Feb 6, 2019

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – „Moldoveni, munteni ardeleni”

Îndârjirea lui Henric Sanielevici împotriva sămănătoriștilor și a poporaniștilor moldoveni și apologia pe care o face el literaturii țărănești a ardelenilor, în care vede expresia unei cumințenii mic-burgheze, de fermier apusean, opusă reacționarismului țărănesco-boieresc moldovenesc, maschează intensul lui patriotism local, atașamentul botoșăneanului Sanielevici față de oamenii și de ținuturile Moldovei. Acest atașament își găsește expresia cea mai lirică în eseul ”Moldoveni, munteni, ardeleni”, în care Sanielevici încearcă să explice diferențele dintre ”însușirile sufletești” ale moldovenilor, muntenilor și ardelenilor apelând la determinante geografice sau la ceea ce Sanielevici numește ”mediul cosmic”, sub ”stăpânirea” căruia au rămas ”păturile largi ale popoarelor”. Căutând să lipsească reacționarii moldoveni de argumentele lor istorice, culturale, în privința deosebirilor dintre moldoveni și munteni, Sanielevici apelează așadar la argumentele unui determinism geografic care dă naștere în paginile lui la un soi de pozitivism liric lucrețian, de idilism pseudo-pozitivist moldav, cu mult mai pășunist decât argumentele lui Ibrăileanu, combătute în subtext. Astfel, Sanielevici explică temperamentul moldav, liric, prin calitatea pășunilor moldovenești și așază epoca de cristalizare a acestor temperamente locale în preistorie.

Peisajul moldovenesc descris de Sanielevici e unul care nu poate da naștere decât unui om-baclava, îmbibat de lirism moldav minor, binefăcător. Țăranul moldovean al lui Sanielevici e un Cro-Magnon poet care sălășluiește printre ferigile fragede ale unui Jurassic Park pictat de Grigorescu: ”Moldova e ţara poeziei. În locul şesului sarbăd, în locul asprei şi gravei măreţii a munţilor, – graţioasele dealuri şi coline, cari urcă şi coboară în nesfârşite pante dulci. Drumurile trec prin păduri vesele şi luminoase, cu stufăriş mult. În văi, la tot pasul, lutul galben, bălţi şi ieazuri, stuhul şi răchita, cocostârci ce-şi măsoară moşia cu pasul, ori învaţă par’că a zbura înălţându-se greu dela pământ. Iarba, de un verde fraged, e deasă şi plină de sevă, aproape ca în ţările nordului: pământul e umed, aerul e umed, şi trecerile dintre anotimpuri fiind lungi şi treptate, arşiţa nu vine să pârlească plantele încă tinere. Să fie închipuire ?… Dar mi se păru că în fâneţele Munteniei florile nu sunt nici atât de multe, nici atât de variate, şi nici nu au acele delicate, vesele şi străvezii nuanţe de aquarelă, din Moldova. O uşoară ceaţă alburie, care numai către seară şi’n depărtare se poate vedea, îmblânzind căldura şi lumina, şi’mprospătând culorile vegetaţiei exuberante, dau peisagiului graţios şi bogat un farmec suav… Toamna, frunzele nu cad veştede la pământ, ci se îngălbenesc şi se’nroşesc pe ramuri, văpsind natura în culori saturate; par’că văd o aleie: în dreapta şi’n stânga frunziş verde, frunziş galben, frunziş roşu ca sângele, (după speţa copacului) ; – în fund, pădurea arămie, stropită cu culori vii, iar dea supra, un cer albastru intens… Iarna, ninsoarea cade de timpuriu în fulgi mari, învelind pământul într’o mantie groasă care-l satură de umezeală şi-i ţine de cald; dar nici pe om nu-l prea îngheaţă, fiindcă pătura de zăpadă şi cerul veşnic înnorat împiedecă risipa de căldură. (Dar recitiţi ‚Iarna’. Cu poezia anotimpurilor şi podoabele naturii moldoveneşti a creat Alecsandri acele mici capodopere care singure rămân din tot ce a scris şi singure se ridică Ia înălţimea literaturii europene)… Şi’n decorul acesta trăeşte ţăranul moldovean”. Cotropit de impresia microuniversului idilic (ca să întrebuințez expresia lui Virgil Nemoianu) țesut cu atât abandon, Sanielevici găsește virtuți până și dialectului, moldovenesc căruia îi dă naștere interacțiunea omului moldovean cu mioriticul său peisaj: ”Vorba lui e blândă, dulce şi moale. (Zice: ‚o fost’, în loc de ‚a fost’, fiindcă pentru a, ar trebui să deschidă gura mai tare, adică să se ostenească mai mult; zice aşeala în loc de acela, fiindcă şe se pronunţă mai uşor şi-i un fel de înmuiere a lui ce; tot aşa i în loc de e, ă în loc de o, gh în loc de b, h în loc de f, etc.). Intonaţiile lui şi gesturile lui atât de armonioase trădează rezonanţele adânci ale unui suflet larg şi plin de simţire, în care fenomenele psihice se amplifică întocmai ca sunetele în spaţioasa cutie a unui pian cu coadă.”

