Feb 6, 2019

Posted by in EDITORIAL

Basarab Nicolescu – Ştefan Petică, Cavalerul Negru*

S-a scris mult şi pertinent despre Ştefan Petică, dar opera sa permite încă explorări aprofundate. Volumul prezent conţine noi puncte de vedere şi deschide noi piste de cercetare.

Vastitatea operei lui Ştefan Petică demonstrează că obişnuita întrebare «Ce ar fi fost dacă Ştefan Petică ar fi trăit mai mult de 27 de ani ?» este irelevantă. Singura întrebare care merită să fie elucidată este următoarea: «Este Ştefan Petică un figură importantă a culturii române?» Volumul de faţă contribuie cu prisosinţă la această elucidare.

Primul lucru care este uimitor în cazul lui Ştefan Petică este numărul extraordinar de discipline acoperite de opera sa: poezie, teatru, proză, estetică, filosofie, sociologie, folclor, politică, logică, matematică. Theodor Codreanu are dreptate să sublinieze, în studiul său,  faptul ca opera lui Ştefan Petică se situează în domeniul multi- şi interdisciplinarităţii şi are chiar şi germeni ai transdisciplinarităţii. Ştefan Petică nu scria ca un diletant despre aceste domenii: el cunoştea bine ideile de bază şi scria frenetic, mistuit de setea unităţii cunoaşterii. Multitudinea potenţialităţilor operei sale este, în sine, un fapt important şi marchează singularitatea lui Ştefan Petică în cadrul culturii române.

Un alt fapt important de subliniat este buna cunoaştere a limbilor străine – franceza, germana, italiana, engleza, rusa, spaniola, araba, greaca, ebraica. Acest fapt îi permită să facă cunoscute în România nume cunoscute sau celebre în străinătate dar necunoscute în România. Alături de setea unităţii cunoaşterii, o altă sete îl mistuia pe Ştefan Petică : ce a plasării culturii române în orbita culturii universale.

Ştefan Petică este într-adevăr o figură importantă a culturii române chiar dacă ne-am limita la cele două aspecte subliniate. Dar mai există un aspect, presimţit în mod genial de Perpessicius, definind axa însăşi a operei sale ca scriitor. Perpessicius îl numeşte pe Ştefan Petică «Cavalerul Negru», preluând acest nume, cu valoare de mit, din tragedia Solii păcii. În scurta mea introducere, doresc să aprofundez acest aspect, care a fost doar intuit de Perpessicius.

«Aceasta mi-e menirea. În mijloc de serbări,/ Când lumea-nflăcărată de vesele cântări/ Petrece zgomotoasă, eu intru liniștit/ În manta-mi de-ntuneric. De unde am venit/  Și unde mă voi duce apoi? E taina mea». – ne spune Cavalerul Negru. «Eu ştiu toate – adaugă Cavalerul Negru. Menirea-mi pe pământ / E tocmai de-a cunoaşte.» Cavalerul Negru este un profet al nefericirii, al catastrofelor viitoare, al singurătăţii cosmice, al Dumnezeului absent. Ştefan Petică ne apare ca un frate spiritual al lui Gérard de Nerval (1808-1855) care spunea : «Căutând ochiul lui Dumnezeu, n-am văzut decât o orbită/ Vastă, neagră şi nesfârşită, de unde noaptea care sălăşluieşte în el/ Radiază asupra lumii şi se adânceşte mereu».[1] Alex Ştefănescu remarcă cu pertinenţă că opera lui Ştefan Petică este străbătută de « invocarea absenţei».

Cavalerul Negru nu este un adversar al Luminii. De fapt, el este un fiu al Luminii: «Fața-mi e albă ca de nea/ Dar haina mea mai neagră-i ca noaptea fără stele». Faţa îi este «albă ca de nea». Cavalerul Negru este o fiinţă a Luminii, dar rolul său cosmic este dezvăluirea întunericului sălăşluind în lume. În contribuţia sa dedicată simbolismului culorilor în ciclul «Fecioara în Alb», Ilona Bădescu subliniază predominanţa culorilor alb şi negru în acest ciclu. În fapt, Cavalerul Negru şi  Fecioara în Alb constituie cuplul mitic fondator al operei lui Ştefan Petică, un cuplu fără echivalent în literatura română. Cavalerul Negru pare necruţător, fără milă. Când Solii Păcii îi spun: «Jucăm o comedie cam tristă.», Cavalerul Negru le răspunde: «Dar frumoasă, / Și-atâta ne ajunge căci nouă nu ne pasă / De lacrămile-amare din ochii care plâng./ Și chiar când inimi calde în urmă-ne se frâng, Noi râdem.» Râsul straniu al Cavalerului Negru se explică prin faptul că «Pierzania începe în noaptea-ntunecată.» Cavalerul Negru ştie că « suferința/ Ce nu creează-n lume nimic» este blestemată, sortită unei suferinţe ce se adânceşte fără încetare. Suferinţa creatoare salvează lumea de domnia întunericului. Când Simina spune: «Sunt cea ce dă ființă visării dureroase/ Chemând către lumină dorinți întunecoase, / Că-n lumea ce se pierde pribeagă-n trista ceață/ Sunt vecinica lumină, sunt vecinica viață.», Cavalerul Negru răspunde cu asprime:  «Sunt chinuri în lumină… Noi nu voim lumină!».

În nenorocirile care se abat asupra castelului Craiului Glad, concluzia Cavalerului Negru, sub formă de întrebare, este formulată ca o lovitură de sabie: «Și dacă-n răzvrătire / Ne stă viața noastră?».

Ştefan Petică a fost răzvrătitul suprem, Cavalerul Negru îndrăgostit de Fecioara în Alb, întruchipare a Luminii. «Fecioara-n alb a auzit în cele din urmă suspinul poetului – scrie Perpessicius – şi pe ţărâna uşoară ca visele lui, uşoară ca pentru durerile lui, şi-a îndoit genunchii şi s-a rugat».[2]

 

 

* Prefaţă la volumul « Ştefan Petică – 140. Restituiri. », Editura Universitaria, Craiova, 2017, ediţie îngrijită de Nicoleta Presură Călina.

[1] « En cherchant l’œil de Dieu, je n’ai vu qu’une orbite / Vaste, noire et sans fond, d’où la nuit qui l’habite / Rayonne sur le monde et s’épaissit toujours », in Gérard de Nerval, « Le Christ aux Oliviers » (cycle « Les chimères », Œuvres I, texte établi, présenté et annoté par Albert  Béguin et Jean Richer, Bibliothèque de la pléiade,  NRF, Gallimard, 1974, p. 7.

[2] Perpessicius, Opere 2 – Menţiuni critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 80.

Revista indexata EBSCO