Jan 7, 2019

Posted by in ARTE

Neculai VOLOVĂȚ – Dramele memoriei

În această toamnă plină de spectacole  mi-am cantonat atenția de spectator asupra a două dintre recentele realizări ale naționalului ieșean și găsesc de cuviință să vă împărtășesc impresiile și totodată să vă incit curiozitatea de a viziona aceste piese de teatru, dacă nu ați făcut-o deja. Stagiunea teatrală este în plină desfășurare, iar demersul meu rămâne actual pentru cei care încă nu s-au hotărât să vadă cele două spectacole, chiar dacă eu scriu aceste rânduri la mijloc de noiembrie, iar cititorii le vor citi abia în finalul lui decembrie, datorită apariției lunare a revistei.

Cele două premiere sunt sub zodia apelor și mi-au apărut ca manifestări diferite în aceași paradigmă, pe care aș numi-o  a dramelor memoriei.

Spun zub zodia apelor, căci dacă în piesa ”Ținuturile joase ”  apa există la propriu pe scenă, sugerând locurile mlăștinoase din Nițchidorf, satul în care a copilărit Herta Müller, după a cărei povestire s-a făcut această dramatizare, în cea de-a doua piesă, ”Memoria apei” de Shelagh Stephenson, avem de-a face cu o metaforă care sugerează, așa cum spune o descoperire științifică, formidabilă, a lui Masaru Emoto, aceea că apa din noi, adică aproape trei sferturi din corp are capacitatea de a păstra memoria lucrurilor și energiilor cu care vine în contact, a gândurilor și emoțiilor pe care le trăim și le transmitem.

Cele două realizări teatrale sunt total diferite ca stilistică și mijloace de expresie, dar gândind în paradigma sus amintită, au un fond comun, rememorarea unor trăriri, urmele existențiale de neșters, adevărate amprente ale condiției umane, într-o expunere dramatică și revelatoare, care reușesc să provoace spectatorului emoții foarte puternice.

Privind pe rând cele două piese putem evalua, evident subiectiv, cu notele de individualtate, așteptările publicului și împlinirile scenei.

 

”Ținuturile joase”- așteptările înalte

 

Având la origine epicul Hertei Müller, premiată în 2009 cu Nobelul pentru literatură, pot spune că o consideram premiera cu așteptările cele mai înalte, datorate acestui background literar.

Dramatizarea textului aparținând unei autoare de asemenea forță, caracterizată printr-o scriere aspră, telurică, în care biografia sa se contopește cu istoria într-un  fel de nămol al existenței locurilor copilăriei, este o provocare extrem de mare, cu riscuri pe care ca realizator trebuie să ți le asumi neapărat. Să păstrezi nevătămată autenticitatea povestirii autoarei și în același timp să delimitezi un contur dramatic individual pe care să-l dai spectacolului, nu e la îndemâna oricui.

Povestirea ţinuturilor joase care în opinia mea se lasă greu de tradus scenic, ca mai toată literatura autoarei, a mai fost dramatizată la Teatrul German din Timișoara, în regia lui Niky Wolkz. Nu am văzut spectacolul, dar rețin din cronici că montarea sa a fost caracterizată ca fiind o formulă inedită de teatru documentar, chiar și cu imagini filmate, care a reușit să redea atmosfera dominată de tristețe și moarte, cu oamenii damnați la trudă și frică, într-un univers văzut prin ochii copilăriei scriitoarei.

Montarea de la Iași se datorează unei colaborări fructuoase a Centrului Cultural German cu Teatrul Național ”Vasiel Alecsandri” care, sperăm că se va mai repeta și cu alte ocazii.

Mizanscena a fost total diferită față de cea de la Timișoara. În esență, s-a dorit și cred că s-a și obținut efectul senzorial, ca fundament al spectacolului. Am asistat de fapt  la un poem dramatic cu elemente de performance, în care scenografia minimalistă și simbolică, pe o pânză de apă clipocind la fiecare pas al actorilor, încadrată de patru coloane rectangulare a asimilat într-o unitate indisolubilă dansul și mișcarea scenică extrem de sugestive, incantația și recitarea cu albul costumelor, totul ducându-ne cu gândul la ”troeinele”  lui Andrei Șerban.