Căutând să fie mai științific decât Ibrăileanu, Sanielevici apelează în cele din urmă la ”tainice” corespondențe antropogeografice care îl situează la nivelul unui Montesquieu trecut prin Paracelsus și paleontologie: ”Picioarele lungi, corpul svelt, faţa prelungă, nasul subţire şi drept, şi mai ales, fruntea înaltă sub care se înmagazinează, cu desinteresare, toate arătările felurite ale lumii însufleţite şi neînsufleţite, îi dau o înfăţişare aleasă şi nobilă, de om care mai mult s’a plimbat contemplând decât a muncit din greu scoţându-şi pâinea din pământ sterp. Ţăranul moldovean vorbeşte frumos şi interesant despre ori şi ce, dar e foarte nepriceput în lucruri de chiverniseală… O tainică legătură uneşte de natura înconjurătoare sufletul lui, pe care nici vecinătatea, nici migraţiunile nu-l pot lămuri.”

Dacă moldoveanul e contemplativ, acest lucru are de a face, conform teoriei care

l-a străfulgerat pe Sanielevici în 1914, după trei ani de cercetări la muzeul de antropologie și zoologie din Goettingen, cu istoria glaciațiunilor care au dat naștere următoarelor cinci rase de oameni: ”cheleanul, musterianul, aurignacianul, solutreanul și magdalenianul; adică mâncătorul de alune, mâncătorul de fructe, mâncătorul de cepe și tubercule, mâncătorul de cai sălbatici și mâncătorul de pește”. Moldoveanul e ”musterian-magdalenian”, în vreme ce munteanul e ”aurignacian-solutrean”, adică primul provine din populații care s-au hrănit cândva cu fructe și cu pește, iar celălalt descinde din mâncători de cal sălbatic, cepe, tubercule și fructe de stepă.

Moldovenii lui Sanielevici sunt de două  tipuri, cei din cea mai mare parte a Moldovei, deluroasă, unde pământul e argilos și deci ”impermeabil”, ceea ce împreună cu înceata curgere a râurilor și mulțimea bălților favorizează traiul din pescuit, și cei de la deal și munte, care trăiesc din fructe. Ambele ipostaze antropo-geografice îi smulg lui Sanielevici paragrafe de lirism neolitic superior celui vlahuțian și înrudit cu suflul hiperbolizant care străbate multe dintre paginile lui Hogaș sau Sadoveanu. Aprigul burghez liberal-cosmopolit duce după el amintiri răzășești de copil mâncând fructe de prin livezile vecinilor: ”Ecouri din viaţa preistorică răsună şi azi în felul de trai al marii mulţimi. În Moldova nu-i moşie să n’aibă ieaz: e şi lesne să-l faci, apa fiind aproape şi pământul lutos. Îi văd pe ţărani, în prima mea copilărie, mai vârtos în zi de sărbătoare — mâncând ciorbă de peşte, pescuit din ieazul satului; ori scoţând scoici din baltă şi strângând melci (‚culbeci’), ca în epoca neolitică, pe când Europa era încă plină de revărsările retragerii gheţarului, iar omul începuse a-şi construi locuinţi lacustre; or pescuind cu năvodul, în văi pline de ape întinse şi puţin adânci… În clipa asta îmi răsare în minte un coleg de internare în Bulgaria, profesor de desen Ia liceul din Turnu-Severin, răzeş originar din Fălciu: foarte înalt, foarte uscat, blond, cu faţa prelungă, cu trăsăturile subţiri: este, cred, tipul pescarului moldovean — omul de Cro-Magnon al tundrei magdaleniene, ori suedezul de azi… În regiunea deluroasă a Moldovei, însă, (dar şi’n câmpie) abundă fructele […] Şi iar mă gândesc la copilăria mea pe care, până la cincisprezece ani, am petrecut-o în Botoşani, dar şi’n multe sate din nordul Moldovei […] Pretutindenea livezi la fiecare casă de gospodar, adesea chiar cu fructe de rasă. Crăci pline, sprijinite de pari… Câte un păr bătrân, înnalt şi noduros ca un stejar, putea sătura un regiment… Cădeau grămadă pe jos fructele galbene şi putrezeau pe loc, fără ca să se ostenească cineva să facă din ele măcar cidru. Prin poduri la ţară uriaşe grămezi, albe-verzui, de piersici cât merele, puse la uscat, răspândeau un miros îmbătător. Prune apoase: corcoduşi, avrame, goldane, văratice, bardace… Până la cincisprezece ani nici nu mă văd altfel decât mâncând toată ziua fructe, din grădina mea, dar şi din grădinile vecinilor (după dreptul consuetudinar…). Livada era mândria şi nobleţea gospodarului….. Toamna se uscau prunele la soare ori în cuptor, se opăreau ori se afumau, se umpleau podurile, de mere şi pere tomnatice, de piersici, caise şi gutui; se pregăteau compoturi, dulceţuri, şerbeturi. […] Cunoaşteţi acest al doilea tip de moldovean: brun, svelt, falca de jos eşită puţin înainte, buzele răsfrânte, ochii mari, negri, nările cărnoase şi deschise puţin în afară, sprâncenele groase, părul abundent? Aduce mult cu tipul bucovinean şi cu cel rutean.”

