Feb 6, 2019

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Clasic, romantic și modern la Metropolitan

Pe lângă evenimentul ieşit din comun al operei Luisa Miller, sejurul liric new-yorkez din luna aprilie 2018 mi-a mai oferit, pe scena Operei Metropolitan, patru prilejuri de a asista în teatru la spectacole ce merită consemnate în cronica „Lornionului galactic”. În ordinea desfăşurării, am văzut, mai întâi, două reprezentaţii de Lucia di Lammermoor, în aceeaşi producţie semnată de Mary Zimmermann, comentată în anii anteriori şi deja prezentă pe DVD, însă, în principiu, cu alte distribuţii. În stagiunea curentă, rolul titular a fost interpretat, într-o primă ocazie, de mai vechea noastră cunoştinţă Olga Peretyatko-Mariotti: o prezenţă scenică admirabilă prin graţia aristocrată a mişcărilor şi farmecul liric al glasului, în ciuda unor anumite dificultăţi întâmpinate în registrul supra-acut. Tocmai în acest registru a excelat, într-o o doua reprezentaţie vizionată, soprana australiană Jessica Pratt, cu o carieră impresionată în Italia, la rândul ei o actriţă fermecătoare, al cărei principal atu vocal îl constituie nu calitatea registrului mediu, ci uşurinţa uluitoare de evoluţie peste do-ul de sus. Artista a oferit, printre alte minunate puntature, un fa supra-acut de lungă respiraţie, cu care nu ne întâlnim prea des în teatrele lumii.

Partener al ambelor soprane a fost tenorul Vittorio Grigolo, a cărui implicare melodramatică în rolul Edgardo a presupus nu doar o tratare vocală eficientă a partiturii, ci şi numeroase excese de gestică temperamentală, adresate mai curând publicului de parte femeiască. Antagoniştii săi au fost, în rolul Enrico, doi baritoni proveniţi, ca şi el, din patria operei: mai întâi, Massimo Cavalletti, cu o figură şi o constituţie atletică potrivite cu rolul, dar cu o vocalitate neomogenă, ce nu se ridică la înălţimea promisiunilor din urmă cu câţiva ani; apoi, Luca Salsi, a cărui soliditate vocală şi scenică reiterează performanţa lăudabilă pe care am mai avut prilejul să o admirăm, în trecutul apropiat, pe aceeaşi scenă. Rolul de bas al confesorului Raimondo a fost acoperit, de-a lungul întregii serii de spectacole, de Vitalij Kowaljow, cu toată autoritatea necesară. În cele două roluri mai mici de tenor, Mario Chang a fost la înălţime în arieta lui Arturo, în timp ce Gregory Schimdt a creionat un Normanno mai sumar. Deborah Nansteel a completat, cu discreţie, distribuţia.

Din fosă, maestrul Roberto Abbado a condus ansamblurile (coral şi orchestral) ale Metropolitanului cu competenţă şi vervă belcantistică, în timp ce înlocuitorul său ocazional (pe motiv de boală) Gareth Morrell, a salvat seara respectivă, oferind un surogat, în cele din urmă, pasabil. De-a lungul întregii serii, în scena nebuniei, Lucia a fost acompaniată la orga de sticlă (alcătuită din pahare), ceea ce a sporit stranietatea îndelungatului delir al protagonistei, pentru care Olga Peretyatko a ales o cadenţă deosebită, în timp ce Jessica Pratt a optat pentru cea „tradiţională”, necompusă nici ea de Donizetti, dar consfinţită, printre altele, de Maria Callas.

 

***

Deosebit de interesantă, prin culori, vioiciune şi inventivitate bine temperată, a fost mizanscena semnată de „magicianul” Phelim McDermott (căruia îi purtăm recunoştinţă pentru minunata producţie barocă The Enchanted Island) acum pentru capodopera mozartiană Così fan tutte. Acţiunea operei (o premieră pentru cronica noastră) este mutată, faţă de originalul conceput de Lorenzo Da Ponte, din Napoli (secolul al XVIII-lea), într-un parc de distracţii inspirat după Coney Island (în vogă în anii 50 din secolul al XX-lea), mai precis într-un „Skyline Motel” amplasat în apropiere de o „Pleasure Garden”, la rândul ei loc de acţiune pentru mare parte din scenele operei. Pe fundalul orchestral al uverturii, avanscena oferă, în faţa cortinei coborâte, ivirea treptată, dintr-o ladă cu surprize, a unui număr mare de personaje descinse din vechea lume a circului, personaje care, într-un soi de „generic” cumulativ, informează audienţa, prin cartoane cu înscrisuri afişate în urma sau în decursul unor acrobaţii specifice, despre desfăşurarea palpitantă a evenimentelor la care urmează să asiste. Partitura a fost dirijată cu mare aplomb mozartian de David Robertson, iar distribuţia a însumat o serie de voci nu foarte penetrante în raport cu imensitatea acestui teatru, dublate însă de actori bine înzestraţi pentru această comedie axată pe o farsă memorabilă.

