnul liric, devenind notatii pe marginea inadecvării ontologice (Peisaj cu oameni) sau al alienării ireversibile de lume: „ori de cîte ori se întîmplă să-mi vizitez/ cei cîtiva prieteni din orasul de pe cele două maluri/ ale Isarului si să mă bucur de o oră petrecută/ în librăria orasului/ am senzatia că timpul îsi schimbă/ pur si simplu ritmul iar lumea/ nu-mi mai apartine/ ori eu nu mai apartin lumii/ amîndoi nerecunoscîndu-ne” (Accidental si fără importantă).

În rest, Umbra cîntăretului de jazzeste un volum destul de compozit, care lasă cititorului impresia de santier liric. Scriitorul nu se sfieste să exerseze cele mai diverse formule/ scriituri poetice ori să cultive, uneori în acelasi poem, motive dintre cele mai divergente: curcubeul si melcul, lumina si stînca, răsăritul si amurgul, candoarea si absenta, mîngîierea si patima, fragilitatea si forta, „voluptatea cărnii/ si feeria noptii” etc. etc. Majoritatea textelor din prima jumătate a cărtii poartă titluri pedante: Sobolanul cu măruntaie aurite, Povestea piticului de ghips, Papagalii cu ciocul albastru, Caftan boieresc, Epoletii marelui arlechin. Ele aglutinează însă cele mai diverse teme si motive poetice, fără ca autorul să poarte grija corentei ansamblului: „cuprins iarăsi de furie/ grifonul face ferfenită/ povestea lui Robin Hood/ după care fariseic o ascunde în lingurita/ cu picături de algocalmin// de la o vreme/ nu mai îndrăzneste nimeni/ să creadă în minuni/ nici măcar icoanele/ nu mai pot să ajute// ori de cîte ori/ se apropie amurgul/ uriasul îsi înfige ghearele/ în cuvinte/ si le sfîsie rînjind” (Grifonul îsi face iarăsi de cap).

Uneori, titlurile vorbesc de la sine despre preocuparea din ce în ce mai evidentă a autorului de a glosa pe marginea unor teme si prelucrări motivice divergente sau contradictorii, eventual trase în pastă suprarealistă:Fecioara cu tunsoare de pasăre, Cuvinte si bucăti de ciocolatăAureola de plastic, Între biologic si logic. Textele astfel intitulate decupează evenimente cu totul obisnuite ale existentei diurne, încercînd să le învestească (ad maiorem…) cu o finalitate superioară. Miracolul poetic nu se produce însă prea usor, în ciuda optimismului acestui scriitor pe deplin convins că poate înnobila, oricînd, fata ternă a realului: „de dimineată/ mi-a sărit în ochi/ mormanul de crengi/ din fata garajului/ aflat de partea cealaltă a străzii/ pentru moment/ am luat la cunostintă/ si cam atît// pe la ora amiezii/ asezat în sezlongul de pe balcon/ observ cum ceva necunoscut intră/ fireste fără să bată la usă/ si se instalează în peisaj/ dă impertinent deoparte alunul/ care îsi avea acolo de-o vesnicie/ domiciliul stabil” (Sezlongul de pe balcon).

Ceva mai multă consecventă tematică si stilistică are ciclul Jonathan între metafizic si erotic (singurul, de altfel, delimitat ca atare în interiorul volumului), al cărui protagonist –Jonathan, „un îmblînzitor de umbre”, Tăcut ca un amurg – este, în mod evident, un dublu auctorial, ce jură, undeva, pe cartea candorii si a onestitătii absolute: „acum cîteva seri/ asezat pe fotoliul din bibliotecă/ Jonathan bombănea/ mai abitir decît de obicei/ nu însă neapărat să-l audă cineva// «nu onorabile/ nici înainte si nici după/ eu sunt ceea ce spun/ si spun ceea ce cred/ iar altceva nu se poate/ nu poti să trăiesti/ fără tine sub cămasă/ să te prefaci/ si înainte si după spovedanie»”. Dar nu se sfieste nici să proclame înt î ietatea fanteziei creatoare: „asezat pe imaginea mea/ de tablă galvanizată/ Jonathan zîmbeste ironic/ apoi se apropie de mine – / «nu-i asa camarade/ n-ai bănui că tocmai eu/ as putea să te confund/ cu umbra cîntăretului de jazz/ si că mă voi obisnui cu realitatea/ de dincolo de realitate/ că am să pot da bună ziua întunericului/ chiar dacă nu împarte în fiecare dimineată/ bărci de salvare/ mirîndu-se în gura mare/ că nimeni nu-i ia locul»” etc. (Umbra cîntăretului de jazz).

Eugen D. Popin stie însă bine că, pînă să ajungă să exploreze realitatea/ de dincolo de realitate, poetul are de luptat cu tentatia de a contrabalansa cotidianul anost („zile/ si absente/ ceturi/ între încercări si esec/ între căutări si eroare/ între sansă si accidente fericite”, cum de altfel o recunoaste singur în Jurnal), printr-o simbolică grandilocventă si o serie extinsă de gravităti de circumstantă. Realizînd, finalmente, că o astfel de luptă e inegală, autorul ivit la/ din Umbra cîntăretului de jazz dezertează de pe scena sintaxei poetice afectate, preferînd un altfel de rafinament: acela al simplitătii formale. Spre finalul volumului, el dă prioritate expresiilor textuale purificate pînă aproape de esenta haiku-ului, în care descriptivul nu mai este subordonat meditatiei sociale sau poietice. Abia caligrafiile ori stampele delicate pot surprinde totusi îndelung rîvnita Perfectiune sau Miracolul(re)întrupat poetic: „frigul iernii/ îmbrătisează cîmpia si satul/ se ghemuieste apoi/ lîngă doi boboci de trandafir/ înghetati”.

Renuntînd, prin urmare, fericit la gestualitatea cabotină si aglomerările de imagini complicate, adesea divergente (menite, probabil, să recompună fidel fizionomia ridată a lumii), poetul îsi dă în sfîrsit la iveală un elan de extractie franciscană: „graurii/ sporovăiala lor/ infernală/ zorile/ si briza diminetii” (Convergentă). Gratie acestuia, desenul liric iesit din Umbra cîntăretului de jazz capătă nu numai delicatete, ci si o binevenită acuratete.

Revista indexata EBSCO