Jan 7, 2019

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Istoria ca roman

După încă o lungă vară franceză, în care cititorii profesionişti sau ocazionali s-au îngrămădit în librării şi au parcurs înfriguraţi cronici şi articole pentru a încerca să identifice vîrfurile semeţe ale toamnei, cele care aveau să se lupte corp la corp pentru marile premii literare, a venit şi primul moment al adevărului. Sau momentul primului adevăr. Pe 25 decembrie, Academia franceză şi-a anunţat laureatul, deschizînd balul distincţiilor majore, ce se vor succeda în următoarele săptămîni.

Dar înainte de a-l descoperi pe proaspătul cuceritor, să ne uităm o clipă asupra ansamblului propunerilor romaneşti (pînă şi asta spune multe despre societatea noastră contemporană: principalele premii literare sînt pentru roman – unele avînd şi cîte o codiţă pentru eseu – niciunul pentru poezie…) din această toamnă. Ca întotdeauna în ultima vreme, valoarea literară a sezonului este estimată, cîntărită, comentată începînd cu cifrele seci ale statisticilor. Mai puţine romane în 2018, după cîţiva ani în care s-a atins şi depăşit voios pragul de 600. Iată că acum avem „doar” 567, dintre care 381 semnate de autori francezi. Texte pe care editori şi librari deopotrivă mizează pentru dinamizarea unor vînzări care, peste vară, s-au arătat mai curînd capricioase. Cert este că cititorii atenţi vor descoperi în această masă semnificativă de naraţiuni o serie de autori care, cu nu mult timp în urmă erau voci noi şi fragile, şi care se numără astăzi printre „contemporanii capitali”. Poate că pe unii dintre ei îi vom regăsi printre laureaţii ce urmează a fi desemnaţi de celelalte mari jurii literare. Iată-i pe cîţiva dintre preferaţii publicului: Maylis de Kerangal (Un monde à portée de main, Verticales), Emmanuelle Bayamack-Tam (Arcadie, P.O.L.), Jérôme Ferrari (A son image, Actes Sud), Christophe Boltanski (Le guetteur, Stock)… Acestor tinere valori sigure li se alătură pleiada „greilor”, între care Pierre Guyotat (Idiotie, Grasset), Christine Angot (Un tournant de la vie, Flammarion), Pascal Quignard (L’Enfant d’Ingolstadt, Grasset), cu toţii ilustrînd vitalitatea creativităţii romaneşti în Hexagon, delectînd prin varietatea sferelor inspiraţionale, prin amploarea şi ineditul tematicilor, care acoperă, în mare, acelaşi arc larg întins între registrul intimist şi problematica politică, socială, culturală la ordinea zilei… sau de-a lungul secolelor.

Cei care scrutează atent nu doar vitrinele librăriilor, ci şi, deja, selecţiile operate de juriile care contează, au regăsit, fără îndoială, un anumit număr de scriitori aşteptaţi, fie prin valoarea incontestabilă (Guyotat), fie prin popularitate şi succes comercial (Vanessa Schneider sau Clara Dupont-Monod), dar şi unii uitaţi sau renegaţi. Un caz aparte îl constituie cazul lui Philippe Lançon (Le lambeau, Gallimard), povestea lentei reconstrucţii a romancierului rănit grav în atentatul de la Charlie Hebdo, din 7 ianuarie 2015. Salutat de critici, de unii scriitori importanţi şi de publicul larg, aceasta este cartea anului, mulţi considerînd că ar merita marele premiu Goncourt. Dar nu-l va avea, pentru că volumul a ajuns în selecţiile finale ale juriilor Renaudot, Médicis şi Femina, dar nu şi Goncourt. Pasămite, pretinde Bernard Pivot, nu e o operă de imaginaţie, cum se pretinde pentru atribuirea acestui premiu, ci doar o tulburătoare, zguduitoare mărturie (de parcă L’ordre du jour al lui Eric Vuillard, cîştigătorul de anul trecut, era ficţiune pură!)

Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm faptul că unii din răsfăţaţii publicului, între care Alain Mabanckou, Yasmina Khadra, Christophe Boltanski, Serge Joncour, Nancy Huston sau Jean Hatzfeld nu au reţinut în acest an atenţia marilor decidenţi. Ba chiar şi eterna Amélie Nothomb, care aleargă în fruntea plutonului popularităţii, cu vînzări semnificative pentru Les prénoms épicènes (Albin Michel) lipseşte dintre favoriţii juriilor.

În fine, să mai semnalăm şi un incident inedit, care a trezit indignarea breslei, anume că, printre cele 17 romane selecţionate de Renaudot se află şi o carte editată pe speze proprii şi difuzată exclusiv prin reţeaua uriaşului american Amazon. E vorba de Marco Koskas, autorul romanului Bande de Français, care a explicat că a recurs la această soluţie după ce a fost refuzat de patruzeci de editori. Dar sindicatul librarilor francezi, între alţii, a pretins că juriul Renaudot nu i-a făcut un serviciu nici autorului însuşi, dincolo de faptul că transmite un semnal neliniştitor în privinţa viitorului creatorilor şi al difuzorilor tradiţionali de carte.