Supriza principală a fost prezenţa, în rolul Despina, a unei actriţe premiante de pe Broadway, Kelli O’Hara, care s-a achitat onorabil, mai ales prin ştiinţa mişcării scenice, dar nici vocal nu a încălcat hotarele decenţei. La fel de bine înzestrat actoriceşte s-a prezentat baritonul Christopher Maltman în rolul de farseur versat al lui Don Alfonso, care pune la cale toată aventura şi toată învăţătura… Cei doi tineri implicaţi (cu siguranţă sufleteşte şi, într-o oarecare măsură, şi trupeşte) în această înscenare cu schimbare de identităţi (şi de obiect erotic) au fost, ambii, băieţi înalţi, simpatici şi comedianţi dezinvolţi: tenorul Ben Bliss (Ferrando: cu o acurateţe admirailă a emisiei vocale) şi baritonul Adam Plachetka (Guglielmo: cu un timbru mai puţin omogen, lacună compensată însă printr-un plus de penetranţă vocală). Şi, revenind la partea feminină (ele sunt reprezentantele celor despre care se afirmă – şi se confirmă – că „A-şa fac toa-te”), soprana Amanda Majeski (Fiordiligi: care îşi cântă visătoare aria purtată în nacela unui balon alene plutitor) şi mezzo-soprana Serena Malfi (Dorabella: nervoasă în ţopăitul pe pat şi în întrebuinţarea pernelor) au încântat şi ele publicul printr-un joc de scenă lipsit de stângăcii, cu toate că, vocalmente, şi ele au fost înzestrate de mama natură cu organe potrivite mai degrabă pentru săli de teatru de mai mici dimensiuni.

A fost o ediţie de Così fan tutte poate nu tocmai exemplară la nivel discografic, dar de mare efect ca realizare scenică, de la fantezista concepţie regizorală la complexa execuţie teatrală (cu o contribuţie semnificativă a sectoarelor de scenografie, costume şi lumini, precum şi, după cum spuneam, cu o savuroasă participare actoricească din partea tuturor interpreţilor). Această producţie nouă, realizată în colaborare cu English National Opera, s-a bucurat de călduroasa apreciere a publicului de la Metropolitan, mare amator de distracţii copilăreşti. Nu mai puţin s-a bucurat de scânteietorul spectacol călătorul-cronicar venit din România: deşi amator principial de mizanscene tradiţionale, el nu îşi poate refuza, din când în când, câte o escapadă voioasă şi năstruşnică, a unui clasicism recitit în cheie modernă, măcar în amintirea unei vârste care a trecut. Căci, până la urmă, tot de nostalgic paseism e vorba. Mai ales când „rătăcirea” modrrnizantă se săvârşeşte, totuşi, pe teritorii mozartiene…

 

***

Feeria basmului a inundat scena Metropolitanului cu ocazia producţiei de Cendrillon semnată de Laurent Pelly, o producţie care, după doisprezece ani de glorioase peregrinări prin alte câteva teatre importante de dincolo şi de dincoace de Oceanul Atlantic (după premiera de la Santa Fe din 2006, a fost editată şi pe DVD în varianta de la Covet Garden, din 2011, bucurându-se de bună primire şi la Barcelona, şi la Bruxelles), poposeşte acum, în sfârşit şi bine-meritat, la New York. Această operă, compusă de Jules Massenet pe un libret în care Henri Caïn prelucrează basmul Cenuşăreasa al lui Charles Perrault, a avut premiera la Paris în 1899 şi, iată, constituie o noutate nu doar pentru cronica noastră, ci chiar pentru Metropolitan Opera. Am asistat la premiera din 12 aprilie, jucată cu casa închisă, transmisă în direct la radio şi întâmpinată cu murmure de admiraţie, cu numeroase aplauze la scenă deschisă şi cu ovaţii fierbinţi din partea unui public, pe drept cuvânt, încântat. Scena acestui teatru, mai mare decât acelea pe care mizanscena a fost practicată în prealabil, a permis o sporire a efectelor de magie sugerate de povestea în sine şi magnific exploatate de inspiratul regizor.

Muzica lui Massenet – pentru care, personal, aveam ca repere, în acest caz, doar transmisiunile televizate de la Londra şi Barcelona, plus o ediţie discografică mai veche, de la CBS, cu Frederica von Stade în rolul titular – este la nivelul cel mai înalt al compozitorului şi e de mirare că lucrarea nu se bucură de o frecvenţă superioară în repertoriile teatrelor de pretutindeni. Lipsită de bufoneriile hazlii predominante în varianta rossiniană a tratării subiectului, această Cenuşăreasă este mai strâns legată de visarea romantică, cu toate că umorul nu lipseşte nici el. Dirijorul Bertrand de Billy a oferit o lectură nuanţată a rafinamentelor simfonice ale partiturii, inclusiv a aspectelor groteşti introduse mai cu seamă prin trio-ul alcătuit din maşteră şi cele două fiice ale sale.