Regizoarea  Mihaela  Panaite, o tânără clujeancă având studii conexe de muzică clasică și încercări de ”soprană dramatică”, după cum mărturtisește într-un interviu a  descoperit regia de teatru ca asistent, alături de experimentatul Silviu Purcărete. În spectacolul de la Iași, regizoarea a beneficiat și de aportul valoros al sculptorului Dan Istrate care semnează scenografia, croită în modul tetraedric cu efecte de oglindă, precum și de experiența coregrafei Oana Sandu, care a compus o mișcare fluidă ca apa și a descompus din când în când unitatea grupului de actori în imagini coregrafice singulare de tristețe, de uimire sau de frică. Așadar existau toate șansele ca spectacolul să dea întîietatea urmărită de realizatori, cea a metaforei vizuale și auditive  pentru a obține atmosfera grea a trăirilor de rememorare răzvrătită a copilului povestitor în mintea căreia au rămas implantate dramele acelor locuri.

Remarc faptul că dintre cei nouă actori care și-au împletit jocul într-un personaj colectiv, memoria senzorială a copilului, cinci sunt încă studenți. Axul central al rememorării este  întruchipat  actoricește cu aerul timidității și sensibilității naturale de parcă ar pluti, de studenta Mălina Lazăr, susținută de alter-egoul său jucată limpede, tot de o studentă, Ștefania Sandu, ambele dovedind un real potențial artistic. Horia Veriveș ne arată din nou că e un actor ce se dorește complet, cu o partitură de contorsiune expresionistă și un glas lugubru reverberat de instalația tehnică, menite să-ți stârnească fiorii fricii din ”ținuturile joase” ale interiorității umane. Unitatea interpretativă este atuul actorilor, indiferent de experiența lor. Un spectacol de nișă, nu de mare public obișnuit cu acțiunea dramatizată, un spectacol la care așteptările mari se pot împlini dacă cel care privește are răbdarea și inspirația să dea senzorialului un loc pe măsura sensibilității scriitoarei Herta Müller, cu ale sale drame ale memoriei. Este un spectacol care poate constitui și o invitație la lectura operei autoarei pentru cei care până acum nu au făcut-o.

 

”Memoria apei” – împlinirile scenei

 

Cea de a doua piesă circumscrisă aceleiași paradigme, a dramelor memoriei, pot spune  că se situiază în ceea ce un spectator își dorește să vadă cel mai des la teatru, o piesă în care jocul actorilor să-l satisfacă, sau altfel spus, care să împlinescă scena.

Piesa lui Shelagh Stephenson distinsă în 2000 cu prestigiosul premiu al teatrului englez, Laurence Olivier,  cu un text generos pentru orice actor, se înscrie în catergoria dramelor de familie, reînviate în ultima vreme de autori contemporani, trăgându-și seva din textele lui Ibsen sau Cehov. Chiar dacă nu se poate vorbi neapărat de autenticitate în această poveste dramatică, modalitatea autoarei de redare a unor angoasante și tulburătoare situații de familie, creează premize reale de valorizare a jocului actoricesc.

Inmormântarea mamei celor trei surori, Mary, Teresa și Catherine, este pretextul întâlnirii lor dar și al retrospectivei relațiilor dintre mamă și fiice și mai ales ale dramelor fiecăreia dintre ele, cu o scriere ce pendulează între comic și analiză psihologică dureroasă, cu câteva tușe ibseniene.

