Aug 15, 2013

Posted by in Poezii

Traian VASILCÃU

***

 

Cînd mă va vizita pustia,

Am să observ, bătrîn cocor,

Că n-am vecie să-ti spun: Zare,

N-am vreo tăcere să-ti spun : Nor.

 

Dacă-as fi Dumnezeu , din lacrimi

Mi te-as crea din nou să vii

Prin crîngul vietii mele-apuse,

Ducînd în palme ciocîrlii.

 

 

Maică-a tristetilor din mine,

Se lasă-n lucruri tot mai frig.

Să tac nu mai găsesc cuvinte

Si n-am tăceri să te mai strig.

***

Nu sînt sărac cît timp îl am pe Domnul,

Si nici străin cînd mă-ntîlneste-n Somnul,

Am toate stelele, rupte rubine

Din caravanseraiuri sibiline,

La hanul norilor vin să mă cînte

Cvintete de tăceri si să-mi împlînte

În zgura inimii hanger de cîntec.

De el ca de Iisus să nu mă vindec.

***

Din naiuri cosmice se-aude

Izvorul linistii curgînd.

Îndrăgostit cum nu e altul,

Cu lacrimi reci îti bate-n geam.

Eu mi-am pus plete de zăpadă

Ca un bijutier de rînd

Si rugi făcînd la Preaînaltul

Te chem în veci, – să nu te am.

 

Să vii cu Dumnezeu de mînă

În templul meu care te-asteaptă,

Cupolele de cer atîrnă,

Viază-n mine umbra ta.

Bău-i din apa înserării

Ce avu gust de-avană soartă

Si-acum, cînd cazi-n a mea privire

Izvoare sorb curgînd din stea.

***

 

Sînt angajat de zbor să-i fiu cădere,

Sînt angajat căderii să-i fiu zbor.

M-a subjugat cuvîntul cu tăcere

Să fiu pe veci tăcerea tuturor.

 

O deznădejde inima îmi cere,

Culeg lumina dintr-o psalmodie,

Pierdut-am cheia de la vesnicie

Si n-am acces la nici o stea tîrzie.

 

Cu ochii dragostei privescu-mi lumea,

Vreau visul să-mblînzesc si nu mai pot

Decît să strig că moartea suie culmea

De după care-nvie neamul tot.

 

 

Psalm înflorit

Pentru Flaviu-Lucian

 

Îngerul Tău, Doamne,

C-o mînă sub cap

Doarme pe pămînt.

Ca o floare a raiului,

În odăjdii de sfînt,

Te caută cu aripile

Încrucisate la piept

Si, găsindu-Te,

Falnic visează.

Îngerul Tău, Doamne,

Lucindă rază,

În brate-ntîrziate de iarbă

A poposit.

Vecia în mine lucrează.

Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn

În cîmpia iubirii de Tine-nflorit.

 

 

Nins de Cuvinte

Pentru Grigore Vieru

Vîntul coseste zarea de otavă,

Dar în privirea lui fosnesc cocori

Ducînd pe-aripi istoria bolnavă,

Eternitatea-n voi culege flori.

O, el e-un crin pe care-l scapă cerul

Rugîndu-ne să i-l întoarcem cînt.

Deschideti geamul, a-nflorit Vieru,

Frumos ca un poem doinit de vînt.

 

Din cer se-abate-o mare de lumină,

Zăpada ei începe-a nămeti

Lumea care-a plecat ca o străină

Sub lutul ce învată-a ne rosti.

 

Arhanghel peste timp va fi izvorul

Prin mănăstiri de iarbă-ngenunchind,

Cuvintele, chemîndu-si ziditorul

Cu bratele la cer, se acuprind.

 

Nici o durere nu le mai încîntă,

E-o fericire-n zei, iar în copii

Porti nalte se deschid si-atunci cuvîntă

Poetul-crin cu glas de vesnicii.

 

El printre arbori umblă ca un domn,

În ei îi tes mantale lungi lăstunii

Si-n ochii ce par lacuri de nesomn

Cîntă bătrînul cer la harfa lunii.

 

Un freamăt de luceferi e în toi,

Un zvon de îngeri îi răsare-n cale,

Povestile în el cresc taine noi

Si-n vis surîd, uitate de-orice jale.

 

De-acum va fi să fie numai cînt

Si mîine-n zori, trezind oarbe morminte,

La brat mergînd, pămînt lîngă pămînt,

Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte.

Alt psalm cu mama

Îti tace sufletul, parcă-ar zăcea

În rochia de iarbă-nmormîntat.

La templul lui, biet rob îngenuncheat,

Am poposit să-i spun că voi pleca.

 

Trăsura Domnului nu e departe,

Iar tu, ca să nu-mi mai pot fi străin,

Esti candelabrul dintre Zi si Noapte

Si eu, de-atîta Cer, flaut devin!

Revista indexata EBSCO