Pentru rolul Lucette (cunoscută ca Cendrillon – Cenuşăreasa) a fost angajată Joyce DiDonato, consacrată deja din etapele europene precedente ale montării, şi e greu de imaginat o soluţie mai nimerită. Artistă desăvârşită a cuvântului cântat, mezzo-soprana americană impresionează negreşit, înduioşând în postura de truditoare umilă şi electrizând ca prinţesă învingătoare. Pe acelaşi registru, vocea imensă a conaţionalei sale Stephanye Blythe, ea însăşi de o fizicitate direct proporţională cu volumul glasului, face furori în rolul (tratat scenic într-o manieră caricaturală) al mamei vitrege, Madame de La Haltière. Cele două fiice naturale ale impunătoarei matroane (Noémie şi Dorothée) au fost acoperite în acelaşi sens al grotescului şi cu acelaşi succes scenic de două tinere soliste: Ying Fang şi, respectiv, Maya Lahyani. O a cincea prezenţă feminină sută la sută a fost soprana de coloratură Kathleen Kim, în rolul Zânei celei Bune, pe care l-a interpretat cu graţie scenică şi şarm supra-acut al vocalităţii.

În rolul tatălui „Cenuşăresei”, Pandolphe pe numele său, cântăreţul francez Laurent Naouri şi-a găsit posibilităţi de afirmare a talentului său actoricesc, resursele sale vocale reale nerecomandându-l pentru teatrul de operă, ci, cel mult, pentru operetă (deşi Metropolitanul continuă să îl angajeze pentru titluri dificile). În fine, o prezenţă de concepţie şi rezultate ambigue o constituie mezzo-soprana britanică Alice Coote în rolul de travesti al Prinţului, pentru care însă, în opinia mea, chiar lăsând vârsta la o parte, nu oferă nici aspectul „fermecat” al unui fizic princiar, nici o vocalitate lipsită de sincope în omogenitatea registrelor; ea se achită acceptabil de misiune, chiar dacă nu contribuie în nici un fel la ridicarea, ori cel puţin la menţinerea ştachetei reprezentaţiei la cel mai înalt nivel… O sumedienie de alte personaje, episodice sau acţionând colectiv dar variat, completează panorama generală a unui spectacol minunat, al cărui matineu ulterior din 28 aprilie a fost transmis în HD în cinematografe, onoare împărtăşită şi cu matineul din 31 martie al producţiei de Così fan tutte comentate succint mai adineaori. Ambele realizări, mai ales din punct de vedere vizual, merită din plin tezaurizate pe suporturi video durabile, prin atenţia şi efortul de editare al marilor case producătoare existente încă în domeniu…

 

Donizetti: Lucia di Lammermoor. New York, Metropolitan Opera. 07 & 11 Aprilie 2018. Lucia: Olga Peretyatko-Mariotti (07), Jessica Pratt (11); Edgardo: Vittorio Grigolo; Enrico: Massimo Cavalletti (07), Luca Salsi (11); Raimondo: Vitalij Kowaljow; Arturo: Mario Chang; Normanno: Gregory Schmidt; Alisa: Deborah Nansteel. Dirijor: Gareth Morrell (07), Roberto Abbado (11). Scenografie: Daniel Ostling. Costume: Mara Blumenfeld. Lumini: T.J. Gerckens. Coregrafie: Daniel Pelzig. Mizanscenă: Mary Zimmermann.

Mozart: Così fan tutte. New York, Metropolitan Opera. 10 Aprilie 2018. Fiordiligi: Amanda Majeski; Dorabella: Serena Malfi; Ferrando: Ben Bliss; Guglielmo: Adam Plachetka; Don Alfonso: Christopher Maltman; Despina: Kelli O’Hara. Dirijor: David Robertson. Scenografie: Tom Pye. Costume: Laura Hopkins. Lumini: Paule Constable. Mizanscenă: Phelim McDermott.

Massenet: Cendrillon. New York, Metropolitan Opera. 12 Aprilie 2018 (Premiera operei la Metropolitan). Cendrillon: Joyce Di Donato; Le Prince Charmant: Alice Coote; La Fée: Kathleen Kim; Madame de la Haltière: Stephanie Blythe; Pandolfe: Laurent Nouri; Noémie: Ying Fang; Dorothée: Maya Lahyani; Primul Ministru: Jeongcheol Cha; Maestrul de ceremonii: David Leigh [debut]; Regele: Bradley Garvin; Decanul Facultăţii: Petr Nekoranec [debut]; Un herald regal: Yohan Belmin; Spirite: Lianne Coble-Dispensa, Sara Heaton, Anne Nonnemacher, Elizabeth Brooks, Christina Thomson Anderson, Rosalie Sullivan. Dirijor: Bertrand de Billy. Scenografie: Barbara de Limburg. Lumini: Duane Schuler. Coregrafie: Laura Scozzi. Costume şi mizanscenă: Laurent Pelly. [Producţie originală a Operei din Santa Fe, reluată în coproducţie cu ROH Covent Garden, Gran Teatre del Liceu, Théâtre Royal de la Monnaie şi Opèra de Lille].

Revista indexata EBSCO