Jun 27, 2013

Posted by in EVENIMENT

GHEORGHE BUZATU – ASA CUM L-AM CUNOSCUT – Ioan Scurtu

Pe Gheorghe Buzatu l-am cunoscut în anul 1960, cu prilejul participării mele în delegatia studentilor bucuresteni la festivitătile prilejuite de centenarul Universitătii „Alexandru Ioan Cuza”. Atunci am fost însotiti de cîtiva colegi ieseni, între care Gheorghe Buzatu. Am discutat multe si de toate, mai ales că amîndoi ne propusesem să ne specializăm în istoria contemporană a României. La plecare, de la fereastra vagonului, i-am spus: „Pe cărările vietii ne vom mai întîlni”, iar Gheorghe Buzatu a întărit vorbele mele cu un salut ostăsesc.

Nu stiam atunci că aceste cuvinte aveau să devină realitate. Dar este cert că pe „cărările vietii” ne-am întîlnit de sute si sute de ori. Cînd dînsul venea în Bucuresti mă vizita la Facultatea de Istorie sau la mine acasă. La rîndul meu, cînd ajungeam la Iasi, mergeam la Institutul de Istorie si Arheologie „A.D.Xenopol”, unde Gh. Buzatu era secretar stiintific. Mai întîi mă conducea la directorul Mircea Petrescu-Dîmbovita, reputatul arheolog, care voia să stie „ce noutăti mai sunt în Bucuresti”. Apoi în biroul său, la o cafea făcută de Valeriu Florin Dobrinescu, discutam probleme de istorie contemporană. Eu mă specializam în problematica vietii politice, iar Buzatu si Dobrinescu în relatiile internationale. Eram preocupati mai ales de evolutia raporturilor

dintre marile puteri si implicatiile asupra României. Doream să „spargem” tiparele impuse „frontului istoriografic” de rigorile ideologice ale timpului, apelînd la documentele de arhivă.

Si am reusit. Eu mi-am sustinut doctoratul cu lucrarea Întemeierea si activitatea PartiduluiTărănesc (1918-1926), iar Gheorghe Buzatu cu România si trusturile petrolifereinternationale pînă în 1929, pe care amîndoi le-am publicat înainte de 1989.

Am dat curs solicitărilor sale de a colabora la „Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie <A.D. Xenopol>” si de a participa la unele sesiuni stiintifice organizate de Filiala Iasi a Academiei, după cum si dînsul a fost prezent la actiuni desfăsurate în Bucuresti.

Initiativa colaborării noastre stiintifice i-a apartinut. Avea o puternică fortă de convingere si nu putea fi refuzat. Astfel am devenit coautor la volumele NicolaeTitulescu si strategia păcii, Actul de la 23 August 1944 în context international, Românii în istoria universală, coordonate de Gheorghe Buzatu.

Avînd posibilitatea de a studia în arhive din alte state, în primul rînd din SUA, Gheorghe Buzatu a adunat o zestre documentară considerabilă pe care a început să o valorifice. Mentionez, cu titlu de exemplu, că este istoricul român care a publicat toate variantele stenogramelor de la întîlnirile Stalin-Churchill-Roosevelt din 1943-1945, iar cartea sa Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial, publicată în 1988, s-a vîndut 200 000 de exemplare.

Momentul Decembrie 1989 l-a găsit pe Gheorghe Buzatu în plină fortă creatoare. În mod firesc, ar fi trebuit să fie sustinut de cei pe care i-a ajutat, le-a publicat studiile, le-a luat apărarea ori de cîte ori împrejurările o cereau. Dar la români „recunostinta este floare rară”, iar Buzatu a devenit tinta atacurilor publice din partea unor colegi, deveniti peste noapte anticomunisti si monarhisti.

În acest context, Gheorghe Buzatu a decis să părăsească Institutul pe care la slujit timp de trei decenii. Cu sprijinul lui Viorel Barbu, presedintele Filialei Iasi a Academiei Române, a înfiintat Centrul de Istorie si Civilizatie Europeană, al cărui director a devenit.

Buzatu a fost însotit de cîtiva colaboratori de marcă, între care Valeriu Florin Dobrinescu si Stela Cheptea, iar noua institutie s-a impus rapid în viata stiintifică a României.

Desi era un reputat specialist în istoria contemporană, Gheorghe Buzatu nu si-a găsit un loc la nici o Universitate din Iasi. Decis să-si construiască o carieră didactică, a „peregrinat” la Sibiu si Alba Iulia, reusind apoi să se titularizeze la Universitatea din Craiova. Am satisfactia de a fi făcut parte din comisiile care au decis ca Gheorghe Buzatu să ocupe, prin concurs, postul de cercetător stiintific gradul I si cel de profesor universitar, precum si de a i se acorda titlul de conducător de doctorat. Pensionat, fără stirea sa, de conducerea Universitătii din Craiova, Gh. Buzatu s-a transferat la Universitatea „Ovidius” din Constanta, continuîndu-si activitatea în cadrul Scolii Doctorale.

Înzestrat cu o mare putere de muncă, dar si cu o vointă de fier, Gheorghe Buzatu a abordat o tematică tot mai complexă si dificilă: extrema dreaptă si activitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, România si cel De-al Doilea Război Mondial, rolul maresalului Antonescu, instaurarea comunismului în România etc. etc.

Pentru impostori si politruci, Buzatu nu a fost un istoric comod, mai ales că el apela de fiecare dată la documente de arhivă. Neputînd să-l combată cu argumente stiintifice, respectivii au recurs la practicile lui Mihail Roller din anii stalinismului, urmărind să impună o „linie oficială” în abordarea problemelor de istorie.