Marea învecinată, cu vuietul ei care trântește din când în când ferestrele casei fac să răscolească memoria personajelor, mai ales pe cea a surorii Mary, împovărată pe de o parte de  statutul de amantă obosită a unui bărbat însurat, nehotărât și ipocrit în relația lor de durată în care iubirea se topise în stereotipia și comoditatea unor întâlniri devenite aproape bolnave, iar pe de altă parte de o traumă din frageda-i tinerețe, legată de nașterea unui copil despre care nu  mai știa nimic. Rolul îi aparține Harunei Condurache, care a prins partitura complexă a personajului cu o voluptate remarcabilă. Trăirile intense ale personajului care are mereu vedenia mamei, în dubla ipostază, de bătrână aflată în pragul demenței și al morții și care îi provoacă milă, cât și în cea de femeie tânără și frumoasă cu trăsături și gesturi aproape identice cu ale sale, dau nota suprarealistă a scenelor rememorării.  Actrița a avut un joc sincer și consistent, intrată pe deplin în pielea personajului, fără improvizații, cu emoții la cote înalte, care pe mine m-au impresionat în câteva ipostaze până la frisoane. Nu pot decât să o felicit și să-i urez la cei 20 de ani de actorie să continue cu un parcurs al maturității creative plin de succes.

Teresa, sora cea mare, interpretată de Catinca Tudose cu multă naturalețe e mai degrabă un personaj de legătură și de echilibru în ecuația dramatică a autoarei, mai puțin chinuită de dramele proprii decât celelalte două surori. Cu experiența celor 25 de ani de actorie pe care i-a împlinit, Catinca Tudose a făcut un exercițiu scenic fără să intre în capcana  rutinei, ceea ce ne determină să presupunem că ar merita să o vedem mai des în roluri care ar constitui provocări mai mari pentru potențialul său. În fine, sora cea mică, Catherine este personajul care dă culoarea comică a piesei, o tânără chinuită nu doar de un anume dezechilibru psihic, cauzat de consumul de droguri sau de alcool, cât mai ales de incapacitatea proprie de a menține o legătură cu un bărbat, fiind părăsită mai tot timpul după cum se istorisește. Irina Răduțu-Codreanu se pliază pe rol, deși vocea nu prea a ajutat-o uneori, creionând cu destul umor tarele personajului și situații dintre cele mai hilare. În ce privește Mike, amantul care vine la înmormântare gata să facă sex chiar și în patul în care murise mama surorilor, este un personaj care readuce mereu realitatea frustă pe scenă, atunci când aceasta este inundată de memoria apei istorisită de cele trei surori. Jucat fără cazne profunde, este un personaj destul de lesnicios pentru Radu Ghjilaș, menit să stârnească nu atât compătimire cât mai degrabă un fel de jenă, pentru situația în care se află. Frank, interpretat de Daniel Busuioc, supus unui adevărat supliciu de dorința soției sale Teresa de a susține afacerea cu suplimente alimentare ce ar avea valențe tămăduitoare, apare la înmormântare desprins de ceea ce se întâmplă acolo. De fapt, singurul gând care-l preocupă este ceea ce-și dorește, să fie un simplu barman, să-i tihnească viața și să nu se mai prefacă bătând pe la ușile oamenilor vânzând iluzii. Este de asemeni un personaj plin de umor care tinde să contrabalanseze dramele celor trei surori. Acestea se cristalizează în scenele cele mai fecunde ale scenei, în care mama e principala vinovată pentru nereușitele fiicelor, iar înmormântarea un prilej de exhibare a nemulțumirilor si cinismului celor veniți să împlinească tradiția, dar mai degrabă grăbiți să șteargă urmele existenței celei care le-a răscolit memoria aproape indecent.

Regizoarea Irina Popescu-Boieru ne destăinuie că piesa desacralizează mitul maternității, iar în această abordare construiește o mizanscenă în care dramele surorilor sunt vindicative, personajele având un comportament menit să iasă din clișeele celor afectați de dispariția mamei.

Duce astfel durerea în ironie, compătimirea în cinism și în final plecarea la groapă într-o secnă plină de umor în care sicriul este scos pe fereastră din cauza ușii blocate mereu, ba chiar scăpat pe jos de cei doi bărbați din familie puși la o caznă care pare de-a dreptul ingrată.

E un spectacol reușit care nu trebuie ratat. Păcat că nu se joacă în sala mare, unde cred că ar avea soldout la fiecare reprezentație.

 

 

Revista indexata EBSCO