Până și câinii din Moldova sunt, în viziunea lui Sanielevici, mai rasați decât cei din Muntenia, animalele domestice (câini, găini, vite) oglindind și ele înrâurirea mediului: ”Faţa prelungă a moldoveanului vine din hrana mai puţin dură (fructe, peşte, lăpturi), pe când munteanul are faţa lată şi osoasă, fiindcă, cum vom vedea, s’a hrănit cu rădăcini şi cu carne de cal sălbatic, amândouă vârtoase, greu de mestecat […] Uitaţi-vă la câini. Cei din Moldova au botul lung şi ascuţit, fruntea îngustă şi într’o linie cu botul, părul abundent şi fin, adesea alb — caractere cari le dau o aparenţă mai blândă şi mai delicată, cum de altfel şi privirea lor exprimă blândeţea ţăranului moldovean. Cei din Muntenia au fruntea lată, botul lat şi scurt, şi înfundat la rădăcina nasului, (înseamnă că măselele cele două din urmă muncesc din greu, precum şi colţii.”

Smântâna atât de populară în paginile lui Hogaș nu face decât să confirme atavismele teoretizate de Sanielevici: ”Astăzi încă, pepenii, usturoiul, ceapa, ar-
deiul, castraveţii (în oţet!) pătlăgelele (resp. bulionul) joacă un rol mai mare în alimentaţia munteanului decât în aceia a moldoveanului. În Moldova se pregătesc mai
toate mâncările cu smântână, în Muntenia,cu bulion: este traducerea culinară a contrastului dintre stepă şi păşuni grase…
De deosebirea de mediu cosmic se resimte astfel şi orăşanul.”

Printre deosebirile de mediu cosmic de care se resimțeau orășenii Moldovei și pe care trebuie să le luăm în considerare dacă vrem să înțelegem de ce Hogaș și alți moldoveni, printre care și Sadoveanu, nu s-au putut adapta în Bucureștiul epocii, trebuie să o numărăm și pe cea menționată de Smolinski, care opunea tihna Iașului din vremea lui Hogaș agitației Bucureștilor: „În 1896 făceam serviciu în București cu al cărui haos și zgomot nu mă prea împăcam la început, mai ales când mă plimbam pe calea Victoriei; huruitul infernal pe care îl făceau trăsurile pe caldarâmul de granit îmi punea nervii la grea încercare căci bietul provincial era deprins numai cu mersul lin și puțin zgomotos ce-l fac trăsurile pe pavajul moale al Iașului care înădușă orice vuet, apoi înghesuiala și lumea cea multă ce forfotea pe acea stradă.”

 

(Fragment din cartea Geografie și conștiință națională : Calistrat Hogaș și potecile neumblate ale naționalismului românesc, București: Ideea Europeană, 2018)

Revista indexata EBSCO