Feb 6, 2019

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Oarecum anacronic

Încă din primele pagini ale volumului Oarecum anacronic (Poeme, Prefață de Constantin Dram, Ilustrații și imagine copertă Mihai Chiuaru, Editura Limes, Florești, 2018), este limpede că prolificul scriitor băcăuan Dan Petrușca nu își trădează imaginea conturată începînd cu Poezia îmi stătea pe genunchi, volumul său de debut liric, datat 2005. Căci și aici ne întîmpină o serie consistentă de reflecții încărcate de o nostalgie grea, rostuite în jurul unor centri de interes cultural și miză identitară serioasă. Emblematic, din această perspectivă, este cel de-al doilea poem din carte, Astăzi am vrut să scriu un poem. Cu toate că uvertura sa amintește, voit anacronic, de unele motive ale prozei fantastice convenționale, iar motivul central rămîne rătăcirea în căutarea unui sens nu atît estetic, cît existențial, miezul tensionat e bîntuit de spectrele auctoriale (postmoderne?) ale neîncrederii, suspiciunii, ineficienței șcl.: „Astăzi am vrut să scriu un poem/ însă locuința mea fugise de-acasă/ hainele erau ale altuia mobilierul străin/ pe pereți atîrnau tablouri necunoscute/ nici iubitele nu fuseseră parcă vreodată/ aale mele// … într-un tîrziu, m-am tîrît spre o mașină de scris/ și n-aș putea să spun cum/ dar mi-am amintit că, demult,/ pe la cincisprezece ani am citit undeva/ că imediat după naștere/ omul este destul de bătrîn/ ca să moară// am vrut să scriu un poem despre asta/ ceva serios despre un fel de trezire/ dar de teamă să nu fiu penibil/ n-am scris nimic// … așa cum eram/ tocmai mi se părea că m-am rătăcit/ cînd iarăși m-am tîrît spre masa de scris/ și, nu știu cum, dintr-o dată/ mi-am amintit că, pe vremuri,/ eram un îndrăgostit/ și că pentru o zi am trăit ca un leu//  am vrut să scriu un poem despre asta/ ceva serios despre un soi de trezire/ dar de teamă să nu mi se pară/ că sînt mincinos ipocrit sau prost/ cum mai fusesem cum am mai fost/ mi-am spus că astăzi nu sînt în stare/ să scriu niciun vers”.

Similar, majoritatea poemelor din carte – aproape fără excepție, lungi, dense, (auto)ironic grave – se construiesc în jurul tematicii alterității cu nucleu cultural, pe care scriitorul are grijă să îl suplimenteze, mereu, cu semnificații actualizate.  Indiferent de locul și frecvența cu care apar, figurile de panteon și recuzita de învestitură sînt menite a amplifica sensul suferinței de prezent. O față a acesteia din urmă este strict poietică, după cum o dovedește seria de topoi ce servesc reliefării unui autoportret de ușor anacronic, în tușe de o apăsătoare melancolie și de o egal apăsătoare luciditate, grație cărora marasmul cotidian poate fi sublimat în formule acid-salvatoare. Așa cum se întîmplă, bunăoară, în poemul O zi imponderabilă, unde ne întîmpină o amară dare de seamă asupra neputinței creatoare, mixată cu obișnuita nostalgie a epocilor de aur poetic/ cultural (ce apare și în Tu nu vezi, Dormeam visam sau, Femeia la patruzeci de ani, Stepe ori Vremuri în amestec): „dar te prefaci că ai fi interesat cam/ încotro se îndreaptă poezia/ de fapt, o istorie acoperitoare pentru/ lipsa de frumusețe sau despre/ cum se instituia pînă ieri infamia/ fiindcă, demult, între alții Homer Hesiod/ adunau pe zei și pe oameni într-un mod/ de întîmplări și cuvinte/ poezia o rosteau la întreceri/ sau la ospețe/ nimeni nu-i lăuda/ în studii articole sau prefețe/ și Pindar probabil la fel, iar Sofocle/ simțea sau știa despre locul din scăfîrlie/ ascuns/ unde nu se ivește tragicul îndeajuns// ci doar penibilul/ pentru tine astăzi/ e o zi în care pe foaia aceasta albă/ se naște iarăși nimicul/ nici nu cred că vei mai găsi ombilicul/ vreunei stări, vreunei idei/ nu ai la îndemînă nici măcar/ poala unei femei/ în care să mă ajuți să mă legăn/ să mă culc să mă trezesc să adorm/ cu toate cuvintele toate-n brațe/ dintr-un idiom uitat și diform/ atunci cînd visez că rătăcesc pe străzi/ prin metrou cluburi parcuri cîrciumi muzee/ încercînd s-o surprind pe ea dezbrăcîndu-se”.

O altă (sic!) față a durerii tematizate în Oarecum anacronic corespunde identității corporale, pe care o pun în valoare, deși voalat, poemele cu pretext erotic și vector artistic. Iată cîteva fragmente din textul intitulat O mireasă inevitabilă (Varianta 22), unde se desfășoară aventura desolemnizată a resuscitării unui corp dovedit textual: „Că am găsit iarăși poezia moartă pe stradă/ … dar anatomia ar trebui reinventată/ fiindcă știu deja ce urmează: inima ei/ este în locul colonului, creierul i s-a pitit/ în pîntec, intestinul subțire e încolăcit/ ca un șarpe, în țeastă” etc.). Li s-ar putea adăuga secvențe întregi din Întîmplările mele poveștile altora (‚dar, spre după-amiază, încep să-mi lepăd/ pielea de șopîrlă a zilei”) sau Pentru că n-am nimic de făcut („uite, sînt hotărît să-mi pun pe pervaz/ picioarele pîntecul mîinile respirația/ limba vederea auzul cuvintele/ toate sub formă de firimituri/ și așa, ciugulit de păsări, îmi spun/ că de dragostea mea cineva are totuși nevoie”). O ingenioasă interferență a celor două serii de motive identitare descoperim, în, sfîrșit, în spatele învelișului de dragoste amară din Anamneză, acolo unde pulsează o dublă suferință. Aceea a memoriei poetice încărcate, însă ineficiente în fața atacului temporal, și aceea a trupului însuși, care își recunoaște fără nicio urmă de emfază vulnerabilitatea: „și chiar dacă imaginea mea/ uneori, scuipă din oglindă, chiar dacă/ brațele par surde, genunchii tușesc, iar spinarea/ urcă scara-n spirală pînă la țeastă/ sînt aproape convins că a venit timpul/ să (re)văd o scenă, să surprind un moment/ fiindcă în sertarele minții stau ascunse și dorm/ mirosuri fotografii de familie bani cimitire/ respirații întretăiate biserici spaime atavice/ mașini trepidații eroi războaie neterminate// toate astea s-au mai întîmplat/ se separă și iar se amestecă/ în timp ce învîrtesc lingurița/ în ceașca de ceai”.

Cu o discreție … oarecum anacronică, dar la fel de atașantă ca întotdeauna, noul volum al lui Dan Petrușcă ne amintește un adevăr tulburător, aproape uitat azi: ființa amenințată de atonie poate fi învățată să se alimenteze, măcar din cînd în cînd, din vitalitatea eternă a poeziei.

Revista indexata EBSCO