Să revenim însă la Marele premiu al Academiei franceze care, în 2018, i-a revenit lui Camille Pascal, pentru L’Eté des quatre rois/ Vara celor patru regi (Plon). Aproape că nu a existat an în care să nu scot în evidenţă predilecţia autorilor francezi pentru reglări de conturi cu evenimente istorice mai vizibile sau mai discrete, dacă nu chiar necunoscute, cu o certă preferinţă pentru inepuizabilele resorturi ale celei de a doua conflagraţii mondiale. Şi aproape la fel de des am accentuat această adevărată „excepţie franceză” pe care o reprezintă talentul, cultura, forţa imaginarului şi capacitatea de muncă intelectuală a multora dintre figurile politice de prim rang din societatea franceză.

De data aceasta, avem de a face cu un volum intens şi erudit, care se ocupă de un episod unic în istoria Franţei, anume momentul iulie-august 1830, care a văzut patru suverani succedîndu-se pe tronul ţării: Charles X, Louis XIX, Henri V (faimosul conte de Chambord) şi Louis-Philippe. Iar autorul, Camille Pascal, în vîrstă de 52 de ani, este Consilier de stat, fost consilier al preşedintelui Nicolas Sarkozy, „pana” şi creierul discursurilor acestuia, de fapt. Istoric, agrégé, a predat la Sorbona şi a fost colaboratorul mai multor miniştri, apoi secretar general al grupului France Télévisions.

Acesta este primul său roman, Camille Pascal fiind pînă acum autor al unor eseuri inspirate din experienţa sa în sfera politică, îndeosebi din colaborarea cu  Nicolas Sarkozy (Scènes de la vie quotidienne à l’Elysée, 2012, Les derniers mondains, 2015, Ainsi, Dieu choisit la France, 2016). Roman stufos, fără a fi greoi, în care se întîlnesc bărbaţi şi femei de litere, dar şi din cercurile puterii, care au trăit ultimele sclipiri ale monarhiei franceze: Hugo, Stendhal, Dumas, La Fayette, Thiers, Chateaubriand, ducesa de Berry, Madame Royale… Camille Pascal reuşeşte pariul excepţional de a da viaţă acestei incredibile veri a anului 1830, în care patru regi şi-au împărţit puterea în mai puţin de două săptămîni, ce-i drept, din luni diferite. La sfîrşitul lui iulie, Charles X a încercat o lovitură de stat legală prin semnarea unor ordonanţe care restrîngeau libertăţile publice, ceea ce a declanşat insurecţia pariziană a celor „Trei Glorioase”. Constrîns să abdice, nepopularul rege Charles X ar fi dorit ca nepotul său, Henri d’Artois (Henri V), să-i urmeze la tron, aşa încît i-a cerut fiului său, Louis-Antoine d’Artois (Louis XIX), delfinul legitim, să renunţe la drepturile sale în favoarea nepotului. Doar că Henri d’Artois nu are decît 9 ani, iar Louis-Antoine d’Artois nu are curajul să conteste decizia tatălui său. Calea e liberă pentru ducele d’Orléans, care urcă pe tron sub numele de Louis-Philippe, pe 9 august.

Conduşi de pana agilă, deşi academică, a lui Camille Pascal, pătrundem în toate locurile implicate în acele zile nebune, de la castelul Saint-Cloud la Tuileries, în Paris, de la Courbevoie în Normandia. Istoricul se strecoară peste tot, cu spirit curios şi ironic, descriind scene şi evenimente, rochiile doamnelor şi lambriurile palatelor, sau tertipurile lui Talleyrand cu aceeaşi acuitate de martor omniprezent.

Academiciana Hélène Carrère d’Encausse a salutat, în L’Eté des quatre rois “combinaţia dintre o povestire istorică exrtrem de bine condusă şi o imaginaţie romanescă ce i-a permis lui Camille Pascal nu să inventeze personaje, ci să le facă să trăiască”. Cu o vervă ce aminteşte adesea de Alexandre Dumas, autorul este cînd cronicarul scrupulos, cînd vizitiul grăbit al cortegiului funebru al monarhiei florii de crin. Dacă numeroşii ani de studiu prin biblioteci se fac simţiţi în erudita înşiruire de fapte şi motivaţii, la fel de limpede e şi plăcerea lui Camille Pascal, care se joacă citind şi scriind, într-o bucurie comunicativă cvasi-stendhaliană. Iar înţelepciunea acumulată atît în bucoavnele din arhive, cît şi în palatele puterii contemporane par să-l fi învăţat să se ferească de concluzii. Pînă la urmă, istoria e şi ea o poveste. S-o încheie fiecare cum poate…

Revista indexata EBSCO