Gheorghe Buzatu nu a fost primit în Academia Română, desi opera sa o depăsea cu mult pe cea a oricărui membru al Sectiei de Stiinte Istorice si Arheologie. A obiectat un fost membru al CC al PCR, care-l elogiase pe Nicolae Ceausescu, inclusiv de la tribuna Congresului al XIV-lea al PCR. Drept „recompensă”, din membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, respectivul a devenit membru titular al Academiei Române.

O oarecare compensatie a venit prin alegerea lui Gheorghe Buzatu, la propunerea mea, în calitate de membru al Academniei Oamenilor de Stiintă din România. Potrivit legii din ianuarie 2007, AOSR este „for national de consacrare stiintifică”, reunind „personalităti stiintifice reprezentative” din tară si din străinătate. Iar Gheorghe Buzatu era o asemenea personalitate.

Am primit cu bucurie propunerea sa de a elabora împreună o lucrare amplă privind istoria contemporană a României, întemeiată pe documente, pentru a oferi profesorilor si tuturor celor intersati o imagine corectă asupra acestei etape din evolutia tării noastre. În 1999 a văzut lumina tiparului, la Editura Paideia, volumul Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), 685 pagini, autori Ioan Scurtu si Gheorghe Buzatu.

La rîndul meu, am obtinut colaborarea lui Gheorghe Buzatu la volumul VIII al tratatului Istoria Românilor. Româniaîntregită (1918-1940), pe care l-am coordonat (2003, 856 p.).

Am colaborat cu multă plăcere la volumele omagiale dedicate istoricului Gheorghe Buzatu, si am fost onorat, la rîndul meu, de contributiile sale la Omagiu istoricului Ioan Scurtu (2000, 822 p.) si mai ales la 1940. Iluzii, teamă, trădare siterorism international. Omagiu profesorului Ioan Scurtu (2 vol. 534 p.+ 597 p.), lucrare pe care a initiat-o si coordonat-o, împreună cu Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu si Cristina Păiusan-Nuică.

Una dintre cele mai impresionante realizări ale istoricului Gheorghe Buzatu este editarea operelor unor mari înaintasi, precum si ale multor contemporani, reprezentînd principalele domenii ale creatiei intelectuale. A avut sansa de a găsi un colaborator pe măsură – Aurel Stefanachi, diectorul Editurii Tipo Moldova. În ultimul deceniu au fost publicate editii anastatice din operele lui Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Andrei Saguna, Dimitrie Cantemir, Vasile Pîrvan, N.Iorga, Virgil Madgearu, Vintilă Brătianu etc. La Tipo Moldova au fost republicate cărtile lui Gheorghe Buzatu, dar si ale unor tineri istorici, precum Florin Banu sau Sorin Liviu Damean. Mă regăsesc si ei în colectia „Opera Omnia” îngrijită de Gheorghe Buzatu cu 31 de titluri.

Desi a avut de făcut fată multor necazuri si greutăti, a fost lovit cu ură de politrucii deveniti peste noapte istorici, Gheorghe Buzatu si-a păstrat optimismul si generozitatea. A împărtăsit din cunostintele sale nu numai prin scris, ci si prin viu grai, în cadrul unor simpozioane si conferinte stiintifice, a unor emisiuni de radio si TV etc. Interventiile sale erau urmărite cu viu interes, deoarece, de fiecare dată, venea cu noutăti, bazate pe arhivele Kremlinului, ale SUA sau ale României. Era, ceea ce s-ar putea numi, un istoric spectaculos, expunerile sale dezvăluind documente secrete, culise

nedescifrate, situatii limită, pe care le prezenta ca un autor de romane politiste, concluzia venind după o amplă investigatie a tuturor laturilor temei abordate.

Gheorghe Buzatu avea cultul prieteniei si al respectului pentru toti cei care doreau să cunoască adevărul istoric. A dat curs tuturor inviatiilor care i-au fost adresate, în tară sau în străinătate. L-am ascultat în zeci, poate în sute de ocazii – la Academia de Stiinte din Moscova, la Universitatea de Stat din Chisinău, la cursurile Universitătii de Vară de la Vălenii de Munte, la Clubul Istoricilor ”N Iorga” (organizat de Constantin Găucan), la Muzeul Vrancei (gazdă fiind Horia Dumnitrescu), la Universitatea din Craiova (moderate de Sorin Liviu Damean) etc .

Ultima dată am fost împreună la Bîrlad, dînd curs invitatiei adresate de profesoara Oltea Răscanu-Grămăticu, în ziua de duminică, 19 mai 2013. Gheorghe Buzatu a fost în mare formă: documentat, combativ, convingător. Ne-am despărtit la orele 16, el plecînd la Iasi împreună cu prietenul si colaboratorul său Corneliu Ciucanu, iar eu luînd trenul spre Bucuresti.

A doua zi, luni, 20 mai, de la ora 9, mi-a trimis mai multe e-mail-uri, ca de obicei la început de săptămînă. După cîteva ore, doamna Stela Cheptea m-a anuntat că „a murit Buzatu”. Am rămas înmărmurit si cu greu mi-am putut reveni.

Gheorghe Buzatu a plecat dintre noi, dar ne-a lăsat o OPERĂ nemuritoare, o adevărată scoală la care s-au format studentii, masteranzii si doctoranzii săi, o pildă de patriotism autentic.

Eu am pierdut un coleg, de prietenia căruia am beneficiat timp de cinci decenii si un colaborator apropiat pe tărîmul istoriei contemporane.

Revista indexata EBSCO