Jan 7, 2019

Posted by in Varia

Ioana COSTA – Claudius nostre

Eugen Cizek, Claudiu, Bucureşti: Editura Teora, 2000.

 

Dinastia Iulio-Claudiană a condus Imperiul roman vreme de aproape un secol, fiind urmată de trei împăraţi meteorici şi de Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviene, căreia i-a succedat, în 96 d.H., dinastia Antoninilor, ce a domnit – la rîndul său – tot aproape o sută de ani. Împăratul Claudiu a fost penultimul dintre Iulio-Claudieni, flancat de Caligula şi Nero, personaje ale căror nume au fost păstrate de memoria colectivă ca echivalente ale dereglărilor psihice şi ale grandomaniei. O epigramă a lui Păstorel este o asemenea mărturie:  „Caligula imperator/ A făcut din cal senator;/ Petru Groza, mai sinistru,/ A făcut din bou ministru.”

Claudiu nu a scăpat nici el de oprobriu. Dispreţul milenar care l-a copleşit se vede întreg în umorul gros al satirei menipee atribuite lui Seneca, Apocolocyntosis: exilat de Claudiu în Corsica, îşi petrecuse acolo opt ani din viaţă încercînd, pe toate căile, să obţină iertarea. Adus îndărăt de Agrippina (a patra şi ultima soţie a lui Claudiu) ca preceptor al fiului ei, viitorul împărat Nero, Seneca celebrează moartea celui ce îl exilase „îndovlecindu-l”, echivalîndu-i divinizarea oficială cu o transformare în dovleac.

Claudiu este însă departe de personajul ridicol al apoteozei răsturnate din textul lui Seneca. Volumul profesorului Eugen Cizek (Claudiu, 2000) este în mod explicit (p. 40) nu o încercare de reabilitare, ci una de a-l înţelege „ca individ […] cu o viaţă particulară complexă, paradoxală, enigmatică”, „ca om politic, ca administrator performant, între limitele sistemului politic autoritar, ca şef de stat”. O documentare abundentă şi, în acelaşi timp, critic selectivă, acoperă informaţiile anticilor şi modernilor, pînă în vara anului 1998. Cele nouă capitole (urmate de concluzii, un rezumat în limba franceză şi 12 pagini de bibliografie) ale cărţii sînt tot atîtea faţete ale unui personaj de care ne apropiem, scuturîndu-ne de reziduurile dezgustului indus de Apocolocyntosis: controversele milenare legate de Claudiu, „Messalina, o nimfomană în fruntea imperiului”, starea Principatului în momentul ascensiunii lui Claudiu la tron, condiţiile în care s-a petrecut aceasta, gestionarea imperiului şi problemele aparte implicate, politica externă, conspiraţiile îndreptate împotriva lui şi sfîrşitul. Detalierea analizei merge pînă la inventarierea numerică a trăsăturilor: autorul a numărat (p. 9) „76 de trăsături de caracter şi performanţe pozitive faţă de 94 de mărci negative şi 84 de trăsături neutre […], 8 trăsături concomitent pozitive şi negative, 17 pendulînd între calităţi şi fapte neutre, 27 ezitînd între defecte şi prestaţii neutre”. Aparţinînd unei dinastii cu calităţi intelectuale incontestabile, Claudiu a fost „cel mai fecund şi probabil cel mai cultivat scriitor dintre Iulio-Claudieni” (p. 28). Vorbitor fluent de greacă, autor a cincizeci de volume (pierdute aproape în totalitate), perfect familiarizat cu epopeile homerice, din care cita cu uşurinţă, Claudiu a fost un remarcabil istoric şi filolog – construindu-şi această persona în anii în care, frustrat de incapacitatea (fizică, în primul rînd) de a adopta un rol public, s-a retras într-o viaţă de studiu. Şchiop, bîlbîit, impulsiv, dedat plăcerilor, influenţabil – ajunge împărat la cincizeci de ani, cu susţinerea (spontană sau premeditată) a gărzii pretoriene: a condus imperiul mai bine de treisprezece ani, cu intuiţii şi strategii care s-au dovedit benefice în timp – în primul rînd, în privinţa cetăţeniei romane, care se  deschide înspre provincii, dar implică şi condiţii precise (cunoaşterea limbii latine, un nivel cultural minimal, calificarea morală).

„Ciudate sînt căile întortocheate ale istoriei” (p. 264): aşa se încheie cartea despre acest personaj care merită să fie cunoscut îndeaproape, la fel cum cartea însăşi continuă să ne încînte şi să ne incite.

Revista indexata EBSCO